Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Un actor grăbit (fragment de roman)

Mircea DOROȘI
Fragment de roman

 

 

 

 

Un actor grăbit

 

      După spectacolul din seara aceea de sâmbătă, care s-a bucurat de succes, Uțu s-a îndreptat spre casă, la garsoniera ce îl aștepta de fiecare dată cu intimitatea ei. Ar fi avut chef să comunice cu cineva, să schimbe o vorbă, ori să facă o glumă, dar lipsea persoana de care avea nevoie. Și-a amintit de Bogdan, prietenul lui de suflet, care era oricând aproape de el. L-a sunat pe mobil, cu gândul că va fi disponibil.

  • Salut, Bogdane ! Ce faci ?
  • Bine !… Tu ?
  • Și eu ! Nu vrei să mergem la o pizza ?
         –    Cred că ar fi binevenită acum. Vin cât se poate de repede cu mașina.

     După zece minute, Uțu coborî în parcarea de lângă bloc, unde prietenul lui, abia sosit, încerca să-și întoarcă mașina.

  • Ești foarte prompt, Bogdane !
  • Da, pentru că am o poftă teribilă de pizza.

     Fiecare s-a urcat în mașina lui, îndreptându-se spre una din pizzeriile din apropiere. Pe drum, l-a sunat din Italia, Nastasia, mama lui,  să afle ce face, cum se simte, la care îi răspunde că totul e bine și că merge cu un prieten la o pizza. A fost o convorbire mai scurtă decât altă dată și foarte la obiect.

      În pizzărie era multă lume, dar întâmplarea făcu să se elibereze o masă într-un colț al salonului. Comanda le-a fost onorată destul de repede, aşa că, amândoi  au început să mănânce cu o poftă nebună. Uțu n-a reușit să-şi termine pizza și, dintr-o dată i se păru că-i trece un fior în partea cervicală. Și-a mișcat puțin gâtul și a simțit o durere ușoară, dar nu i-a dat importanță. A luat o gură de suc și nu s-a mai atins de mâncare. Lui Bogdan i se păru că ceva nu este în regulă. Privindu-l mai atent, a observat că se shimbă la față și devine crispat.

      –   Uțule, nu te simți bine ? l-a întrebat în cele din urmă.

      –  Stai liniștit ! Nu-ți  face probleme, că trece. E o mică indispoziție, care, probabil vine de la stomac, ori cine știe de unde.

       A mai luat o gură de suc, încercând să mascheze durerea, dar înfățișarea lui îl dădea de gol. A scos un oftat adânc:

  • Mi-e rău !

Bogdan s-a ridicat în picioare și, luându-l de braț, au ieșit afară.

  • Uțu, mergem la spitalul de urgență!

     Nu s-a opus, pentru că simțea un fel de leșin, că i se moaie picioarele și nu are putere. L-a urcat în mașină și s-au îndreptat spre Spitalul Clinic din Timișoara. Era ora 11 și jumătate. Medicul de gardă îi primește în cabinet și,  întrebându-i ce probleme au, Bogdan îi explică pe scurt ce  s-a întâmplat.

     –  Dintr-o dată i s-a făcut rău și acuză dureri cervicale.

    După ce i-a făcut o consultație sumară și a completat rețeta, îi recomandă să aplice unguientul  (Dicloflenac) pe partea dureroasă.

    Au plecat acasă, urmând întocmai indicațiile medicului. Pentru un moment, durerile au mai scăzut. Jenat de situația în care se află, l-a rugat pe Bogdan să plece acasă că el este bine.

  • Ești sigur că pot pleca, Uțule ?
  • Așa cred.

