În interviul Despre arta literară, publicat în Luceafărul, la 1 decembrie 1958, Tudor Arghezi declara: „Mă lupt de o viață întreagă cu toate cuvintele. Am căutat sa le supun și din materia lor plastică, să modelez, după gând și simțire, un veșmânt nou pentru idee, pentru sentiment. Numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și călimară. Simțirea are o întindere și o adâncime uneori cu neputință de îmbrăcat strâns în zale de cuvinte. Am și uitat șirul anilor de când le tot potrivesc.”

Așadar, după cum însuși scriitorul afirmă, opera sa străbate mai tot veacul al douăzecilea, presărând, de-a lungul anilor, cele peste o sută de volume de poezie, proză, publicistică, teatru. Un atât de vast spațiu imaginar și o tematică atât de diversificată și de bogată au făcut să se vorbească admirativ despre ,,fenomenul arghezian” (George Călinescu), despre „miracolul arghezian” (Ov. S. Crohmălniceanu) sau despre „Marele Alpha” (Alexandru George).

Opera lui Tudor Arghezi trebuie studiată ca un întreg, periodizarea sa fiind aproape imposibilă, după cum însuși Alexandru George afimă în studiul său Marele Alpha: ,,Nu există etape în scrisul său, cronologia, câtă se poate stabili, e deci convențională sau pură iluzie. Totul e învălmășit și inextricabil în vasta lui operă, de care trebuie să te apropii, dacă ne e permis să ne exprimăm astfel, simultan din mai multe direcții, căci nu există o singură poartă de intrare- și am spune, chiar, că nu există nici o poartă. ”

În ceea ce privește activitatea postbelică a lui Arghezi, observăm la o primă vedere că el nu inventează o altfel de poezie, ci continuă unele din direcțiile pe care le abordase anterior, în perioada interbelică, cum ar fi: poezia pentru copii, poezia universului mărunt, poezia pe tema iubirii etc. Astfel, după cel de-al doilea război mondial, apar două volume din tabletele publicate in ziare si reviste: Bilete de papagal și Manual de morală practică (1946). În cadrul acestor volume, se remarcă atitudinea lui Arghezi de observator: constată, apreciază, califică și clasează fapte, situații, nu intervine în desfășurarea lor, nu oferă soluții pentru curmarea anomaliilor: de exemplu în Omul cu franzela, este dezvăluit scandalosul contrast ce există între lumea flămândă, exploatată de speculanți, și câțiva ,,răsfățați”, obișnuiți ai ruletei și ai  localurilor cu muzică și dansuri decadente. Iată, pe calea Victoriei, un om cu o franzelă sub braț. Vederea lui provoacă stupoare. Opriți din mers, trecătorilor nu le vine să-și creadă ochilor. Insul se vede împrejurat de un public agitat ,, O doamnă gospodină i-a dat cu cartela ei peste nas. Vreo  patru-cinci trecători l-au luat din scurt: De unde e franzela…?” În tot acest timp, ascunse în automobile se cărau ,,la unele mese: icre negre, stacojii, banane, ciocolată, untdelemn de măsline și alte bunătăți…” Tableta se închide lapidar, cu o reflexie ironică:
„Morala: franzela se transportă cu limuzina.”

Una sută una poeme (1947) grupează aproape toate poeziile publicate în periodice după a treia ediție a volumului Versuri. Ele vizează două experiențe biografice: boala (stagiul la spital) și războiul, date care explică punctul lor de pornire. Volumul cuprinde un număr de versuri care merg în direcția psalmilor (Mă uit la flori, Rugăciune, De când mă știu, Psalm), altele se alătură poeziei gnomice și sarcastice (Epitaf, Apocalips) sau poeziei căminului și a universului mic (Ziua cenușie, Inscripție pe cotețul lui Hoțu’).

Volumul se deschide cu poemul Inscripția cărții, o adevărată confesiune prin care Arghezi prezintă poezia ca ,,o copilărie”, un ,,zbeg”, pe pietre, pe stele. Scrisă sub semnul războiului și a secetei care a urmat acestui eveniment, secetă pe care poetul o compară cu ,,arșițele Sodomii”, poezia este o nouă ars poetica, în maniera celor mai expresive compoziții ale genului.Poetul, ,,prins ca de-o copilărie’’, face ,,…semne, cercuri, cruci/Pe bordeie, pe uluci” și la sfârșit el se întreabă mirat dacă ,,slovele cele mai bune” scrise ,,negre, cu cărbuni” sunt „meșteșug’’ sau „zbeg’’, altfel spus inspirație sau muncă laborioasă.

