Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

UN ROMAN DESPRE A PATRA MARE PROBLEMĂ A OMENIRII: “VRĂJMAŞ” DE LIVIU IOAN STOICIU

ManolePrimit pentru publicare: 01 sept.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 01 sept.2015

 

UN ROMAN DESPRE A PATRA MARE PROBLEMĂ A OMENIRII: “VRĂJMAŞ” DE LIVIU IOAN STOICIU

Filosofii, dar şi muritorii de rând, consideră că omenirea este dominată de trei probleme mari: a lui Dumnezeu, a noastră şi a lui Iisus. Dumnezeu are ca obiectiv să continue creaţia şi să ocupe un loc în sufletul nostru. Marea noastră problemă este să continuăm creaţia şi să găsim calea de a ajunge în rai, pe când marea problemă a lui Iisus este să verifice starea turmei sale, aceasta făcând-o prin repetate reveniri printre oameni. Eu consider că există şi o a patra mare problemă a omenirii: problema Diavolului. Şi el vrea să-şi facă treaba lui.

AgataAm citit cel de-al cincilea roman scris de Liviu Ioan Stoiciu, „Vrăjmaş” ( Editura „Polirom”, Iaşi, 2014, 512 p.) presat de această a patra mare problemă a omenirii, obiectivele Diavolului, dar şi de o remarcă făcută chiar de autor cu prilejul lansării din 23 noiembrie 2014, de la Bucureşti. Spunea Liviu Ioan Stoiciu atunci: „am aflat că „Vrăjmaş” e o carte „grea” pentru cititorii obişnuiţi”. Primele o sută de pagini aveau să-mi demonstreze că nu e chiar uşor să faci un inventar al discursurilor (monologurilor?) interioare ale celor trei personaje: Iordache, Oana şi Ivan. Următoarele patru sute de pagini aveau să-mi stimuleze pofta de citit, cartea căpătându-şi în adâncime calitatea de mare roman – enciclopedie, renunţând treptat-treptat la cea de jurnal-experiment.

Pe coperta a patra a cărţii editura face o prezentare bazată pe acţiunile mari ale personajelor. Eu o voi reda pe cea făcută chiar de autor într-un mail către editura care a publicat cartea: „… un călugăr tânăr părăseşte schitul de pe Ceahlău (el a fost profesor de geografie până să se călugărească), e obsedat că diavolul l-a împins să facă un asemenea pas (după ce câştigă la loto nişte bani) şi că a fost afurisit de stareţ, trăieşte o poveste de iubire cu o frumoasă funcţionară la o bancă în Bacău şi pleacă de nebun când are primul semn că e posedat, ajunge ca turist la mănăstiri de lângă Bucureşti, neştiind cum şi unde să-şi vindece sufletul. La Mănăstirea Balamuci – Sitaru e arătat cu degetul de un călugăr că el e însuşi Vrăjmaşul, călugăr pe care-l descoperă după câteva zile mort în pădure, se teme că va fi el acuzat că l-a omorât şi fuge, tot ca turist, în Grecia, sperând să ajungă pe muntele Athos. Tânăra funcţionară la bancă rămâne gravidă cu el, el nu ştie… Suntem în anul când se anunţă sfârşitul lumii, fix la 21 decembrie 2012. În paralel, un ziarist de 62 de ani din Bucureşti adună documente legate de apocalipsa anunţată şi tot încerca să ia legătura cu o entitate din viitor sau dintr-o lume paralelă, invizibilă nouă, care să-i dea clarviziune şi putere de creaţie să uimească lumea (convins că toate invenţiile şi capodoperele pe planetă au fost inspirate de către structuri extraterestre interesate de evoluţia omenirii). Acest ziarist avea puteri telepatice, dar nu era conştient de ele, reuşea să influenţeze şi gândirea călugărului mai mult sau mai puţin posedat, cu care era compatibil…Etc.”.

