Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Un Bildungsroman exemplar, ”Însemnările unei femei în tranziție”

Primit pentru publicare: 23 Iun. 2020
Autor: Dumitru LAVRIC, critic literar
Publicat: 23 Iun. 2020
© Dumitru Lavric, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Un Bildungsroman exemplar
”Însemnările unei femei în tranziție” (roman), Ed. 2 rev.și ad.) Botoșani: Agata – 2020

Prin anii ʼ70 ai secolului trecut, nu mult după reînființarea județului Botoșani, ziarul „Clopotul” devenise una din cele mai prestigioase publicații de profil din țară. Succesul, impresionant, s-a datorat unei tinere generații de jurnaliști, harnici și talentați, unii primiți în redacție direct de pe băncile facultății. Ca dovadă că erau foarte buni condeieri stă faptul, ușor de verificat, că mulți au ajuns scriitori cunoscuți, activi și în prezent, sau au reușit, cel puțin, să publice fiecare câteva volume: Dorin Baciu, Victor Teișanu, Corneliu Filip, Dumitru Ignat, Eugen Hrușcă, Mircea Oprea, Dumitru Ivan, Mariana Brăiescu; la același nivel se situa și scrisul colaboratorilor externi: Lucian Valea, I.D.Marin, Constantin Draxin, Mihai Munteanu, Dorel Sohor, Mircea Juncănaru, Iosif Naghiu. Dintre cei enumerați, cel mai activ a rămas Corneliu Filip – peste 20 volume publicate – inclusiv după ce a devenit reporter la Radio București.

Cel mai recent volum al său – „Însemnările unei femei în tranziție” – îi sintetizează calitățile scriitorești la un nivel demn de invidiat și impun un exemplar Bildungsroman – narațiune dedicată formării unei personalități. Intitularea este de tip traditionalist – expozitivă – așa cum au impus-o marii cronicari sau marele Sadoveanu – având rolul de a concentra materia unei vaste narațiuni subintitulată chiar roman și anticipată într-o Mărturisire de început: „Mărturii ale unei femei obișnuite aflată în tranziție: de la sat la oraș, de la muncitoare la inginear, de la elevă la profesoară, trecând de la o epocă la alta, de la socialism la capitalismul acesta de tranziție!” La rândul meu am anticipat convenția care asigură specificul narațiunii intradiegetice și prezența personajului narator, modalitate care consolidează verosimilitatea oricărei ficțiuni. Urmând o tradiție impusă încă din perioada romantismului timpuriu (manuscrisul găsit sau moștenit), autorul real – Corneliu Filip – încredințează dificila sarcină narativă unui alter-egou fictiv care notează conștiincios evenimentele la care a participat sau a fost martor în două perioade istorice distincte, despărțite de revoluția din decembrie ʼ89. Personajul narator, așa cum deja s-a înțeles, este o femeie care își grupează mărturisirile în două caiete (1970-1982; 1989-2009), sugerând modelul simetriei prin contrast, așa cum acesta a fost impus de remarcabile construcții romanești de valoare europeană: Roșu și negru, Crimă și pedeapsă, Război și pace, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război… La rândul lor, cele două secțiuni se grupează în capitole cu titluri ce dirijează orizontul de așteptare al lectorului: Așteptare, Omul de la Soare Răsare sau Marea schimbare, Marea zăpăceală… Procedeul denunță modalități narative moderne ce se adaugă celor impuse de o tradiție multiseculară.

Eul rostitor desfășoară în peste 500 de pagini o amănunțită narațiune ce oglindește evenimentele a peste două decenii distribuite în epoci istorice diferite, alcătuind o imagine realistă a dimensiunii social-politice și concomitent, o cronică la fel de amănunțită a vârstelor și trăirilor feminității. Aspectele social-politice sunt receptate din perspectiva omului obișnuit, care nu este creator de istorie ci instrument al acesteia. Din acest punct de vedere, numeroasele personaje ale romanului cultivă un eroism al acomodării, dezvoltând veritabile exerciții de supraviețuire ca prizonieri ai unei istorii ostile. Semnificative sunt în acest sens semnele timpului care, ca și la Marin Preda, nu mai avea răbdare cu oamenii. Astfel, partea a doua a romanului se deschide cu o sumbră uvertură ce anunță dramatice schimbări: Și orice spui se poate interpreta acum […] Economii și iar economii. […] Noroc de vopseaua care îmi ascunde ghioceii și anii! […] Să te uiți la televizor, nici n-apuci bine să-i dai drumul că se și termină programul?! […] Și afară e frig, întuneric pe străzi, lume înfofolită în căutare de produse. Ai bani în buzunar și n-ai pe ce-i da. Uff! Iar la TV sunt numai cântece de slavă. Ianuarie nu mai e luna începutului de an, a Sărbătorilor de iarnă, ci cea a Omagierii Tovarășei și Tovarășului.”