Actul poetic este plasat în rândul meșteșugurilor simple și sănătoase.Poezia este un alfabet învățat de la buruieni și insecte în pauza muncii agricole:
„Neavând de lucru-n câmp, / Nici în luncă, nici în dâmb, / Că muriseră și pomii/ De arșițele Sodomii, / Cu care ne-a osândit / Leatul anului cumplit, / Mătrăguna și leșia / Năpădindu-ne moșia, / M-apucai, molâu, să-nvăț / În țărână-a scri cu băț. / Măcar țarina să deie / Vorbe-n brazdă și condeie.”

În poezia Când s-ar opri secunda, poetul este stăpânit de o neîmpăcată luptă interioară. Singurătatea densă și destrămarea timpului în secunde putrede trec lucrurile prin mâinile de brumă ale morții:
„Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul / Ales pentru odihnă rănitului oștean / Și i-a cules auzul catifelat ecoul / Cu șase foi, al frunzei căzute din castan. / De mult păzește cripta și treapta ce scoboară, / De vremea, neîntreruptă de morți și crăci uscate, / Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară / Ca un fuior de pulberi si brume dezlânate”.

Semnificative pentru poziția lui Arghezi din această perioadă sunt intervențiile sale ( mai ales în tabletele publicate), în legătură cu criza culturii (ceea ce însemna doar debutul cultului protecultist): ,, Aș fi înclinat să cred că, întrebați fără ipocrizie și răspunzând cu sinceritate, scriitorii ar spune (…) cam așa: Nu putem scrie ce ne vine sa scriem din pricina cenzurii și așteptăm abolirea acestei inchiziții a singurei culturi onorabile, a sincerității. Dacă ați fi mai inteligenți și mai identificați cu tradițiile culturii, ați desființa cenzura și ne-ați lăsa să lucrăm după cum ne taie capul.”

Atacurile împotriva lui încep în 1947, dar au doar semnificația unor lecții de intimidare pentru toți scriitorii și intelectualii. Punctul culminant al acestui conflict dintre Arghezi și putere este atins la începutul anului 1948, când Sorin Toma publică în Scînteia pamfletul Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, în care poetul este considerat ca fiind un decadent primejdios pentru sănătatea spirituală a publicului.

După o pauză de patru sau cinci ani, în timpul căreia poetul a tradus fabule de Krylov și a adaptat-cu o foarte mare originalitate-fabule din La Fontaine, Arghezi revine spectaculos, publicând în 1954 volumul Prisaca, subintitulat ,,versuri pentru copii”, urmat în 1955, respectiv 1956 de poemele ciclice 1907- Peizaje și Cântare omului.

Poeziile din volumul Prisaca au un ton jovial și au o intenție didactică neascunsă, exprimând, în opinia lui Eugen Simion, ,,idei sănătoase de pedagogie socială” . De altfel, unele versuri au și o morală:
„Nu ajunge, vreau să zic/ Să fii mare cu cel mic, / Că puterea se adună/ Din toți micii împreună…”. (Tâlharul pedepsit)

Ciclul 1907- Peizaje cuprinde 40 de poeme al căror obiect este un eveniment social (răscoala țărănească din 1907), temă tratată până acum în proză sau în poeme izolate. Dumitru Micu remarcă faptul că ,, 1907 nu este nici poem epic, nici un ciclu de evocări lirice, care să prezinte organizat și didactic cauzele, desfășurarea și înnăbușirea răscoalei. Sunt strânse în volum, fără nici o ordine aparentă, alături de patetice diatribe și comentarii lirice, o diversitate de situații – «peisaje», cum le numește autorul – ce reînvie fie sărăcia și zbuciumul satelor, starea de spirit a țărănimii, în preajma dezlănțuirii pârjolului, fie momente dramatice și tragice din vâltoarea  evenimentelor  (Conu Alecu, Cămasă de nuntă, Satul ei, Stane, căpitane), sau dimpotrivă, momente de un comic enorm, cu scene de balamuc, de o inimaginabilă stupiditate [ …]”.