            Deşi există şi câteva personaje secundare care joacă rol de liant şi contribuie din plin la logica textului, eşafodajul este dat de trei personaje importante care asigură secţiunile ce conţin dragoste, sex, perversiuni, crime, acţiuni poliţieneşti etc., la care se adaugă aportul la calitatea de roman – enciclopedie. Ele se numesc Iordache, Oana şi Ivan. Deşi, în fazele incipiente citirii romanului, am putea crede că există un pentagon relaţional al personajelor, totul se reduce la un triunghi fiindcă Fără Nume se identifică perfect cu Ivan, iar studenta ce intervine în viaţa lui Ivan, cu Oana.

Iordache Moraru, fost student la geografie, talentat la desen – a avut şi expoziţii -, ajunge profesor într-un sat. Aici participă la o şedinţă de spiritism organizată în vila sa de medicul comunal unde „era linişte totală şi brusc a auzit pe întuneric, atunci când a fost invocat spiritul unui străbunic al medicului, zgomote neînţelese, lovituri care răsunau prin zid, pocnituri în mobile”. Continuă să aibă vise premoniţionale, la orice intrare în cimitir simte că i se activează un ochi al minţii şi, adesea, aude morţii spunând bancuri, fapt ce face să se trezească râzând de unul singur. Fiind ortodox şi iubitor de Dumnezeu, nu poate confunda această credinţă cu esoterismul, cu magia, deşi este convins că spiritul morţilor intră în câini. Întâmplările acestea îl pun pe gânduri şi începe să vadă mâna diavolului chiar şi în cele benefice, cum ar fi câştigul la loto. Ajunge să se întrebe mereu că, deşi are minte şi inimă, mai are suflet? Renunţă la profesorat şi intră la un schit pe Ceahlău. Nu-şi revine, din contră, crede din ce în ce mai mult că şi-a vândut sufletul ori într-un vis, ori în actul de autohipnoză când a căzut în catalepsie, explicată de el prin faptul că existenţa sufletului e de natură cuantică. Ajungând la concluzia că trupul lui ar fi „nepotrivit pentru nevoinţele duhovniceşti înalte”, deoarece diavolul i-ar fi preluat trupul, fapt întărit şi de aventura avută cu o femeie la staţia meteorologică, părăseşte fără învoire schitul şi ajunge la Bacău, în vila văduvei Oana. Crezând că aceasta i-a preluat şi sufletul, o părăseşte, vagabondează un timp prin Bucureşti, apoi hotărăşte să se integreze la Mănăstirea Căldăruşani. Câteva întâmplări ( fantome, studentele la Teologie între care una ar fi chiar diavolul etc.) îl determină să se întoarcă la rugăciuni. O întâmplare mai specială cu un călugăr (homosexual?, drogat?) îl face să părăsească şi această mănăstire şi să se îndrepte către Mănăstirea Balamuci – Sitaru. Simţind că nimic nu se întâmplă benefic cu el, aici îşi impune postul prin tăcere. Privit cu suspiciune de un călugăr, care îi spune în faţă că vede diavolul în el, hotărăşte să renunţe la postul prin tăcere. Călugărul care tocmai văzuse diavolul în el este găsit asasinat şi, de frică să nu fie învinovăţit de crimă, părăseşte mănăstirea, ajungând în Grecia cu scopul de a se stabili la Muntele Athos. De aici, deşi într-o profundă comuniune cu personajul său printr-un act de compatibilitate şi conştient că libertatea e un dar dat de Dumnezeu, Liviu Ioan Stoiciu îl abandonează, lăsându-l să facă ce vrea el, autorul fiind dominat de credinţa că personajul său îşi va putea cultiva singur această libertate sau ajutat, prin efectul interferenţelor telepatice, de străinul de 62 de ani care-i controlează mintea. Iordache este intelectualul român supus mereu complexului vinovăţiei. FUGA este soluţia preferată, aşa cum fuga este şi soluţia aleasă de Iordache, fiindcă se consideră urmărit şi de slujitorii Diavolului şi de cei ai lui Dumnezeu. Respingând posibilitatea că destinul l-ar mai ajuta, Iordache încearcă să pună accent pe ideea de orânduială. Cum ar zice un filozof contemporan, Iordache e format în entropie şi, renunţând la zona de format destinul, încearcă plenitudinea divină. Lui Iordache îi este specifică verticalitatea pe care o caută în orizontul lăuntric înfăptuit ca revelaţie, dar, ca la orice român, altcineva e de vină, altcineva îl împiedică.

