„Trebuie să te întorci pe pământ, pentru că nu ți-ai terminat treaba.”

• Elena Grigore avea, când am cunoscut-o, 52 de ani și era o femeie simplă, pe care am întâlnit-o în atelierul de croitorie în care lucra. Viața îi oferise, însă, o serie de experiențe-limită, în fața cărora, de regulă, un om obișnuit nu este pus. Despre acestea, mi-a relatat într-un interviu realizat la 15 august 2000, la locul său de muncă din Iași.
• – Cum vă numiți?
• – Grigore Elena.
• – Ați avut unele experiențe despre care nu știu cât de ușor vă va fi să vorbiți, dar pe care, în orice caz, nu cred că v-a fost ușor să le trăiți.
• – Nu e ușor ca, la 18 ani, să nu poți vorbi un an și jumătate și să nu fii în stare să înghiți decât cu mare efort; am stat internată în spital timp de un an, timp în care am făcut tot felul de analize, investigații și biopsii, pentru că am fost diagnosticată cu cancer la laringe; am fost cauterizată cu laser și tratată cu raze Röntgen, am făcut și alte tratamente speciale, cu toate medicamentele care puteau fi găsite la vremea aceea.
• – Care a fost urmarea?
• – Am fost operată și mi-am revenit după o zi și o noapte, dar în acest timp am călătorit foarte mult…
• – Înseamnă că ați fost în moarte clinică?
• – Exact.
• – Rememorați firul întrerupt al vieții dumneavoastră de atunci.
• – Mai întâi, am văzut o lumină extraordinar de mare, care m-a atras către ea și m-a smuls din corp cu o durere imensă; ruptura de viață a fost extrem de dureroasă, iar plecarea sufletului prin tunelul de lumină m-a durut enorm.
• – Dar din punct de vedere psihic, ce ați simțit?
• – A fost așa de frumos și mi-era atât de bine, că n-am vrut să mai vin înapoi. Dar au apărut pe un ecran doi ochi mari și luminoși, care mi-au spus: „Trebuie să te întorci, pentru că nu ți-ai terminat treaba.”
• – Către ce v-ați îndreptat atunci când ați trecut prin tunelul de lumină?
• – Spre o lumină și mai mare, dar nedefinită; depășea cu mult puterea unui neon, dar era atât de opacă, încât n-am deslușit altceva. Nu puteam vedea nimic pentru că lumina era foarte puternică.
• – Nici dincolo de lumină nu ați întrevăzut nimic concret?
• – Ba da! Am văzut o poiană foarte frumoasă, cu copaci extraordinari și lume multă – oameni care nu mai sunt, dar pe care-i cunoșteam.
• – Erau vii?
• – Sigur! Mergeau, lucrau în grădină, culegeau fructe… Am și vorbit cu ei; mi-au încredințat mesaje pe care le-am transmis la întoarcere.
• – Era și cineva pe care să-l fi cunoscut anterior?
• – I-am recunoscut pe mulți: bunicii, socrii, prietene ale mele…
• – Erau și persoane necunoscute?
• – Da; bătrâni cu părul alb și fețe senine, foarte frumoase.
• – Erau oameni de toate vârstele?
• – Da, de toate felurile.
• – Cât timp vi s-a spus că a durat starea de moarte clinică?
• – Prima dată, 24 de ore, iar a doua – 48.
• – Când vi s-a mai întâmplat?
• – La 23 de ani.
• – Prima dată, ați retrăit momente ale vieții?
• – Da; mai ales din perioada copilăriei, când aveam 11 ani și eram cu părinții mei.
• – Ați retrăit și clipe uitate din viață?
• – Da, dar mai puține – și acelea neplăcute, de care nu-mi place să-mi amintesc: când am fost foarte bolnavă sau am avut necazuri mari; în toată viața mea, am avut în jur de 40 de accidente.
• – Dumneavoastră ați cam cochetat cu lumea cealaltă…
• – Da; am vrut să plec, dar nu m-au primit dincolo și m-au trimis înapoi.
• – Dacă tot v-ați întors – și cred că bine ați făcut –, cu ce sentiment ați revenit la viață?
• – Mi-a părut rău, vă spun sincer; era mult mai bine acolo.
• – De ce?
• – Era cald, lumină, liniște și frumos; erau oameni buni și o înțelepciune care nu se găsește pe pământ.
• – Să facem un salt de patru ani, până la următoarea experiență similară.
• – Atunci, am avut o hemoragie puternică și o septicemie generalizată, care m-au adus, din nou, în moarte clinică; medicii au spus: „Acum, e prea târziu și nu se mai poate face nimic; duceți-o jos.”
• – La… morgă??
• – Da.
• – Ați mai trecut și atunci prin tunelul de lumină?
• – De trei ori am fost; a treia oară, în urma unei intervenții de scurtă durată.
• – Deci, practic, ați murit de trei ori…
• – Da.
• – …Și ați înviat de tot atâtea.
• – Exact. Mereu mi-au apărut ochii aceia mari și luminoși, care mi-au spus același lucru: „Nu ți-ai terminat treaba și trebuie să te întorci pe pământ.”
• – Dacă vi s-ar întâmpla și a patra oară – deși nu v-o doresc –, ați vrea să reușiți saltul final?
• – Nu; acum, vreau să merg mai departe, pentru că merită să rămân. Trebuie să vedem și binele din viață și din țara românească, așa cum l-am văzut eu pe ecran: o țară frumoasă, bogată, cu oameni trăind în armonie.
• – Ați avut și revelații despre această țară?
• – Exact. L-am văzut pe Isus, îmbrăcat cu o pelerină albă, frumoasă și cu o inimă luminoasă, care cobora și spunea: „Aici este casa mea și voi, toți, sunteți ai mei.”
• – Credeți că și el a trecut printr-o experiență asemănătoare?
• – După părerea mea, a trecut mult mai greu și mai des decât mine; în fiecare an, se chinuie să revină pe pământ.
• – Există, deci, o a doua viață?
• – Există o a doua viață adevărată, în care toată lumea se va reîncarna și va reveni pe pământ.
• – Cu alte cuvinte, există înviere?
• – Da; ea trebuie privită cu un sentiment de așteptare, liniște, lumină, căldură și frumos; însă și cu frică, efort și luptă.
• – Cum credeți că trebuie trăită viața aceasta?
• – Cu blândețe și dragoste; să ne iubim și să ne ajutăm unii pe allții, să nu ne lăsăm zdrobiți sau călcați în picioare – dar nu cu forța, ci cu bunătatea. Trebuie să ne folosim înțelepciunea, pentru că ea a fost lăsată pe pământ ca să facem bine semenilor noștri.

Florin Bălănescu