     Rămas singur, după o jumătate de oră , durerile au revenit, devenind  insuportabile. Uțu îl sună din nou pe Bogdan, spunându-i că i s-a făcut foarte rău. S-a întors repede la el. Dacă ar fi întârziat mult,Uţu n-ar mai fi putut folosi telefonul. L-a dus la același spital, unde doctorii de gardă au hotărât să-l pună sub perfuzii, rămânând sub acest tratament câteva ore. Bogdan n-a plecat acasă, a stat lângă el și trăia cu speranța că prietenul lui își va reveni. Era conștient, vorbea, dar nu își simțea picioarele și respira foarte greu.. Pe la ora 4 dimineața se simte și mai rău. Bogdan, speriat de starea lui, aleargă după personalul de serviciu pentru a-i acorda îngrijirile necesare. Duminică dimineața, Uțu face stop cardiac și medicii încep să-l resusciteze. Alarmați de starea gravă în care se află pacientul lor, aflat în pericol de paralizie, îl transferă la Spitalul Județean Timiș, unde i se fac analize, fiind diagnosticat cu mielită, o infecție a măduvei spinării. Din acea clipă, rămâne tot timpul supravegheat într-o rezervă a spitalului, unde i se asigură mediu steril, Bogdan îl însoțește peste tot. Frânt de oboseală, după o noapte de supraveghere, îl sună pe un prieten al său și al lui Uțu, pe care îl cheamă tot Bogdan și îl roagă să vină acolo urgent. Acesta o anunță telefonic pe Nastasia, că fiul ei se află internat în spital. Surprinsă neplăcut de vestea primită, Nastasia trece printr-o stare de neliniște, de îngrijorare. Încearcă numărul lui Uțu, dar nu răspunde. Plânge în hohote. O aud bătrânii și nu înțeleg despre ce este vorba.  Apoi, printre lacrimi, le explică. Se pierde cu firea, mișcându-se dintr-un colț în altul al camerei. Nu-i vine să creadă că băiatul ei a ajuns la spital. Ce s-o fi întâmplat oare?  O fi avut vreun accident cu mașina ? Aseară era bine, foarte vesel și împăcat că spectacolul a fost reușit. Mergea cu prietenul lui la o pizza. Și acum e la spital. Nu, nu se poate așa ceva!  Nu am încredere în băiatul care mi-a transmis vestea ! Trebuie să vorbesc cu sora mea, Maria, să meargă urgent la spital.

      Prin minte îi treceau tot felul de lucruri. Își imagina că îl vede  cu picioarele și mâinile rupte, desfigurat, că numai în urma unui accident a putut ajunge acolo. Dar  de ce  nu răspunde la  telefon ?  Erau întrebări la care nu primea niciun răspuns.

      Disperată, a luat legătura cu niște prietene din oraș, care i-au asigurat o mașină până la aeroport și cu mare greu și-a făcut rost de  biletul de avion. Plecarea era abia luni dimineața. Și-a petrecut toată noaptea în aeroport. Timpul acesta i se părea o veșnicie. O puzderie de gânduri îi inundau mintea și îi zdrobeau inima de mamă. Se simțea epuizată, dar nu se lăsa pradă acestei încercări dureroase.

     Pe la ora 10 a  ajuns la Timișoara și se îndreaptă spre Spitalul județean. Acolo se aflau rudele ei din Șandra : fratele, sora și nepoții, care stăteau pe coridor, cu fețele întristate și sufletul îndurerat.

       Strigătul ei disperat a spart liniștea de pe hol. I se părea că lumea se prăbușește cu ea, dar s-a lăsat în brațele surorii sale, care plângea și ea în hohote. S-au apropiat și ceilalți s-o mângăie, să-i dea încredere că fiul ei se va face bine. Ardea de nerăbdare să intre în salon. Printre suspine, Maria i-a spus :

      – Te rog să nu plângi ! Uțu este conștient, dar nu poate vorbi. Plânsul tău l-ar putea afecta.

