Primit pentru publicare: 17 mai 2017
Autor: Mircea DAROȘI
publicat: 17 mai 2017
Editor: Ion ISTRATE

Un muzician al poeziei şi un poet al muzicii

Numele lui George Enescu stă alături de cel al marelui nostru poet, Mihai Eminescu, iar poporul român îi priveşte ca pe doi zei, deopotrivă de strălucitori şi magnifici, identificându-i cu esenţa artei în care au excelat.

Aproape că şi înfăţişarea lor fizică îi apropie unul de altul, iar glasul aceluiaşi pământ natal le-a dat putere să creeze frumuseţi nepieritoare. Mihai Eminescu este un muzician al poeziei, iar George Enescu este un poet al muzicii.

Pentru multe generaţii, numele lui Enescu a aparţinut legendei şi mitului. ,,Înainte de a-i înţelege opera, înainte de a cunoaşte adevăratele dimensiuni ale personalităţii sale originale şi copleşitoare, am fost vrăjiţi de ceea ce ni se povestea despre copilul minune care, la 5 ani şi-a întrecut profesorul, la 15 ani era cunoscut în ţări străine şi la 20 cucerise faima pe meleagurile îndepărtate’’, spune Valeriu Râpeanu.

În mâinile lui Enescu, vioara scotea sunete unice, coardele tremurau sub apăsarea degetelor, iar cântecul care îl executa, devenea încântare. De aceea se vorbeşte despre el că, nu cânta, ci încânta, răspândind în inimile celor care îl ascultau fiori de puternice trăiri interioare.

El însuşi mărturisea în amintirile sale : ,,în artă, important e să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze’’. Acest crez al său i-a dus faima în lumea întreagă. Toţi cei care l-au cunoscut pe George Enescu, au rămas cu cele mai frumoase amintiri despre creatorul de geniu al muzicii româneşti.

La fel ca şi Eminescu, copilul minune din Liveni, a fost cuprins de acelaşi farmec al naturii pe care îl va exprima cu ajutorul  sunetelor. Dacă poetul nemuririi noastre a reuşit ca nimeni altul să evoce anii copilăriei şi farmecul de neuitat al peisajului natal în poeziile : ,,Din străinătate’’, ,,O, rămâi’’, ,,Sara pe deal’’, muindu-şi pana în lacrimile nostalgiei, George Enescu pune pe portativ aceleaşi imagini în ,,Suita sătească’’ şi în ,,Impresii din copilărie’’, pe care le auzim născându-se din prelungi suspine.

Şi unul şi altul au avut contact direct cu poezia şi muzica noastră populară. Eminescu definea folclorul drept ,,o artă a cuvântului, un izvor pururea reîntineritor’’, iar George Enescu spunea că este ,,sublim…e mai melodios decât orice melodie savantă’’.

Având aceste opinii, era firesc ca cei doi artişti de geniu să pornească în făurirea unor capodopere de la creaţia literară şi muzicală a autorilor anonimi. Eminescu a scris ,,Luceafărul’’, iar Enescu ,,Poema română’’ şi ,,Oedip’’ care, prin profunzimea temei şi perfecţiunea formei, au valoare universală. Amândoi au fost atraşi de farmecul dorului ,,acel ceva care nu se poate stinge niciodată’’din sufletul românesc.

Unul a rămas ,,poetul nepereche’’, deşi a fost prozator, ziarist şi întâmplător profesor, iar celălalt ,,Luceafărul muzicii româneşti’’, adică, cel care cuprindea cinci mari calităţi : compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor.

***

Împăcare

Eu clipa din mine n-o vând
Şi traista pe umăr mi-o ţin,
Sunt slobod ca pasărea-n vânt
Şi-n vorbă port cerul senin.

Cu viforul vieţii mă lupt,
S-alung neputinţa din loc,
Iubirea mi-e taină şi scut
Şi-mi poartă în toate noroc.

Cu lumea nu vreau să mă cert
Că mâine e poate târziu,
Iertare să-mi cer, ori să iert
Şi vreau împăcat să mă ştiu.

Copilărie

Mă caut pe dealul
Unde soarele râde
Ca un copil
Şi luna îşi pune
Sprâncene de-argint.
Acolo, lumina respiră
Printre ierburi
Şi cireşii
Îmi pun cercei la ureche.
Mă caut pe dealul,
Unde timpul
Se teme de infinit
Şi Cerul
Îşi oglindeşte faţa
În ochiul pământului.
Mă caut în umbra
Care mă ţine de mână
Şi-mi poartă  haina
Copilăriei.