Un Bildungsroman epistolar
Autor, Dumitru LAVRIC

Redactate în prima parte a trecutului secol, scrisorile matematicianului şi filosofului Octav Onicescu se constituie într-un autentic Bildungsroman epistolar, cîntec şi hronic al experienţelor iuventuţii, autoportret al intelectualului la tinereţe. Format în perioada cînd veacul romantic nu îşi stinsese încă ecourile, Onicescu este un strălucit reprezentant al generaţiei care în perioada interbelică va forma elita intelectuală, literară, artistică, politică a unei Românii ce trăia miracolul întregirii şi al dialogului liber cu Europa. Pentru prima perioadă a acestei corespondenţe cu Luigia Zorio, scrisorile sînt ale unui june îndrăgostit, plecat precum eroul basmelor, să-şi afle identitatea şi să-şi clarifice personalitatea, scindat între trecutul iubirii din apropiere şi prezentul relaţiei de la distanţă, obligat să dialogheze epistolar cu o absenţă, pe care încearcă s-o presentifice prin apelul la memorie, la memoria comună a eternului cuplu de îndrăgostiţi.

Deşi foarte tînăr la debutul corespondenţei, cu puţin peste vârsta lui Romeo, cel care semna O, Oni sau Onicescu are pe deplin conştiinţa complexităţii comunicării epistolare, a riscurilor pe care le implică acest gen de dialog in absentia, dovadă că chiar din propriile epistole nu lipsesc referinţele la valoarea metatextuală. Se îndoieşte de coerenţa fluxului comunicaţional („Oare n-ar fi bine să rup fila aceasta, să nu te plictisesc cu atîtea consideraţii asupra interesantei mele persoane”), are conştiinţa faptului că în cuvântul scris se fixează clipa cea repede ce ni s-a dat („Cînd vom fi bătrîni, şi ne-om gîndi, ne-or reciti fragmente din scrisorile de-acum, cu nerăbdarea aşteptărilor, cu destăinuirile reciproce, vom zîmbi, nu mă îndoiesc, dar sigur că vom regreta timpurile”), se străduieşte să înfăţişeze o experienţă unică, strict individuală în forme conservate de tradiţie, resimţite ca străine, ca modele impuse de experienţa transindividuală: „O scrisoare de dragoste n-are conţinut propriu, decît atunci cînd cuprinde lucruri străine ei. Conţinutul ei este general. Adică scrisorile de dragoste, întrucît sînt numai de dragoste, între două persoane determinate, sînt veşnic aceeaşi scrisoare, ca o sărutare. Şi totuşi deşteaptă plăcere. Scrisorile sînt de mai multe feluri. Scrisori scrise dimineaţa, scrisori scrise după masă şi scrisori scrise seara. Acele scrise dimineaţa sînt pure, acele scrise după masă sînt pedante, acele scrise seara sînt filosofice. Acele scrise dimineaţa conţin adevărul pe care-l conţine o scrisoare. Acele de după masă sînt scrise de spiritul altuia, parcă al tău, preocupîndu-se de stomac. Orice scrisoare satisface, însă orice scrisoare enervează, pentru că nu poate da o satisfacere completă. Ai dori o scrisoare continuă. (Dorinţă care însuţi nu vrei să fie îndeplinită). Afară de aceste feluri de scrisori, mai sînt şi scrisorile noastre. N-o să mă pun să arăt deosebirile şi asemănările”. Aşadar, e de remarcat în Onicescu un epistolier care se observă chiar în actul exercitării scrisului, preocupat de relaţia dintre hic et nunc în care se produce actul şi capacitatea de reprezentativitate a textului pentru întregul complex al personalităţii; de aici, năzuinţa spre scrisoarea-jurnal. Acceptînd dificultatea acestui tip de dialog (Nu ştiu ce-ai înţeles tu în cuvintele din scrisoarea despre care îmi spui, nici din cuvintele pe care mi le repeţi. Nu-mi închipui să fi vrut să spun ceea ce pui tu în acele cuvinte), concomitent tînărul epistolier îl întreţine şi îl solicită, pe un fond emoţional în care domină anima în dauna lui animus: „Eu nu zic că ai uitat de mine, iubito, nu pot crede acest lucru, dar mă gîndesc ce-o fi de nu-mi scrii. Continui şi eu să-ţi scriu, fără să-ţi trimit, pînă n-oi primi răspuns. Chiar dacă s-ar fi pierdut vreo scrisoare, nu s-or fi pierdut toate cîte le-am trimis”.