      A înțeles și a întrat aproape pe nesimțite, făcându-și curaj. Inima îi bătea puternic și respirația se accelera tot mai tare. S-a oprit lângă pat, acolo unde băiatul ei era acoperit cu un cearceaf alb. S-a lăsat în genunchi și a început să-i pipăie picioarele și mâinile și să i le sărute. Apoi s-a ridicat și l-a pupat pe frunte. L-a mângâiat cu mâinile ei de mamă și în momentul acela, el și-a deschis ochii. O lacrimă i s-a prelins ușor pe obraz. Parcă voia să spună ceva, dar nu avea putere. Amintindu-și de vorbele lui pe care le rostea, așa pentru încurajare, când aveau vreo problemă : ,,lasă, mamă, că va fi bine !” acum i le spuse și ea  :

       – Lasă, Uțule, că totul va fi bine ! Ai să te faci sănătos !

       După o jumătate de oră, a intrat în salon, directorul teatrului, Ion Rizea. Venise în graba cea mare, pentru că a aflat știrea în ultima clipă. Nu înțelegea ce s-a întâmplat cu Uțu, iar când l-a văzut întins pe pat, i s-a pus un nod în gât, că n-a mai putut zice nimic, mimând îngrijorarea de care este cuprins. După ce l-a studiat foarte atent și nu-i venea să creadă că el se află acolo, a întrebat-o pe  Nastasia, aproape șoptit :

         –    Ați vorbit cu doctorii  ?

         –    Încă nu, dar abia aștept să aflu care este părerea dumnealor.

         Au mai schimbat câteva vorbe, apoi au ieșit din salon, îndreptându-se spre cabinetul medicilor. Șeful de secție, un profesionist de excepție, le-a spus la un moment dat  :

       –   Ioan este tânăr și organismul lui are resurse să lupte cu boala. Există însă riscul să rămână paralizat. Noi vom face tot ce ne stă în putință pentru a-și reveni, dar ne trebuie răbdare și ajutorul Celui de Sus.

       –    Ne vom  ruga pentru el, domnule doctor, a spus Nastasia printre lacrimi.

       Pe hol se aflau încă în așteptare rudele sale, apoi au venit pe rând prietenii și colegii lui, care au aflat prin intermediul mass-mediei de nenorocirea care s-a abătut asupra celui mai iubit actor. Aflată în deplasare la Cluj, doamna Ada Lupu, suna aproape zilnic la spital să afle starea de sănătate a colegului său.

       Boala se agrava de la o zi la alta. Disperarea era tot mai mare pentru Nastasia și pentru toți cei din jurul ei. Împreună cu directorul teatrului, au considerat că singura soluție este transferarea bolnavului la o clinică de specialitate din Viena. Au început demersurile. Ion Rizea s-a oferit să se ocupe de întocmirea actelor.  Miercuri, dosarul este  adus în fața medicilor. Ei nu s-au opus acestei inițiative, dar aveau nevoie de semnătura mamei, prin care își asuma toată răspunderea. Mai exista și riscul transportului. Aceste condiții au determinat-o să renunțe și să-l lase pe bolnav pe seama medicilor.

       În aceeași zi i-au scos tubul de oxigen și au observat că respiră mai bine. Era un semn că se poate întâmpla o minune. Și lumea o aștepta în fiecare clipă. De la Năsăud au venit și verișorii lui, Ana Maria și Nicu. Personalul medical era mereu în alertă. Secundă cu secundă îi urmăreau evoluția, dar rămâneau în continuare rezervați asupra șanselor  sale de supraviețuire. Nastasia nu se mișca de lângă el, iar de când venise Ana Maria, făceau cu schimbul pentru a se putea odihni, cât de cât. Ceilalți veneau zilnic la Șandra pentru a fi alături de Uțu. Veneau în continuu și colegii lui de la teatru. Ion Rizea era nelipsit între orele dintre repetiții și cele de după douăzeci și două, să afle care este starea bolnavului și să vadă ce mai spun doctorii.