În versurile din acest volum, Arghezi ia apărarea clasei țărănești și desființează ciocoimea (,, preacurvia de sus, din stăpânire”), apelând la mijloace specifice operei satirice, pamfletului îndeosebi, la invectivă, la notația ironică și sarcastică, la darea în vileag a învârtelilor. Debutul este unul liniștit și seamănă cu cel al unei cronici:
„În anii nouă sute șapte / Ca din senin, în marte, într-o noapte, / S-a ridicat la cer, din Hodivoaia, / Și din Flămânzi, și Stănilești, văpaia…”.   (Cuvânt înainte)

Se observă că personajele negative sunt înfățișate aici ca o batjocoră nu numai la adresa omului, dar la adresa naturii vii, a existenței în general. Tot ce există fuge din calea ciocoimii ca din fața unui dușman al vieții:
„Rândunelele, lăstunii / Nu-și mai puseseră cuibare / La conace și-n pridvoare. / Vrabiile s-au mutat / Din căminul necurat.”     ( Doină pe fluier)

De asemenea, sunt prezente în acest volum numeroase portrete satirice. Coconu Alecu, moșier la Merișani, s-a făcut cunoscut în Senat prin observația că mitropolitul primat al României este ,,autofecal”. Pus să pacifice țara de peste Olt, el are un comportament neadecvat (guvernează ,, energic, după chef,/ Cu trei principii:,,Mă-ta”, ,,Te bag”, și ,, Ai sictir”), ceea ce îi determină pe oameni să să se adune la conac, sa-l numească ,,ciocoi borât” și să rostească o serie de blesteme la adresa lui. Un alt portret memorabil este cel al Duduii:
,, E-o domnișoară-nnaltă, subțire și trecută, / Și nu e nici femeie de tot și nici bărbat. / Cu noaptea-n cap se duce la plug și semănat, / La seceră, la coasă, călare și ciufută.”  (Duduia)

Poezia Răzvrătitul devine în final un îndemn la acțiune ce deschide imaginea surpării lumii ciocoiești:
„Vîltori și limbi de flăcări așteaptă să se miște, / Pitite după staul și curți, în porumbiște. / Din apele, aprinse pe matca lor de scrum, / Întunece și cerul puhoaiele de fum, / Nu mai rămîie piatră pe piatră, grinzi în grinzi / Și cadă și Tăria în țăndări de oglinzi.” Nicolae Balotă susține că aceste imagini duc ,,la o hecatombă, la imaginile unui sfârșit cosmic,[ …] la o viziune eschatologică.”

În ceea ce privește influența lui Arghezi asupra Generației ’60, se poate afirma faptul că el nu a însemnat un punct de reper pentru poeții acestei mișcări, cum s-a întâmplat, de exemplu în cazul altor poeți din perioada interbelică care și-au continuat acum activitatea: Ion Barbu, Lucian Blaga sau George Bacovia. Tinerii de la 1960 descoperă alte modele pentru o poezie ce tinde să purifice versul și sa-i dea un caracter emblematic. Limbajul lui Arghezi nu poate fi imitat, așadar noile promoții de poeți se adresează lirismului inițiatic a lui Blaga sau poeziei conceptualizante a lui Barbu. Este sigur că Arghezi a revoluționat limbajul poetic, manifestând o inventivitate inepuizabilă, îndrăzneli lexicale, morfologice și sintactice prin care temele poetice dobândesc o profunzime inconfundabilă, însă el apare în viziunea tinerilor ca un poet prea clar și muzical.

De asemenea, el înnobilează limbajul poetic, introducând în domeniul literaturii cuvinte din toate sferele vocabularului, multe fiind evitate până la el, considerate inexpresive sau vulgarizatoare. Însă apropierea sa de regim, precum și faptul că tematica versurilor sale nu răspundea decât într-o mică măsură programului noii generații de poeți, i-a determinat pe poeții ulteriori să vadă în el un ,,poet deja clasicizat, limpede, accesibil, un poet exemplar, desigur, dar nu un punct de plecare.”

Bibliografie
1. Dumitru Micu- Opera lui Tudor Arghezi, Editura pentru Literatură, 1965
2. Nicolae Balotă- Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, Piața Scânteii 1, 1979
3. Alexandru George- Marele Alpha, Editura Cartea românească, 1970
4. Eugen Simion- Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București- Chișinău,  2002
5. Tudor Vianu- Arghezi, poet al omului, Editura pentru Literatură, 1964
6. Marin Nițescu- Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995