„Am venit acasă să găsesc scrisoarea ta. N-am găsit-o, dar au venit îndată după mine şi cartea poştală şi scrisoarea. M-am bucurat? Tu ştii răspunsul. Şi îţi scriu imediat şi cît îmi va da voie ceasul”. „Lipsa vreunei ştiri de la tine mă aruncă într-o stare de ameţeală grozavă. Citeam un roman, căci nu puteam face altceva nimic. Cînd am simţit curierul am sărit, am rupt scrisoarea şi-ntr-o minută am citit totul”. Mai mult, Onicescu năzuieşte ca verbalul fixat scriptic să preia şi funcţiile nonverbalului, acele expresii ale fizionomiei care măsoară reacţia la mesaj şi modulează vocea partenerului printr-o acomodare la unitatea pe care o formează doi comunicanţi-siamezi ce doresc să se regăsească; e sesizabilă în fragmente precum cele ce urmează tensiunea dintre definitivul scrisului şi relativul trăirii în care se întîlnesc mai mulţi eu sub umbrela unui acelaşi care, de fiecare dată e un altul, fără a-şi trăda esenţa; se adaugă setea neostoită a tinereţii îndrăgostite de a descoperi certitudinea în veşnicia curgerii heracliteene: „Scrisoarea ta era aşa de veselă, nu ştiu cum, că am rîs de mai multe ori citind-o. Ar fi trebuit să distrug ce-am scris aseară, căci la urma urmelor, era ceva de cîteva cesuri şi nu mai eram eu însumi, dar trebuia să mă ţin de cuvînt”. „Ce bine pot să contemplez în scrisul tău sufletul tău. Citesc cîteodată de trei sau patru ori în rînd o scrisoare, şi tot găsesc, cu cît citesc, noi lucruri ce nu observasem. Nu-i nimic exagerat în ce-ţi spun”. „Ar trebui să reciteşti o scrisoare, înainte de a o trimite şi să nu scrii mînată de vreo încordare momentană, pentru că sîntem departe, scrisorile ajung tîrziu şi nu putem vedea cum trece norul înciudării, alungat de dragostea adevărată, şi ni-l putem închipui ca durînd, izvorît din cine ştie ce jignire internă, nelămurită poate, din jignirea libertăţii, pe care dragostea nu mai e în stare s-o umbrească (…). Cînd am văzut, în sfîrşit, după atîtea zile o scrisoare, îţi închipui că am deschis-o imediat? Ca niciodată am ezitat, am rupt încet învelitoarea, aşa cum faci cînd ai o rană sufletească şi prin o lege a cărei taină ciudată e greu de pătruns, simţi deliciile cele mai puternice, ca să ţi-o măreşti, s-o faci chiar mortală”.

E decelabilă în aceste introspecţii de tip camilpetrescian o dramă a receptării argumentată de conştiinţa faptului că, prin lectură, destinatarul devine însuşi co-autor al mesajului, putîndu-se chiar opune intenţiilor semnatarului prin distorsiuni ale funcţiei de comunicare, pe care Onicescu o pune sub semnul urgenţei; de aici, probabil, renunţarea la unele elemente de cod epistolar (datare şi localizare) considerate formale şi infuzate în chiar textul propriu-zis: unele scrisori sînt redactate în mai multe zile (care sînt notate ca pauze în parcurgerea unui întreg) şi în locaţii dintre cele mai neobişnuite: „Îţi scriu de la poştă, şi dacă nu se vor înşira prea multe rînduri, ai să mă ierţi”, „Scriu iar de la poştă”, „Scriu cu creionul şi încă o carte poştală. Sînt în gară”, „Îţi scriu din biroul unui ofiţer”. Insistenţa pe astfel de elemente exterioare conţinutului epistolar standard denotă năzuinţa de personalizare ca sigiliu al sincerităţii, obţinute prin negocierea dintre un continuum sufletesc şi accidentele existenţei cotidiene – condiţiile devenind martori ai mărturisirii, chiar dacă, aparent sînt improprii: „Scriu sub surîsurile colegelor” (…). „Îţi scriu în sala de intrare a Fundaţiilor, pe masa portarului. Prea puţin poetic pentru o scrisoare care sub scrisul de creion şi banalităţile scrise, ar vrea să ducă poezia sentimentelor celor mai înalte”. „În contra celor ce am scris aseară, trebuie să scriu acum o c. p. pentru că o scriu de la o regie”. „Îs între doi prieteni care vorbesc şi e cam straniu locul de un de îţi scriu, în semiobscuritatea unei săli din Şcoala de poduri”. „E o oră de seminar, de de exerciţii acum, la calcul diferenţial. Se fac exerciţii cunoscute şi eu păcătuiesc făcîndu-mi corespondenţa”. „Scriu dintr-un local foarte elegant, o cofetărie, căci în regie nu e loc”. „Nu-i prea tîrziu acum, cred că nu vei fi dormind, şi poate te gîndeşti la mine”. „Să mă ierţi că am continuat aşa. Eram într-o sală şi a intrat profesorul, a trebuit să las condeiul, celui de la care îl aveam”. „Scriu dintr-o sală de curs şi-mi răsună continuu în urechi glasurile acelor ce se plimbă pe sală, alături”.
„Scriu, să nu te miri, din cafeneaua Kubler, unde am intrat cîteva minute cu un prieten, eu cu intenţia de a găsi un loc de unde să-ţi scriu”. „Am început o scrisoare, azi la Universitate, dar n-am terminat-o, aşa că scriu tot pe cea de ieri”. „Scriu de la facultate, între două cursuri destul de depărtate (…). Nu găseam călimara, deşi toate domnişoarele s-au pus să-mi găsească una. În sfîrşit, am găsit”. „Ne stinge lumina servitorul şi abia puţin văd”. „Observi, desigur, cît de mult fac cheltuială poştei, întrebuinţîndu-i cerneala”. „Niciodată nu ţi-am scris la ora asta. Sînt opt dimineaţa şi nu ştiu de ce m-am pus să-ţi scriu”. Subtextual, astfel de amănunte relevă ideea unui eroism şi a unui sacrificiu, biruinţa asupra unor adversităţi, existenţa unor forţe antagonice ce se opun iubirii celor doi, trecerea unor probe şi atestarea unor calităţi ce vor acorda eroului privilegiul de a îngenunchea în faţa adoratei – donna angelicata. Pe un alt plan, motivaţia se întemeiază pe efortul sisific pentru formaţia intelectuală a tînărului student ce urma concomitent două facultăţi, plus povara dulce a statutului de logodnic! Tînărul Onicescu nu e numai logodnicul Luigiei Zorio, ci şi logodnicul ştiinţei, care îl fascinează şi îl atrage cu forţa mirifică a cîntecului de sirenă, îl seduce cu dulci chemări la care răspunde prin lungi perioade lirice ce străluminează recele castel de gheaţă al gîndirii. „Dar am şi aici o iubită, iubita mea. Cu cît mi-e mai dragă ea, cu atît o simt mai mult, cu atît mi-eşti tu mai dragă. Ghici? Ştiinţa. Şi zău, i-atît de bine sub sărutul ei. Eu nu l-am căpătat încă, e una cochetă, dar îl voi căpăta. Voi munci, o voi sili, încîntătoare, care crezi că am uitat atîtea din trecutul nostru”. „Aştept cursurile cu nerăbdarea cu care aştept scrisorile tale. Parcă-s amorezat de ele. Aş vrea să ştiu de mă-nroşesc cînd intră profesorul”.