       A venit de la Năsăud și tatăl lui, Nelu Strugari și, ca orice părinte, i s-a rupt inima de durere când și-a văzut fiul pe patul de suferință. Ore și zile în șir a stat în preajma lui, în speranța că se va face bine. ,,Este un băiat ambițios. Din clasa a VIII-a și-a dorit să se facă actor. Mama lui l-a îndrumat către contabilitate. A făcut un an de facultate la Științe Economice, apoi n-a mai vrut să continue. Era mereu preocupat de teatru și a reușit ”, spunea tatăl lui unui reporter aflat pe coridor.

       Joi, nu s-a observat nicio îmbunătățire a situației. Medicii au hotărât să-l opereze în speranța că vor putea să îl facă să respire de unul singur. Și într-adevăr, starea lui s-a ameliorat. Vineri reușește să conștientizeze ceea ce se întâmplă în jurul său. Vorbește mai greu, mai mult mimează, dar își dă silința să fie înțeles. I-a cerut mamei sale să-i pornească telefonul, să poată asculta muzică. A zâmbit. Era primul zâmbet pe care l-a schițat după atâtea zile de coșmar. Pe coridor s-a adunat multă lume, prieteni, cunoscuți, și chiar oameni de pe stradă, care au aflat că se află în spital. Mama lui Uțu, nu știa ce să facă. Să-i lase să intre, ori să le ceară scuze că nu-i poate primi, deoarece, o asemenea vizită i-ar putea face rău.

     –   Lasă-i mamă să intre ! i-a spus uşor Uţu.

     Şi au intrat pentru câteva clipe să-i aducă o mângâiere şi să-i întărească încrederea că se va face bine.

       – Ne vom ruga pentru tine, Uțule ! a spus unul dintre vizitatori, în numele tuturor celor prezenți.

       Pe hol, Nastasia le-a arătat albumul cu poze pe care și l-a adus de-acasă. Erau scene din piesele de teatru în care a jucat, dar și imagini din copilăria lui.

       După plecarea lor, o lumină de mulțumire  sufletească i-a inundat fața.

        –  Vezi, Ana Maria ! Eu n-am crezut că mă iubește atâta lume ! Oare, Dumnezeu s-a supărat pe mine și m-a pus la această încercare ? Când a intrat mama, în prima zi și s-a aplecat să-mi sărute picioarele, m-a durut sufletul. Îmi pare rău ! Dacă scap, îmi voi schimba viața.

        Ana Maria îl privea nedumerită. Ar fi vrut să-l întrebe în ce sens va avea loc această schimbare, dar n-a făcut-o, pentru că efortul vorbirii îi diminua claritatea cuvintelor. L-a lăsat să se odihnească. Îi ținea mâna între palmele ei și, fără să-și dea seama, l-a strâns de un deget. Uțu a reacționat, clipind din ochi. Era un semn că simțurile începeau ușor să apară.

       La mai puțin de o oră a venit în salon dr. Găină și a stat de vorbă cu el. La sfârșit, Uțu îl întreabă puțin contrariat :,,Dar de ce mă sedați ?” Doctorul i-a spus doar pe jumătate adevărul. L-a strâns de mână. Pacientul îi confirmă că simte, apoi îi pipăie umărul, reacționând în același fel. Era un semn că starea lui se îmbunătățise.

       Nastasia, aflată de partea cealaltă a patului, îl încuraja și îl dezmierda ca în copilărie.

  • Va fi bine, puiul mamei, va fi bine !

      Pe fețele tuturor celor aflați la spital în jurul lui Uțu, medici, asistente, rude și prieteni, s-a așternut zîmbetul speranței. A început să vorbească pentru prima dată, după 6 zile, de când este internat în spital.

      Spre seară a venit iarăși domnul Rizea, bucurându-se că se poate înţelege cu el. I-a dat speranțe că va depăși cu bine acest moment, că se va întoarce la teatru, unde îl așteaptă colegii și rolurile lui dragi, iar spectatorii se vor bucura iarăşi de el.

