Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Traian Nistiriuc Ivanciu – la a patra sa carte: „Ecourile tăcerii”

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Traian Nistiriuc Ivanciu – la a patra sa carte: „Ecourile tăcerii”

Primit pentru publicare: 09 Oct. 2018
Autor:  Aurora SÂRBU, Câmpulung Moldovenesc, membră a
Cenaclului de la distanţă despre lucrarea altui cenaclist
Publicat: 11 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE
                              

Varietate în tematică și în modul de a o scoate în evidență     acestea sunt, cred eu, trăsăturile de importanță capitală în versurile volumului de față, volum având ca structură o reluare benefică a aceleia din precedentul tom al autorului, apărut la aceeași editură, cu doi ani în urmă („Auroră în amurg”).

Astfel, și „Ecourile tăcerii” este împărțit în nouă cicluri tematice, având ca început unul dedicat „mult regretatei soții, Puica”      pentru care autorul are „veșnice nostalgii”. Precum versurile primului ciclu din „Auroră în amurg” (purtând titlul „Fără tine”), poeziile cu care se deschide volumul în discuție realizează o atmosferă încărcată de plânsul „tăcut și greu” al ploii, sub tristul „susur de alizeu” al înserărilor reci („Ochi de albastru”).

Sub biciuirea nemiloasă a singurătății, poetul constată cât de amar e „declinul prăbușirii” și „veninul crunt al ne-mplinirii”, tristul gând îi „rămâne pribeag”, cerul îi este „înnegurat”, încărcat de „doruri și suspine”.
E firesc, dat fiind acest îndoliat fundal, ca autorului să-i fie „speranța-n bucurii       departe”, iar „drumul spre moarte– „crud și absurd” („Pesimisme”) : „Negură în viață,/Noapte-n loc de zi,/ Zori pierduți în ceață,/Drum spre-a nu mai fi.” („Viață cenușie”).
Totuși, cum speranța moare ultima, există încă loc pentru renașterea din cenușă a Păsării Phoenix („Precum Phoenix” ): „Că-i prea târziu n-am să mai spun,/ N-am să mai cred în trista prăbușire;/ Din pulberi, chiar și din ratări am să adun/ Speranțe-nflăcărate în a mea trăire.” („Nu e prea târziu”)
Perspectiva inerentei plecări e privită ca un dat al sorții, amintind de seninătatea mioritică: „Nu mai cer nimic de la viață;/s-a lăsat peste amurguri tăcerea…/Nu-mi pasă,/ e departe durerea/ că nu mă voi mai trezi/ în următoarea dimineață.” („Nimic, de la nimeni”)