Ivan, celălalt personaj, este prototipul acelor mulţi români care cred că trebuie să ne pregătim pentru o schimbare spirituală radicală. Căsătorit cu Adina, în 2002 are o aventură cu o studentă, Adina divorţează, apoi revine, îi stă aproape, îl roagă să se recăsătorească, dar el refuză având o singură prioritate: să facă orice ca să fie ales de o entitate extraterestră, de Dincolo, care l-ar ajuta să ajungă, dacă nu o mare personalitate universală, măcar una a României. La 23 de ani a avut şapte tentative de sinucidere, dar s-au găsit tot atâţia salvatori, aspect care l-a determinat să creadă că trebuie să urmeze o „cale regală” prin care să ajungă la „descoperiri epocale”. Cititor al unor cărţi despre alchimie, elixir sau magie, umblă hai-hui prin parcuri bucureştene în căutarea unui loc care să-l încarce energetic în speranţa câştigării unor puteri de clarvăzător. Apelează la rugăciuni pentru a intra în legătură cu îngerii., caută zone cu zăcământ. Poate e prea mândru, îşi zice, şi ar putea fi o cauză că nimeni nu-i arată calea dorită. Încearcă altceva: se concentrează la lumea cealaltă, cea paralelă, invizibilă, spirituală. Nici un rezultat. Abandonează universurile mari şi se axează pe teorii mici: introducerea celei de-a 13-a lună a anului, concentrarea pe lună plină sau nouă, pe forţe electromagnetice, reflexoterapie, selenoterapie, levitaţie, iar dacă tot n-a primit nici un semn, încearcă o întoarcere la „pasivitate şi blegeală mentală”. Mai încearcă „chestia” cu viteza care te-ar putea trece „dincolo”, convins fiind că şi lui Einstein i s-au dat toate de-a gata de către o entitate din altă lume. Nici rugăciunile n-au dat randament, aşa că a ajuns, ca în această mare acţiune de a-şi găsi un rol superior pe această lume, să-şi dorească să devină epileptic, să-şi dea o lovitură puternică în cap sau chiar să găsească bunăvoinţa unui mort. Merge în locuri care ar putea fi veritabile porţi către lume: Măgura Baciului (Bacău), Slănic Moldova, Bucium (Iaşi), Orheiul Vechi (Basarabia), Budeşti (Maramureş) sau Văliug (Caraş- Severin). Nu l-au ajutat în demersul său nici puterea munţilor sfinţi, nici închinatul la şapte mănăstiri străvechi, nici punctele de vedere ale lui Mironov şi nici subconştientul. Acum se întreabă dacă nu cumva este paranoic. Constată că nici din dimensiunea tainică Shambala, de acolo de unde vine memoria magnetică universală, nu-i transmite nimeni nici un semn cât de mic. Aşteaptă ceva de la o eclipsă de soare, face rugăciuni la Cernica, parcurge urcuşurile abrupte de la Pietrele Doamnei şi Panaghia, dar degeaba. E convins că praful se va alege din visul lui de autodepăşire.