„I-aşa de de frumos pe-aici încă, am ocupaţie acuma, vreo 16 cursuri pe săptămînă, cursuri pe care le trăiesc cu tot sufletul, le-aştept, cînd n-au sosit, le regret cînd se sfîrşesc. Voi asista şi la fizică, pînă voi începe filosofia şi voi fi mai ocupat”. „Universitatea îmi ocupă timpul acum din ce în ce mai mult şi am primit şi încurajări, căci unii din profesori mă cunosc”. „Acum pot să învăţ oricum şi orice, atît cît îmi ajunge timpul. Încurajările sînt mari, mai mari aici ca orişiunde. Atîtea lucruri care mă îndeamnă (…) Cînd începe un curs (…), uneori aş vrea să fiu eu singur, s-ascult numai eu, sînt gelos pe ceilalţi (…) aş vrea să dureze ore întregi şi-s nemulţumit cînd se sfîrşeşte”. E de descoperit în aceste versete ce par a fi desprinse dintr-o altă Cîntare a cîntărilor, ceva din extazul marilor mistici, din elogiul adus cunoaşterii de poetul – matematician Ion Barbu (Ritmuri pentru nunţile necesare) ceva din forţa magnetică a cetăţii sfinte ce îl atrage pe emirul din Bagdad precum o fata morgana (Al. Macedonski – Noapte de decembrie), ceva din fascinaţia idealului care îl vrăjeşte pe tragicul prinţ din Levant (Şt. Augustin Doinaş – Mistreţul cu colţii de argint). Ceva din marele cîntec al slujitorilor lui Pitagora sau Orpheu se strecoară în paginile epistolarului: „Ah! dacă mi s-ar dezvălui şi mie adîncurile nestrăbătute de prea mulţi ale tainelor ei, să pătrund şi eu nu numai formal, dar complet în frumuseţile ei, ca să-mi pot realiza visul meu, un concept filosofic al matematicilor, pus în legătură cu ştiinţa spiritului omenesc (…). E un vis prea mare pentru puterile mele, dar mai ales faţă de lumea mea; căci sînt leneş, sufăr din pricina asta, deşi cît mi se cere muncesc. Ajută-mă, te rog, n-am la cine să mă adresez, îndeamnă-mă, mustră-mă cît mai amar, ca să sufăr şi de asta”. Aşadar, Iubirea ca o călăuză spre cunoaştere, Luigia privită ca o Beatrice revidiva ce îşi conduce adoratorul la altarul unui templu în care au acces doar geniile:
„Frumoasa matematică. După un curs frumos, îs mulţumit. Cînd şi spiritul meu a lucrat, atunci zic că e frumos cursul. E îndrăzneaţă uneori pînă la nebunie ştiinţa aceasta. Face cîte un pas spre generalităţile cele mai abstracte ale unor lucruri aparent deosebite. Ea concentrează geniul, vreau să zic o legătură, un raport genial făcut într-o formulă frumoasă, prin simetrie, prin forma simplă care corespunde nevoilor celor mai esenţiale ale spiritului”. E concentrat aici conceptul augustinian al iubirii care eliberează şi avîntul nietzecheean spre piscurile cele mai înalte ale gîndirii – accesibile doar Supraomului care îşi transferă în intelect acea furor eroticus, acel amor dantesc ce mişcă luna şi stelele. Scrie epistolierul într-o zi de Marţi 29 Noiembrie a anului 1911: „dar drept vorbind, eu nu-s încă nici matematician, nici filosof, îs încă minor în amîndouă, dar cu atît mai mult pot fi îndrăzneţ în afirmările mele. E perioada avîntului, a îndrăznelii nebune, a criticii îndărătnice, a scepticismului celui mai straşnic şi, ironie, a credinţei celei mai mari în ştiinţă (…)”. Cel ce nu suie culmile prăpăstioase ale munţilor de frica prăpastiilor, nu va cădea în prăpastie, dar nici nu va vedea frumuseţile vii ale firii, nici nu va şti cît e de plăcut să te ridici cu oboseala picioarelor tale, să treci lungi prăpăstii privind fără frică în fundul lor, măsurîndu-le cu imaginaţia pericolele şi admirîndu-le şi pe ele, ca opere minunate ale naturii. Nu va şti respiraţia adîncă şi aerul sănătos al culmii, răcoarea ei plăcută, nu va simţi, ca cel ce a văzut norii la picioarele lui, nu-şi va putea înfige privirea în depărtările nebănuite de ochiul celui din vale”. Aceştia sînt anii cînd Onicescu descoperă thomasmannismul Munte Vrăjit („Am fost la Fundaţie, în sfîrşit. Cine ştie cîte se vor petrece pentru mine în biblioteca aceea”), redemtori pe drumul către sofia anticilor fiind gînditori ce reprezintă stele fixe ale universului cognitiv modern, faţă de care se poziţionează ca recipiedar hotărît să transforme genio desoluto în homo aedificator. „Aştept nerăbdător să studiez pe Hegel şi să scriu despre el (…)”. „Despre mine, eu citesc acum cartea lui Hegel”. „Am citit în astă seară, la Fundaţie, ca să fiu concentrat cu starea Le rire, a lui Bergson; adică l-am recitit. Mi-apare acum şi mai amplu, şi mai perfect, prin prin modulaţiile dirijate însă liber, ce poate lua gîndirea la atingerea cu filosofia aceea. Aşa înţeleg şi eu. Acela e un maître”.