În structura de profunzime, romanul se dovedește unitar prin păstrarea aceleeași perspective a eului narator, dar între cele două secțiuni („caiete”) sunt evidente (și motivate) deosebiri. Prima parte (1970-1982) este centrată pe experiențe fundamentale ale vârstei juvenile: experiențe ale învățării și acomodării, ale formării profesionale, ale socializării, ale cunoașterii dragostei. Menirea descriptivă și analitică permite atente exerciții de introspecție surprinse cu acuitate și redate cu sinceritate. Dicolo de cenușiul cotidianului, sunt de bănuit umbre mitologice, un strat al numelor, cum ar spune Blaga, un interes deosebit pentru experiența milenară a înaintașilor, experiență depozitată în tradiția activată de înțelepciunea vârstelor, un cult al familiei, al mamei și copiilor. În prim plan se află însă primele experiențe erotice, schimbări fundamentale care derutează ființa: „Rușine și frică, bucurie și derută. Aflasem cauza tulburării: descoperise și el că nu mai sunt copila pe care o cunoscuse, tovarășa sa de joacă. Sânii îmi zvâcneau năvalnic când m-am ridicat ca împinsă de o coardă ce plesnise subit. Mi i-am prins cu mâinile, iar ei sânii, parcă erau gata să plesnească, să rupă cu sfârcurile lor rochița aceea albastră, stropită cu petale de margarete. Am dat să plec, neștiind ce să mai fac, să scap de panica ce-mi cuprinse sufletul”. Prin astfel de intuiții, Corneliu Filip se poate considera un urmaș demn al unor Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu, Anton Holban. Se adaugă, ca o cutie de rezonanță a zbuciumului interior, descrierile de natură, cu rol de avertisment, ca și la Sadoveanu („înserarea era însă tristă. Aerul plin de colbul din drum, după trecerea cirezii pe uliță, era greu și apăsător. Colbul se așternuse domol peste frunze, peste case și oameni. Soarele abia asfințise dincolo de râu, dar în aer era încă un miros de arșiță de iulie. Totul era învăluit într-o lumină obositoare, calmă și grea.”), sau cu rol lustral, în manieră rebreniană: „Și ploaia a început să coboare, să ne învăluie, să ne susure, să se tânguie, să ne îmbrace. Am început să râd, să o sărut. Pe ea, pe el!!! Apoi am prins să țopăim. Eram copiii de altădată. Hainele se lipiseră de noi, părul șiroia, parcă eram goi. Și m-a cuprins pe moment rușinea și teama. Dar râsul său care sfrunta noaptea și ploaia, chiotul lui de izbândă, le-a făcut să dispară. Ne-am prins de mână și am luat-o spre sat, prin perdelele ploii de vară, prin băltoace și pâraie, râzând și sărind, speriind câinii și orătăniile.”

Dimensiunile spirituale și metafizice ale sentimentului erotic le va descoperi însă autoarea însemnărilor la întâlnirea cu Marele Inițiator, Omul de la Soare Răsare, misteriosul aviator care întrupează în cotidian mitul Zburătorului ce rezonează și în poezia lui Heliade sau Eminescu. Precum barbiana laponă Enigel, personajul feminin se închină soarelui și luminii precum eminesciana Cătălina se mărturisește Luceafărului („Aș dori să bat câmpurile, luncile, zăvoaiele, m-aș adânci în misterele crângurilor sau pădurilor. Noroc că în fața geamului meu se află doi plopi. Parcă ar fi o familie. Seara șoptesc tainic, se uită spre mine, se înfioară ori se tânguie. Și câteodată, surprind printre ramurile lor tremurătoare pe prietenul meu, Luceafărul”), precum fecioara de împărat din poveste își construiește idealul („Am tresărit, nu știu de ce!
Mi-am întors capul fără să mă opresc. Ceva din mine nu se înșelase. El era. Omul de la Soare Răsare. Comandantul. În uniformă de culoarea cerului cu care-i tovarăș bun”) contopindu-se apoi cu el: „Am fost fetiță ascultătoare. Era atât de bine și de cald în așternutul său. Iar ploaia nu mai contenea. Lovea în geam cu furie, parcă mă căuta cu disperare vrând să mă pedepsească. Dar el mă ocrotea. Brațele sale vânjoase în care devenisem atât de mică și de fericită. Pluteam, eram ca un înotător ce intră și iese din beția adâncurilor. Port și acum pe obraji, pe umeri, pe brațe, pe piept, pecetea buzelor sale, iar ale mele-i murmură numele ca un descântec”. Pe aceste coordonate, romanul semnat de Corneliu Filip se așează în relație cu cel intitulat Jar de Liviu Rebreanu.