Punând, cu obstinație, trăiri hiperbolizante în urcușuri și coborâșuri, Traian Nistiriuc-Ivanciu realizează o viziune sufletească plină de savoare și de miresme incitante, așezată pe un fundal când vesel și jucăuș (prezent mai ales în „Cupidonice” și în „Cromatică de anotimpuri”), când mohorât, apăsător, deprimant (mai evident în primele două cicluri).
Spre exemplificare, a se compara versurile: „Ca-n vis tu mă primești,/ La piept să-ți sorb făptura,/ Prin mine îți plutești/ Surâsul, sânii, gura.” ( „Cu tine-n parc”), în opoziție netă cu: „Timpul pleacă-n timp ce vine,/ În pustiu ne-nfundă soarta;/ El se-ntrece doar cu sine,/ Când vieții-i închide poarta.” („Timpul”).
Despre raportul viață – moarte este vorba și în următorul ciclu al volumului al doilea: „Lucrările timpului”. Ajuns la răscrucea dintre existență și nonexistență, autorul își confesează cu sinceritate convingerile: anotimpurile se succed cu repeziciune, fiecare aducând coloristici relevante în trăiri: „După toamnă, iarăși iarnă,/ Din nou vijelii și ger;/Timpu-ncepe-n vieți să cearnă/ Clipe reci din negrul cer.” („Între ieri și azi      mâine”); cele trei etape ale vieții (copilăria, tinerețea, bătrânețea) apar, în spusele bătrânilor, ca dimensiuni ale omului care are șansa de a le parcurge între vis și realitate, între aspirație și eșec. („Spuneau bătrânii” și „Te întreb, Viață!”): „Vis într-un etern suspin/ Este viața, of în vânt;/ Luptă-i, omule, și chin/ Timpul tău pe-acest pământ!” („Timpul tău”); destinul absurd al omenirii s-ar putea rezuma în întrebarea: Oare ne naștem și trăim, ca să avem de unde muri?
Iar de aici, până a cădea în pesimism sumbru, nu-i decât un pas: N-auzi sfârșitul clopotul cum bate,/ Cum buciumul în văi jale suspină?/ Nu vezi? Speranțele-s abandonate/ Și timpul, pe rând, ne termină.” („Nu vezi timpul?”).
În notă mai optimistă sunt zugrăvite minunățiile naturii din ciclul „Cromatică de anotimpuri”: „Se-adună zvon de iarnă pe Rarău;/ În văile-nvelite-n ceață rară/ Se-ncurcă toamna în păreri de rău,/ Foșnind sub mers suflarea ei stelară.” ( „Sfârșit de toamnă pe Rarău”).
În deplin acord cu ce spunea apreciatul actor și scriitor, Constantin Tiron, la finalul „Aurorii în amurg”: „Traian Nistiriuc-Ivanciu este un poet care se exprimă ușor și care, indiferent de genul de poezii abordat, te cucerește… M-a impresionat, în mod deosebit poezia peisagistică bucovineană, în care domnia sa mânuiește condeiul, ca pe un penel, bucurându-ți sufletul cu imagini în care dansează anotimpurile…”: „Umbrele înserării/ se zbat între dealuri,/ urcă în munți ecouri de bucium,/ coboară în văi iertări de păcate…” („A mai plecat o zi…”).
Înțelepciunea echilibrantă din distihurile aparținând ciclului „Gânduri      în două rânduri”, muzicalitatea interioară, fascinantă a „Eminescienelor”, sinceritatea patriotismului din „Rugăciune pentru țara mea” contrastează izbitor cu sarcasmul otrăvitor al poeziilor „Vitriolicelor”, așa cum în opoziție apare și politicianismul contemporan cu măreția faptelor strămoșești: „Pentru a vă-mbogăți peste măsură/ați emanat/ otravă pe gură,/ v-ați cățărat/ pe tronul lui Ștefan cel Mare,/ cu mult tupeu/ și cu multă nerușinare!” („Vouă, celor mai…!”).
În ciuda celor remarcate până aici, predominante rămân, totuși, în această carte, versurile de iubire: „Mă iei de braț și palma ți-o strecori,/ Prin plânsul toamnei, până-n mine…/ Acolo-ncet, cu dor, discret, cobori,/ Să mă-ncălzești la iarna care vine. („Palma ți-o strecori”).
Prezente, pregnant, în „Eminesciene” și, mai cu seamă, în „Cupidonice”, poeziile de dragoste se definesc prin încărcătura devastatoare de trăiri autentice și senzualitate atent elaborată, cu debuturi lăuntrice timide, asemenea unor deschideri nehotărâte de corole, urmate de urcări în trepte și sfârșind, exploziv, cu descărcări eliberatoare de fulgere și tunete: „Plutește, în adâncuri, desprinderea de toate:/ De carne, griji, de greu, de „Nu se poate!”/ Și-n două trupuri urcă, fără de încetare,/ Impulsul sacru de-a țâșni spre soare.” („Desprinderea de toate”).
Mult și mulți suntem îndatorați desăvârșitului creator al „Luceafărului”. De la el am învățat să privim cu alți ochi natura și istoria, să cugetăm în profunzime asupra destinului nostru pe acest „glob de tină”, cu el ne-am nuanțat și înnobilat sentimentele, ne-am îmbogățit posibilitatea de a exprima inexprimabilul. El ne-a lăsat drept sfântă moștenire o limbă armonioasă și dreptul de a ne mândri că suntem ceea ce năzuim să fim.
Ca replică artistică la răutatea invidioasă a detractorilor săi de ieri și de azi, Traian Nistiriuc-Ivanciu îi consacră genialului bard național ciclul „Eminesciene”, alimentându-se cu structura versificației din cunoscute poeme, dar mai ales cu atmosfera specifică din majoritatea creațiilor sale: prezența temelor și a motivelor, curgerea domoală a cuvintelor, înmiresmate cu metafore și concepte filozofice, implementate veșnic în conștiința omenirii: „În munți ecouri dau în clocot:/ Se duc, se-ntorc, din bucium ninse;/ Bocește-n cetini cântecul de clopot,/ În vrăji de taină-s apele cuprinse.” („Serenadă”).
Cu sau fără motto-uri, poeziile acestui capitol se impun prin puterea lor de a imita și a readuce în sufletele însetate de frumos dorul de Eminescu: „Eternul cânt al mării/ Să-și unduie valul,/ Catargele-așteptării/ Să își găsească malul!” („Eminesciană”)
La incisivitatea greu de stăpânit a satirelor din „Vitriolice” poetul aduce în unele poeme detașanta și împăciuitoarea autoironie, spus mai pe românește: „Bate șaua, ca să priceapă iapa.” Iată doar un exemplu: „Și-n public, de apari cumva/ (eu îți zic: mai bine ba/ și sigur nu vei regreta!),/ încruntă-ți fruntea a gândire,/ pe toți privește-i cu dispreț,/ cu simulată compătimire,/ ia-i de sus, peste picior,/ prefă-te atotștiutor,/ dacă vrei să pari isteț!” („Dacă ești modern”).
După cum se poate constata din citatele extrase, autorul volumului în discuție utilizează, cu precădere, dulcele stil clasic în versificație, dar nu se dă în lături nici de la folosirea versului alb, neîncorsetat de măsură, de ritm sau rimă: „Miresme sărate/ se-ncurcă prin ierburi… / Coboară/ în adâncuri de sentimente/ liniștea mormântală/ a împăcării…” („Instantanee în amurg”).
În marea majoritate a versurilor din această a patra carte, semnată Traian Nistiriuc-Ivanciu, ca și în restul creației de până acum, simțim o voce distinctă, strigându-și dreptul la o exprimare bogată, cursivă și sinceră a celor dorite a fi spuse nu numai în Cenaclul de la distanţă…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5