Se pare că pentru studentul Octav Onicescu, Biblioteca Fundaţiilor Universitare Carol I a avut acelaşi rol ca şi mansarda adolescentului miop a lui Mircea Eliade, fără a fi scutit însă de marile nelinişti cioraniene pe care scepticul nemîntui le-a trăit într-o altă mansardă – cea pariziană. În paginile epistolare dedicate autoscopiei şi introspecţiei trăieşte şi un Onicescu al neliniştilor existenţiale, atras de tărîmul oniric, bîntuit de spleen-ul baudelarian, supus tiraniei inconştientului, bulversat de obsesii bacoviene – semn că seninătatea nu se poate naşte decît din sinteza dionisiac-apolinic. Viaţa e receptată ca o scenă a permanentelor confruntări („o necontenită ciocnire de elemente, o necontenită prefacere de energie şi viaţă răsare ca ceva mai amplu, dar mai larg, ca ceva ce cuprinde tot şi se poate rezuma totuşi în o singură făptură”) care însă nu pot bloca aspiraţia de autodepăşire şi împlinire: „E perioada avîntului, a îndrăznelii nebune, a criticii îndărătnice, a scepticismului celui mai straşnic şi, ironie, a credinţei celei mai mari în ştiinţă”. Nu de puţine ori, personalitatea se simte scindată („Sînt făcut pentru ştiinţă şi pentru tine şi nu pot să ating nici una nici alta, aşa cum eu doresc, deplin şi cu încrederea lor completă”), eul retrăieşte mitul platonician al calului alb şi calului negru şi cogniţia e departe de a oferi soluţia existenţei: „Văd acum cît e de uşor a urma filosofia, şi ce greu e să ştii filosofie”. Conştiinţa propriului trecut construieşte un claustru în care eul se simte bătrîn, fără a fi şi înţelept („Stau în această cameră de cîteva ceasuri şi mă simt bătrîn, amintindu-mi de-atît trecut lăsat în urmă”). Nu lipsesc seducţiile thanatofiliei. („Cuvintele de pe unele morminte, dureroase prin realitatea lor, erau numai un simbol pentru mine. Nu mai voiam să văd în ele gînduri de-atîtea ori spuse, nu mai voiam să-mi lămuresc mie însumi ceea ce simţeam, în atmosfera aceea tăcută, tăcută ca moartea, ca piatra atît de chinuită de om”) şi ale căderii în eminescianul vis compensator. „Rîdeam de mine, visam, gîndeam la tine, te sărutam în gînd şi apoi m-a cuprins visul adevărat, luîndu-mă în împărăţia inconştientului, unde e puterea şi splendoarea omului, pe care n-o cunoaşte decît el şi acei care într-adevăr îl iubesc”. În regim nocturn, tentaţia e cea a delirului bacovian: „Picură încet ploaia şi ceasul e monoton, iar eu, de-aş fi poet impresionist, ţi-aş pune în versuri fără ritm şi rimă chiar, această stare ce am, plină de mister şi tăcere, tulburată numai de ondulaţiile eterice produse de lumina lămpii (…). În regim solar, suferinţele tînărului Onicescu se estompează şi epistolierul expune în vitrina textului portretul matematicianului la tinereţe realizat ludic şi autoironic:
„Mai sînt douăzeci de minute pînă intră Motru în sală. Eu încă sînt în toilette de chambre (…). Trebuie să îmbrac haina neagră, zîmbetul sardonic, frizura, pălăria, să-mi prind cu un bold în loc de un buton haina şi abia apoi voi fi eu. E grozav de amuzantă această dublură”. Fortificarea interioară şi accesul la statutul sapienţial le obţine tînărul din scrisori sub luminile călăuzitoare ale marilor maeştri, matematicieni sau filosofi, unii prizaţi cu o doză de detaşare („Să-ţi spun acum ceva destul de neplăcut pentru mine, ce mi s-a întîmplat la Lalescu. El e unul dintre acei care se încurcă. Nu-i pot contesta ştiinţa, dar mai ales în chestiunile mai simple (…), se încurcă grozav”), alţii cu nedisimulată admiraţie: „Astăzi am audiat pe lîngă cursurile de matematică obişnuite, şi trei sferturi de curs a Dlui. Rădulescu Motru şi am fost şi la Dl. Negulescu, la Seminarul de istorie a filosofiei (…). A trebuit să intru, ca să pot auzi ceva la Rădulescu Motru, pe fereastră. Sala era plină şi pe uşă nu era chip (…). Se cunoaşte a fi un om de ştiinţă şi mai ales studiat în Germania”. Cu rară emoţie este evocată personalitatea lui Iorga, a cărui stea se afla la început de secol în nestingherită ascensiune: „Am să ascult, căci sînt liber toată ziua şi cursul de Istorie universală a lui Iorga”. „Să-ţi spun mai bine despre Iorga, pe care l-am ascultat şi azi, ca aproape în fiecare vineri, la cursul lui liber. E minunat. Un suflet de om cum nu ştiu să mai fi avut noi. Un cap cu o intuiţie în faţa căreia rămîi uimit, o atitudine de geniu în faţa oricărei probleme. Şovăieşte întîi, vorbeşte mai indiferent, se mai abate de la subiect şi-apoi intră deodată pe calea cea bună, şi merge cu o putere, cu o inteligenţă care niciodată nu merge singură, ci întovărăşită de tot sufletul”. „Am fost aseară la Ateneu, şi-ţi mărturisesc că m-a uimit admirabilul lui discurs”.