La aceeași vârstă, eroina se bucură de îndrumarea înțeleaptă a Doamnei Marieta – în care recunoaștem un Mentor feminin – dar este supusă și unui sălbatic viol de către maleficul Gârbu; în clipele de meditație, se întoarce la paginile caietului căruia i se mărturisește: „Am răsfoit și paginile tale – cât de multe s-au adunat, cu toate că scrisul meu e atât de mărunt, am trecut de mult de jumătate – și astfel am putut să retrăiesc toate momentele pe care le-am parcurs și le-am consemnat în filele tale. Nu-mi vine a crede că am putut trece prin atâtea bucurii și necazuri”.

În partea a II-a a romanului (1989-2009), tehnica narativă se modifică în acord cu schimbările sociale și statutul de om matur, realist, al eroinei: de la modalitatea tradițională a expunerii materiei epice se trece la cea modernă a reportajului, mai potrivită pentru a sintetiza informații diverse și comentarii adiacente; sunt evocați în stil gazetăresc primii ani post- decembriști și figurile politice reprezentative; realitatea nu este transfigurată ci reprodusă în dimensiunile ei realiste; devenit – la modul balzacian – un grefier al timpului său, romancierul procedează în stilul verismului italian, rezultatul fiind o re-producere cu valoare de document. Figurile politice ale momentului sunt ușor caricate, dând impresia unor personaje expuse la muzeul figurilor de ceară: „Ai văzut pe cine ne-au adus ca să-i pună președinți? Doi moșnegi, care nu că n-au mâncat salam cu soia de la noi, dar au și omis că la anii care s-au scurs, România s-a schimbat mult. Și fără ei. Ne-au adus un moșneguț cu papion și cu aere de lord englez plecat din Carpați, iar celălalt, un „vânător de lupi”, cu sprâncene vopsite”. Când febra politică se mai temperează, începe goana după valută, obținută prin deplasări în mai multe țări din Europa și Asia. În acest fel, profilul spiritual al eroinei se aplatizează și misterul Omului de la Soare Răsare se estompează: „Au trecut atâția ani și nici nu-mi vine a crede! E atât de îmbătrânit, ridat, cu părul alb ca varul. Și ce negru ca pana corbului era și ce aspru când îl mângiam și sărutam! Numai ochii i-au rămas limpezi, albaștri ca cerul pe care zbura”. Din această perspectivă, „Însemnările unei femei în tranziție” poate fi receptat și ca romanul unei generații eșuate, care se salvează lovind cu imaginea trecutului discret idealizat în prezentul cenușiu și apăsător, dar și cronică realistă a unui moment istoric de răscruce. Citind romanul, cei care au fost contemporani cu evenimentele evocate își vor sistematiza amintirile și le vor ordona în memorie; cei mai tineri vor afla în paginile cărții amănunte despre viața părinților și bunicilor. Meritul autorului constă într-o documentare exhaustivă pe care o valorifică fără ostentație într-un limbaj perfect adecvat specificului epocii și statutului personajelor.

„Mi-am amintit de anii copilăriei, de venirea primăverii, când mama scotea toate afară în bătaia vânticelului de aprilie, a razelor soarelui, să alunge microbii şi tot ce a fost rău şi s-a cuibărit prin cotloane de-a lungul iernii. Şi spoia pereţii, spăla toate, iar tata aduna ce mai rămăsese prin curte, pe sub şoproane, prin coteţe, le aduna şi făcea un foc mare. Noi ne bucuram pentru că urma să ne cumpere hăinuţe şi încălţări noi. Mergeam seara la denii, începând de miercuri. Nu prea pricepeam noi despre ce e vorba, mai ales că mama ne spunea acasă una, iar învăţătoarea la şcoală alta. Nouă ne plăcea pentru că se aduna la biserică tot satul, iar pentru noi copiii era un prilej de a ne întâlni, de a ne strecura printre lume şi de a face câte şi mai câte. Mama ne-a învăţat ,,Tatăl Nostru”, cum să ne închinăm şi să spunem o rugăciune înainte de culcare. Frumos era şi de hram, la sărbătoarea de Ispas. Cade totdeauna într-o zi de joi. La 40 de zile după Paşti, când Hristos, după Înviere, a mai rămas printre oameni, arătându-li-se Apostolilor, după care s-a Înălţat la Cer, de-a dreapta Tatălui Ceresc. Copiii mei abia acum descoperă frumuseţea sărbătorilor Paştelui.”

Îmbogățind romanul cu virtuțile reportajului, Corneliu Filip trebuie considerat un inovator îndrăzneț al acestei specii.

Dumitru Lavric – critic literar