      – Trebuie să ai răbdare, Uțule și să-ți urmezi tratamentul  ! Medicii au grijă de tine. Mama ta e aici și noi toți îți suntem alături. Te iubim !

      –  Dar, am spectacol mâine, domnule director !  Nu pot lipsi !

      –  Nu-ți face probleme, toate se rezolvă. Acum  ne gândim la sănătatea ta.

    Zâmbind, l-a salutat prietenește, asigurându-l că și mâine va veni să-l vadă. A plecat acasă, împăcat că moralul și starea lui e mai bună. Întrebat la telefon de către colega lui Ada Lupu, interesată de starea lui Uțu, îi răspunde bucuros :,,Suntem cu toții mai liniștiți și mai încrezători că starea lui a fost astăzi stabilă, iar medicii ne dau speranțe. I s-a făcut traheotomie, poate să respire autonom. Chiar a vorbit și a glumit, dovedind curaj și același umor dintotdeauna. Și-a mișcat umărul. Răsuflăm cu toții un pic mai ușurați și credem că va trece cu bine de boală. Am rămas impresionați de eforturile pe care medicii de la secția de Anestezie și Terapie Intensivă, profesorul Maxim și toți colegii dumnealui, le fac pentru Ioan. S-au ocupat și se ocupă extraordinar de el”.

       Dacă ziua de vineri le-a dăruit tuturor speranțe de mai bine, sâmbăta s-a transformat într-o lungă și grea suferință. Durerile au început să-i răscolească tot corpul. Peste noapte, febra s-a ridicat la peste 40 de grade și tensiunea a crescut dincolo de limitele normale. Un rinichi a cedat din cauza infecției, iar inima era din ce în ce mai slăbită.Toată noaptea medicii au stat lângă el, iar rudele lui nu s-au mișcat de pe coridor. Bănuiau că în salon lucrurile nu sunt bune deloc.

       Nastasia era neliniștită, se mișca de la un capăt la altul al coridorului, își frângea mâinile, se întorcea din mers ca speriată și privea spre ușa salonului. Nimeni nu venea să–i aducă vreo veste. Se gândea că este momentul să vină un preot să-l spovedească. Silvia, sora ei mai mică, venită de la mănăstire, aduce un preot  care săvârșește cuvenita datină creștinească, spovedania şi apoi cuminecarea. Noaptea de zbucium și suferință se încheiase.

       Zorile acelei duminici de 20 martie 2011, l-au găsit pe Uțu într-o stare lipsită de orice speranțe. Doar aparatele îl mai țineau în viață. La ora 12, a făcut un nou atac de cord și, în ciuda oricărui efort al medicilor de a-l resuscita, Uțu a pierdut lupta cu viața.

       Vestea cea îngrozitoare a fost adusă de către o asistentă și confirmată de lacrimile medicilor, care ieșeau pe rând din salon. Liniștea de pe coridor s-a transformat într-un fluviu de plânsete şi lacrimi. Nastasia a alergat să-și vadă fiul, îngenunchind lângă patul lui și cu inima frântă, striga din răsputeri  :

    –  De ce Uțule ! De ce m-ai lăsat singură ? Nu ți-a fost milă de mine ! De ce  ?..de ce ?….

        Plângea de se zguduia din toată ființa. I-au secat lacrimile de atâta plâns. De cealaltă parte a patului, Ana Maria se înnădușea în hohote.

        Tatăl lui încremenit de durere, s-a repezit în salon, împreună cu celelalte rude aflate pe coridor. Pe fețele tuturor s-a așezat dintr-o dată vălul tristeții. Sufereau până în adâncul sufletului, că au pierdut un băiat atât de bun și îndrăgit de toată lumea.

                                        Fragment din romanul biografic,,Uţu Strugari, un actor grăbit’’

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5