Dintre contemporanii epistolierului, scrisorile evocă cu smerenie personalitatea actorului şi omului Petre Liciu („Era însă ieri o atmosferă aşa de tristă, era un fior de îngrozire, de moarte, de singurătate, care dacă n-a pătruns toată mulţimea ce-l plîngea, a făcut să-l simtă mulţi. N-am fost la înmormîntare, pentru că nu ştiu ce-aş fi căutat acolo, dar am petrecut şi eu, cu gîndul, cu multă părere de rău, pe un om care pe lîngă altele, era nespus de bun şi de muncitor”), cu simpatie pentru ciudăţeniile sale pe poetul Dimitrie Anghel („Omul e foarte simpatic şi cu oarecare distincţie artistică în felul de a fi. Am devenit prieteni. E ca o femeie, care dacă te iubeşte, îţi destăinuieşte duioşia sufletului. Singura condiţie, pe care după ce s-a sforţat mult mi-a pus-o, într-un chip lăturalnic, e să păstrez discreţia) şi cu o notă de umor ştrengăresc pe Cella Delavrancea, marea pianistă: „Am remarcat pe una, buhoasă, cu un cap zburlit, cît vrei să-ţi închipui, cu haina de fetiţă de şcoală primară. O văzusem şi la Fundaţie şi mi-a deşteptat curiozitatea (…). Mi s-a limpezit îndată gîndul şi nu mi s-a mai părut aşa de zburlită. Era fata lui Delavrancea, pianista distinsă şi vestită. Una din curiozităţile Bucureştiului, care însă mie nu-mi inspiră gîndurile ce am auzit că aveau ceilalţi”. Epistolarul mai relevă un Octav Onicescu amant al artei – în special cea a sunetelor şi culorilor. Muzica e frecventată şi ca un semn de empatie, căci Luigia chiar o practică. Pasiunea e reţinută în notaţii fugitive şi neutre („Mă gîndesc de mult să merg la operă”, … mi-am luat un bilet pentru simfonic”, „Am fost chiar acum la un concertişor, un fel de de ceeea ce se cheamă mişmaş, cu declamaţiuni, piano, visare, etc.”), dar şi în dezvoltări care se întîlnesc în scrisorile lui Eminescu către Veronica, şi ea o pasionată a acestei arte. În astfel de pasaje, mişcarea este de întîmpinare şi rememorare a experienţelor comune trăite la Botoşani şi reactualizate prin memorie la Bucureşti: „Îi place Tosca verişoarei şi m-a întrebat de n-o vreau şi eu.. I-am spus că nu cunosc muzica acestei opere, dar am rugat-o să ne cînte (…). Era un salonaş ca al vostru, eram puţini şi era un aer de intimitate, care mă făcea să simt muzica aceea dureros. Într-un moment, influienţat poate şi de muzică, mi-au venit aşa de tare lacrimile, devenisem galben, că după ce a sfîrşit bucata m-au întrebat ce am”. „Am la mine Aida, pe care am cumpărat-o mai de mult de la magazinul conservatorului, fără tartaje însă, o voi lega eu”. „Eram mai mulţi şi s-a făcut muzică multă, aşa că mi-a trecut timpul pe nesimţite. A cîntat după dorinţa cîtorva, arii din Tosca, o duduie. De acelea care îmi cîntai tu. Revedeam iarăşi salonaşul, cu trupurile acelea înfrigurate, de poezie multă. Cercam să-mi refac impresiile, emoţiile de pe atunci”.
„Am fost la moşul meu la masă, ca de obicei, Duminica. După masă, muzică. Mai cînţi tu? Cîntă, e aşa de frumos. De la tine am învăţat să-mi placă mult muzica, şi-acum te rog să cînţi”. „Ţi-am spus că ieri am ascultat iar muzică. Mi-a cîntat mătuşa mea, aproape tot Faust. I se întăresc încheieturile la degete şi cîntă rar. A cîntat totuşi admirabil, cu pasiune mi s-a părut, probabil ca un început de adio, pentru vremile din tinereţe”. Melomanul Onicescu are preferinţe pentru marii interpreţi europeni ai epocii, străini ce concertează la Bucureşti („Am luat bilete pentru concertul lui Van Dick, celebrul tenor care care va cînta la simfonicul de Duminică”) şi mai ales pentru arta interpretării ce îl proiecta pe Enescu într-un mit întîmpinat cu emoţie şi adoraţie: „Am fost aseară la concertul lui Enescu. Am ieşit ameţit, dar şi cu admiraţie pentru muzicantul acela aşa maestru. Concertul de aseară a fost un eveniment pentru mine în ultimul timp. De altfel nu mi-am închipuit că-s capabili bucureştenii de atîta entuziasm şi nu ştiam că are şi el adoraţi pe care îi putem adora fiecare în parte”. Din creaţia compozitorilor, sînt admirate fără rezerve grandioasele construcţii melice vagneriene sau beethoveniene pentru pasionalitatea lor copleşitoare şi capacitatea de a stăpîni auditoriul prin tehnica creatoare de obsesii durabile; aici, consideraţiile sînt ale unui meloman-filosof: „Eu ştiu c-am ieşit zguduit pînă în adîncul sufletului. Uvertura la Tannhauser e grandioasă (…). Zgomotul acela complex, viaţa întreagă cu toate puterile ei tainice care lucrează şi totuşi dau o unitate şi faptul că prima dată am auzit aşa muzică, toate m-au făcut să simt o emoţie, care seamănă cu frigurile. Şi apoi Eroica lui Beethoven, care era iar nouă şi pe care spre mirarea mea, am simţit-o (…). Mi-a rămas şi-acum în urechi o melodie care revine în prima parte necontenit, cu