Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    CLINICA DE GHEAȚĂ (28).  ROMAN FOILETON

                                  

                Medicii vienezi, împreună cu cei veniți din țări cu tradiție în repararea traumelor cerebrale, făcuseră minuni.  Capul profesorului Rodion înfășurat în bandaje părea al unui extraterestru. Lui Pedro chiar îi ardea de glume:

    • Rodi, îți mai amintești de gluma noastră privitoare la mărimea creierului?
    • -Sigur că da! Deși are capul mic, creierul stă lejer! Am comentat-o și la un seminar de anatomie. Chiar tu, Pedro, ai descoperit nonsensul. Păi dacă are capul mic și creierul stă lejer, e logic  să speculezi poanta. Înseamnă că de fapt creierul e și mai mic. Doamne, ce distracție a fost atunci! Singurul care nu gustase gluma ai fost chiar tu, Antonio! .
    • – Am vrut să derutez guralivele prostuțe. Unele chiar credeau că pot face măsurători pe viu.
    • – Și-atunci v-am spus că sunteți papă-lapte. Nu mărimea creierului vizau ele în experiment. Dacă lovitura era doi milimetri mai spre interior, creierul lui Rodi ar fi devenit obiect de pus în borcan la muzeul de anatomie.
    • – Ia spune, Rodi, ai crezut că mai scapi cu viață după lovitura dată de dispozitivul montat în oglindă?
    • – Știam că foștii mei colegi nu mă lasă la greu.
    • Fără banii lui Pedro, eram demult sub pământ, la doi –trei metri.
    • – Să nu exagerăm, Rodi! Am făcut și eu ce-am putut. Întâmplarea m-a prins fără bani mulți în cont. Norocul meu a fost că automobilul era nou și am găsit repede cumpărător.
    • –       Cei de față nu bănuiau că  Pedro a renunțat la un lucru pe care și-l dorea din studenție. Privi insistent la Antonio și Rodion și-i întrebă cu voce gâtuită:
    • -Voi nu ați fi făcut la fel, prietenii mei dragi?
    •  Tu Rodion, nu m-ai cărat în spate până la cabană, când m-ai scos din râpă fără suflare? Iar tu, Antonio, nu mi-ai salvat fiul intoxicat cu bioxid în crama centrală de la domeniul de vânătoare? Mi-ați cerut cumva vreo recompensă și eu am uitat? Suntem trei prieteni adevărați aleși de Dumnezeu! Trebuie să discutăm și cu doamnele noastre și să ne stabilim undeva unde să fim mereu împreună pe ultima sută de metri , cum i—ar plăcea lui Rodion să spună.
    • – Ne-am întins la vorbă și elicopterul e pe drum. Soția mea ne așteaptă cu bunătăți la ferma de struți de lângă București. Vom pune țara la cale. Fiecare va propune un plan de afaceri. Cine știe dacă nu vom dezvolta în capitala țării mele terapia prin frig.
    • – Rodi, de când ai creierul mai mic, ai idei mai multe.
    • – Lasă-l Antonio! Nu-l fă să regrete că accidentul nu i s-a întâmplat mai demult.
    • -O glumă proastă! La poker îți voi lua toți banii. Am să te înscriu la cantina săracilor din Berceni.
    • -Ce repede te superi, domnule profesor!
    •             Acest taifas fu întrerupt de zgomotul elicopterului care ateriză pe pista betonată, rar folosită pentru aterizări și decolări.
    •           Directorul Spitalului și întreg corpul medical se alinie în apropierea elicopterului, pentru a-și lua bun rămas de la „campion”. La geamuri, până sus la etajul șapte, internii făceau cu mâna, părându-le rău că celebrul antrenor de atletism îi părăsește.
    • Un asistent aduse la marginea pistei un microfon și o stație, invitându-l pe cunoscutul artizan de olimpici viteziști  să spună câteva cuvinte de rămas bun. Emoționat, Rodion le făcu un semn prietenesc și cu bandajul său de emir, începu să cuvânteze rar, sigur pe el, ca după câștigarea unei medalii:
    • -Prietenii mei dragi! Când am fost adus în acest minunat spital municipal, nu speram să mai ies pe picioarele mele. Am fost zile nesfârșite în comă. Creierul meu devenise o masă amorfă. Și totuși…Marii medici ai acestui spital nu s-au dat bătuți, chiar dacă m-au pierdut de mai multe ori prin întunericul inconștientului. În puținele clipe de conștiență simțeam că toți vă rugați pentru mine. Auzeam plânsul rudelor care își conduceau morții spre cimitir. Auzeam oftatul întregului personal medical.
    •  În lungile săptămâni petrecute aici, m-am zbătut între credință și tăgadă, între speranță și renunțare. Se pare că am învins. Prietenii mei Pedro și Antonio nu m-au lăsat să plec. Vă mulțumesc tuturor! Pentru mine, medicii care m-au îngrijit au fost ca niște îngeri triști. M-au vegheat neobosiți și nu au putut accepta ideea că vor pierde lupta cu hrăpăreața doamnă cu coasa.
    •  Am înțeles că prietenia și solidaritatea umană nu pot fi îngenunchiate.
    •  Promit că prima medalie olimpică obținută de Grupul „Sprinter” vă voi trimite-o vouă, îngerilor din Centrul de Sănătate Sfânta Maria din Viena.
    •  Rămâneți cu bine! Rodion vă va iubi toată viața!
    •        Va urma!
    • Vasile Lefter, MEMBRU UZPR

       



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5