o tărie uriaşă şi-n orice moment, în mijlocul oricărui fel de armonie. E simbolul fatalităţii, a soartei, care pluteşte deasupra şi izbeşte rece şi senină, pe acel supus ei? Dacă în marea muzică, tînărul epistolier descifrează semnele destinului copleşitor, pictura şi arta dramatică sînt privite cu mai multă detaşare, ca experienţe ale unui singur moment existenţial, transmise la modul telegrafic: „Am fost şi azi iar la muzeu la Simu, pînă la trei (…)”. „Am ajuns la Ateneu, era devreme, am vizitat o expoziţie de tablouri unde nu strălucea arta decît ca soarele de după orizontul unei zori de ziuă”. „Am fost la teatru şi mă întorceam cu gîndul să-ţi scriu impresiile (…)”. Pentru personajul acestor epistole ale anilor de ucenicie, Ştiinţa este brăţară de aur, Arta- hîrtia de turnesol care-i relevă şi cultivă mirifica lume a sentimentelor iar Iubirea, experienţa decisivă ce împacă efemerul cu eternul. Tînărul Onicescu este un îndrăgostit ce-şi îmbracă trăirile în faldurile discreţiei, erosul fiind prezent ca Umbra Dei, evocat mai întîi prin sinecdocă şi metonimie, prin apelul la singurii martori pe care dragostea îi invocă şi îi permite – luminătorii planului celest, luna şi stelele – astru cu rol apotropaic şi propiţiator. Acum, epistolierul eminescianizează pe cunoscutul motiv al astrului nopţii – far ce măreşte taina prin care muritorii au acces la fericire. Încă din prima scrisoare (Joi, 20 Octombrie 1911), motivul lunii liricizează discursul epistolar, infuzîndu-i licoarea fermecată a beatitudinii: „Venind acasă priveam luna şi trecînd în odaia mea m-am oprit în coridorul ei, unde lumina lunii răzbătea frumos. O vedeai şi tu oare. Nu ştiu de ce i-am trimis sărutări, să le primeşti şi tu de la ea. Peste cîte felurite stări ale sufletului meu nu şi-a întins ea razele mîngîietoare (…). Mi-aduce în faţă un eu mai vechi, altul aproape, pe care-l recunosc însă, căci tot eu eram. Îţi aminteşti de conversaţia noastră, să privim luna amîndoi, să ne gîndim unul la altul”? Motivul Selenei îşi prelungeşte prezenţa pînă în epistolale anilor 1913-1915, în fulguraţii meditative care sînt ale vîrstei dar şi ale epocii postromantice, adevărate poeme în proză similare poeziilor blagiene care venerează corola de minuni a lumii. „M-a părăsit luna? Oare pe tine? Cînd vin acasă n-o mai găsesc şi nici mai tîrziu, deşi o aştept, nu vine. Îi vei fi dat prea mari comori să-mi aducă şi-o fi fugit cu ele? E blondă şi nu prea cred în ea, deşi mi-e dragă. Va mai veni ea”. „Seara, sînt cîteva ceasuri, m-am întors acasă şi înainte de a intra în odaie, în dreptul geamului, găsesc luna, care se furişa printre cărţile mele, vrînd să găsească ceva”.
„Era aproape să intru, cînd luna, curierul meu, mai trist ca mai înainte, privind abia, aici pe pămînt, dar tot cald şi prietenos, mi-a adus aminte de atîtea lucruri”. „În tăcere şi mergînd pe drumuri necunoscute nici de ea nici de nimeni, se-nvîrte luna în jurul pămîntului, deşi nu s-apropie prea mult de el şi-l întovărăşeşte credincioasă în mersul lui minunat. Îi fericeşte pe copiii lui, prin razele pe care şi ea le are din dar”. „Am admirat aseară şi eu luna, dar era ştearsă, ca o blondă pudrată, care doar din cînd în cînd şi în amintirea trecutului îţi mai dă fiorul misterului şi imensităţii ce ascunde”. Planul mundan este present prin evocarea unui Botoşani paradisiac, a unui mirific genius loci cu funcţie matriceală; ca şi Eliade, Onicescu percepe spaţiul părăsit ca un topos magic cu funcţie anteică prin reîntoarcerea la origini, aducînd în filogeneză zestrea ontologică ce conservă esenţa fiinţială a celor ce vieţuiesc la răsărit de Eden. Este mai întîi, în aceste evocări eristolare, un Botoşani puternic amprentat de o viguroasă activitate cultural-artistică, sporitoare a omenescului: „Am citit şi astă seară revista ce-a apărut la Botoşani. Gînduri frumoase, îndrăzneală de tineri, vorbe de adevărat gînditor şi vorbe de om ce pare că gîndeşte”. „Ce mai e nou prin scumpul nostru Botoşani. Afară de strălucitoarele conferinţe făcute la Ateneu, de bărbaţii iluştri ai oraşului, în frunte cu Neculai Răutu, nu ştiu nimic”. Este mai apoi un Botoşani puternic colorat afectiv de prezenţa boticeliană a iubitei – mereu privită cu ochii serei cei dintîi; de aici dorul în năzuinţa de apropiere prin evocarea reperelor cu valoare afectivă, redată interogativ, exclamativ şi interjecţional: „Mi-e dor de Botoşani (…)”. „Ah, ce mi-e dor de locurile acelea, de vişinele din grădina voastră, care probabil s-au copt”. „Ce frumos ar fi de plimbat pe acolo”. „Cînd voi veni, vor fi flori în grădină oare”? „I-aşa bun oraşul acela pentru plimbare”. „Ghicesc aerul răcoros de pe acolo. Ghicesc paşii tăi pe prundişul din curte”.
„Scriu cuvîntul acesta şi-atătea lucruri îmi vin în minte, atîtea lucruri frumoase, atîtea bucurii îmi redeşteaptă imaginea ta, iubito (…)”. Nu lipsesc din poeticele evocări, Bulevardul – via sacra şi Unter der Linden botoşănean („Îmi vine în minte Bulevardul cu grădina umedă de ploaia necontenită a toamnei, întunericul lui şi plimbările ce am făcut vreo doi ani, în fiecare seară, pe piatra trotuarelor lui”, „Mai faci plimbări acum? Bulevardul trebuie să înceapă a deveni iar vesel”), dar nici spaţiile ce îl fermecaseră pe Eminescu – cîmpia sub lună sau peisajul monahal de la Agafton: „Cîteodată îmi revine ca sculptat în memorie tabloul acela de cîmp, cu luna splendidă, în strălucirea ei, cu strîngerea aceea de mînă, care mi-a dat frigurile cele mai ameţitoare”. „Eşti la Agafton oare? (…). Îmi vine în gînd că o să mergi la biserică şi pentru că această idee nu ar putea avea decît efectul să-mi deştepte asociaţii, mă gîndesc la misteriosul văl al primelor noastre vorbe de dragoste”. Concomitent, epistolierul îşi asumă şi sarcina de administrare-ordonare a amintirilor trecutului comun în care e de descoperit un primus movens de felul celui care a declanşat iubirea dintre Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta: „Îmi amintesc acum de lecţiile noastre, de discuţiile noastre. (…) Te iubeam şi atunci şi nu întotdeauna mi se părea că eşti indiferentă”. „Mi-aduc aminte cu atîta plăcere de lecţiile noastre Erai o elevă cam rebelă desigur, dar aşa de plăcută, aşa de plăcută cum numai o iubită poate să fie. Îmi erai dragă şi acum un an, dar nu era ceva precis, era încă mai mult prietenia”. Urmează confirmarea reciprocităţii, care e de ordin epistolar („Mi-am amintit de prima scrisoare, acea de la Vorniceni, cînd în sfîrşit am văzut nu numai că mă iubeşti, dar şi că e aproape să mi-o spui. Mergeam nu ştiu unde, mi-a dat-o curierul pe drum, întîi am deschis-o, apoi am lungit drumul, ca s-o pot citi de nu ştiu de cîte ori. O emoţie aşa de curioasă mă pătrunsese”) şi apoi reînnoirea perpetuă a sentimentului, în acord cu ritmurile naturii şi ale anotimpurilor: „Sînt mulţi clopoţei pe aici. Mi-aduc aminte de astă primăvară”.
„Am văzut marguerite azi. Mi-am amintit de vremurile de acum un an. Ce frumoase erau florile. Şi cîte frumuseţi le mai adaugă amintirea”. „Se apropie primăvara cu florile ei frumoase. Îmi amintesc de cîteva plimbări ale mele de astă primăvară, singur, şi dus cu gîndul la eleva mea”. Pillatian, cîntecul amintirii se depozitează în visul diurn, compensator („Dar prietenii se duc cîte puţin din gînd şi vine cineva care mi-e atît de dragă, să mă cheme în vis, să-mi spună vorbe, ce-am auzit cîndva în trecutul ce-a rămas nepierdut, neuitat în suflet”) din care iubirea – sentiment care se desface pe toate cele trei dimensiuni ale timpului – îşi desfăşoară aripile de mătase spre viitor: „E mult pînă te-oi vedea iar? Nici nu vreau să mă gîndesc la asta. Dar de-un timp, mi se-nvîrtesc în cap numai tablouri de ce va fi cînd voi fi lîngă tine”, „Şi abia aştept să merg acolo, să stau în salonaş lîngă tine, să-mi cînţi frumos, şi să te-ascult pierdut în visuri de dragoste. Numai tu poţi să farmeci închipuirea şi simţirea mea. Ai să cînţi, nu-i aşa”? Onicescu – o dovedeşte epistolarul – e un îndrăgostit dublat de un reflexiv meditativ, care percepe dragostea ca un centrum mundi, strălucitor prin sublimul la care ridică fiinţialul: „Şi mă gîndesc la tine des, iubita mea; să nu crezi că pentru aceasta nu-mi rezerv timp. Mă gîndesc de multe ori într-una ceasuri întregi, fiind cu gîndul şi la alte lucruri şi legînd prin asociaţii ciudate atîtea lucruri disparate, cu iubirea mea. E parcă un centru, ceva ce face unitatea”. „A învăţa e-aşa de frumos. A şti ceva, e mai frumos încă. Dar a iubi, a simţi nemărginirea sufletului tău, a-i privi agitarea, a-l stăpîni, a vedea şi-un alt suflet care se agită pentru al tău e, dacă nu sînt ridicol, sublim. Cu condiţia să nu fie dizarmonie”. Sublim şi armonie – termeni potriviţi pentru monada platoniciană a jumătăţilor ce se întîlnesc în sfericitatea perfecţiunii, pentru care chiar zeii deveneau geloşi pe muritori, metafora căreia e sărutul brîncuşian încredinţat memoriei durabile a pietrei. Cu această demnitate a posturii de îndrăgostit, expeditorul îşi proiectează epistolar destinatara într-o spiritualizată persoană a III-a, gest protector în faţa amok-ului instinctual: „Eu scriu aproape în fiecare zi, dar iubita mea din cînd în cînd îmi trimite, cîte o scrisoare şi aşteaptă apoi să vadă dacă primeşte răspuns. Iubita mea nu crede încă în tăria dragostei mele, în visurile pe care ca şi mine şi le-a făcut de viitor. O voi vedea poate în curînd pe iubita mea”. „Am văzut în urmă însă, atît de puţin fericită pe aceea pe care numai fericită aş vrea să fie, pe aceea pe care o credeam încrezătoare în viaţă cum sînt eu. Şi-aş fi vrut ca drumul meu să ducă la ea, să-i pot spune cît mi-e de dragă, de o mie de ori să-i arăt şi eu că o clipă n-am uitat-o, s-o fac să se încreadă în mine”. „Luigia mea e-atît de bună. Mi-a aşa de dragă, că dacă ea nu m-ar iubi nu ştiu ce-aş face. Îmi e cîteodată puţin necaz pe ea, cînd nu-mi prea scrie, dar îmi trece totul, cînd cîteva rînduri măcar, de-ale ei îmi stau sub ochi”. Trecînd de la ileitate la tuuitate, discursul epistolar preia accente ale psalmilor ce înalţă obiectul adoraţiei şi purifică exaltarea la flacăra albă a două lumini ce se contopesc prin combustia aceluiaşi material sufletesc; de aici binecuvîntarea dorului („Dorul, e-atît de împovărător uneori, dar cîteodată e chiar plăcut. Simţi o plăcere sub mîngîierile lui. Îmi eşti aşa de dragă, aşa de dragă, că chiar faptul că te pot dori, îl binecuvîntez”), a pătimirii întru iubire („Louise, iubita mea, sînt momente cînd îmi crispez mîinile de dorinţa de a te avea lîngă mine. Cîteodată nebun de fericire stau ceasuri întregi de vorbă cu tine în gînd, fără să-mi dau seama că eşti departe, la atîtea ceasuri de drum. Viaţa mea de aici s-a stabilizat aproape, dar viaţa sufletului meu e o necontenită fierbere încă, şi va fi necontenit”), a prefacerii materiei îndrăgostite în prototipul iniţial şi justificativ al existenţei, ca ardere fără rest: „Mă umplu de friguri scrisorile tale, de frigurile unei dragoste, care pare că e alta acum. M-ai prefăcut în dragoste ; cunosc acum pasiunea, pe care o credeam înainte cu neputinţă să o ajung. Ard acum cînd gîndul mă duce la tine”. Poetul primelor iubiri se simţea transformat în cîntec; matematicianul unicei iubiri se simte metamorfizat, prin esenţializare, în dragoste pentru care figura erotică supremă este sărutul, nesăţiosul sărut: „Cum aş putea să-ţi simt răsuflarea, gura ta, să am senzaţia plăcută a atingerii părului tău, Louise a mea. Te sărut”.

Prin astfel de atribute, scrisul epistolar anulează distanţa şi desfiinţează absenţa, proiectînd dragostea în vîrsta unei eterne tinereţi. Desigur, epistolarul comentat este al unei vîrste – a istoriei, a individului, a sentimentului; la un moment dat al dialogului epistolar, Octav devine Lulu şi Luigia – Lulette, renominalizare de ordin intim ce indică contopirea totală; elogiul adus unui timp revolut (Bons vieux temps!) devine elogiul adus familiei: „Ce bine e uneori să te uiţi adîncit în căldura familiară”. Celor doi protagonişti li se potriveşte finalul eternului basm romînesc: şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţe. Prin supratema dragostei, scrisorile lui Octav Onicescu către Luigia se înscriu în întregul epistolarului românesc prin cîteva trăsături care îl individualizează. Nu întîlnim aici înnegurarea eminesciană în faţa efemerului omenesc şi nici accentele de patimă şi disperare ale Veronicăi, nici obsesiile carnale ale lui Odobescu sau Nae Ionescu, nici izbucnirile instinctuale trăite de Cella Delavrancea, nici agresivitatea călinesciană a misoginului, nici exacerbarea erotismului brutal al lui Mateiu Caragiale, nici deruta lui Marin Preda în faţa feminităţii… Scrisorile lui Octav Onicescu sînt mai aproape de cele ale unor poeţi precum Leonid Dimov sau Ioanid Romanescu… * * *

Habent sua fata epistulae! Aceste scrisori se află acum între coperţile unei cărţi printr-o fericită întîmplare neîntîmplătoare care a adus sub privirile muzeografului Gheorghe Median textele olografe. Răbdător, tenace, competent, le-a descifrat scrisul ordonat dar devenit aproape ilizibil din cauza ravagiilor timpului, le-a relaţionat şi ordonat cronologic, învingînd dificultăţile lipsei datării şi localizării, le-a însoţit de note explicative şi de texte de escortă – lămuritoare pentru lector. E a treia experienţă de acest fel prin care Gheorghe Median îşi dovedeşte competenţa pe traseul transformării unui manuscris în carte tipărită – înscriindu-se în galeria istoricilor şi filologilor care au trudit cu modestie la apariţia celor peste două sute de volume tipărite cîte numără pînă în prezent epistolarul românesc în jumătatea de mileniu care marchează acest tip de comunicare în limba română. În această tentativă generoasă a avut şansa de a se întîlni cu tenacitatea şi clarviziunea directorului editurii botoşănene Agata, în Ion Istrate fiind de altfel de aflat o hotărîre ce depăşeşte ambiguităţile prezentului şi năzuieşte spre o veritabilă enciclopedie a scrisului botoşănean. Fericită întîlnire prin care cei doi se ridică la înălţimea înaintaşilor care au făcut din Botoşani un simbol şi un etalon; lectorul acestei cărţi, care vede lumina tiparului la împlinirea a 120 de ani de la naşterea lui Octav Onicescu, are toate îndreptăţirile să fie recunoscător celor doi menţionaţi!