Revine la lucruri mai statice, axându-se pe rolul celui de-al „treilea ochi transcendental” regăsit în glanda pineală, pe norocul de-a da de un „looking gloss”, un cub capabil să arate viitorul şi găsit într-o epavă a unei nave prăbuşite în 1947. Nu s-ar supăra dacă ar găsi scaunul de pilotaj al unei nave extraterestre recuperate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care dacă te aşezai ţi se amplificau gândurile, poate o teleportare sau o dematerializare de câteva zile. Mai mult, pe zi ce se apropie 21 decembrie 2012, e tot mai convins că va fi o zi oarecare, lucru precizat şi de NASA: nici tu Centură Fotonică, nici schimbare a polilor, nici efecte în urma alinierii planetelor, nimic. Brusc devine interesat de „banca universală a memoriei”, de „memoria cosmică”, de zodiac şi chiar de profeţiile Babei Vanga. S-ar bucura să devină clarvăzător, să profeţească, să treacă într-o nouă dimensiune şi să dea omenirii o descoperire „măreaţă”. Descoperă importanţa rugăciunii „Tatăl nostru” aşteptând ziua de 12. 12. 2012. Trece şi această zi şi, neprimind nici un semnal, aşteaptă ziua de 21. 12. 2012. Oricum, „nu-i mai arde de nimic, ar trebui să experimenteze pe propria piele noi locuri, noi stări sufleteşti, noi neconcordanţe temporale, neconcordanţe cu mintea şi inima lui, poate aşa va găsi un tunel de trecere Dincolo sau ar putea să atragă atenţia unei entităţi extraterestre care să-l inspire”.

Aflat în miezul acestei stări de apatie, brusc îşi aminteşte de „Zona Tăcerii” din Mexic, acolo va fi o poartă a trecerii, dar de unde bani pentru a ajunge în acel spaţiu? Şi-a amintit că n-a încercat într-o cetate medievală, alege Alba Iulia, aproape să se rătăcească prin subsolurile cetăţii, dar nimic. A trecut şi ziua de 21. 12. 2012, zbaterea lui a fost în zadar, a rămas acelaşi om simplu, şters. Spre finalul anului a renunţat definitiv la gândul de a evada din această lume, „iniţiativa lui de a apela la un ajutor „extern”, de Dincolo, dintr-o lume paralelă sau din viitor, a fost sortită eşecului din start, el neavând încredere în ea. Poate de aici i se trage: n-a avut încredere că o entitate de Dincolo ar putea să-l aleagă tocmai pe el şi să-l inspire, să devină o mare personalitate a României, dacă nu universală”.

            Ivan este un fel de Faust, celebrul personaj al lui Goethe. Ambii umblă rătăcind, apăsaţi de limitările vieţii. Faust vrând să dea un sens vieţii, Ivan vrând să devină personalitate universală. Pentru atingerea scopului, Faust face o înţelegere cu Diavolul (Mefistofelo), Ivan ar dori un pact cu o entitate de Dincolo. Dacă lui Faust, în final, Dumnezeu îi întinde o mână, chemărilor lui Ivan nu le răspunde nimeni, eroul PRĂBUŞINDU-SE ÎNLĂUNTRUL SĂU.

Câteva date şi întâmplări pe care Ivan le destăinuie ne facem să credem că acest personaj este chiar autorul. Prea se suprapun peste elemente din viaţa lui Liviu Ioan Stoiciu. Să exemplificăm: activitatea de ziarist, unul din ziarele la care a lucrat era „Cotidianul”, afirmă că în copilărie a crescut la un canton CFR, publicarea în „Vatra” a jurnalului neterminat „Experienţa unei iniţieri”, afirmaţia că morţii îi sunt în cimitirul de la Adjud, iar o parte dintre cei vii locuiesc în acelaşi oraş şi la Focşani, întâmplările din lumea literară precum cele cu Ion Vădan sau Corneliu Antoniu, dorinţa de a fi „teleportat” într-o secundă la 248 de kilometri de Bucureşti, la fostul Canton 248, nominalizarea haltei CFR Adjudu Vechi ca loc al copilăriei sau nominalizarea piesei de teatru „Dublura”, probabil piesa lui Petru Ionescu, regizor şi jurnalist în acelaşi timp, a cărui text a fost prezentat într-un spectacol lectură la Uniunea Scriitorilor, cel care a scris şi la „Cotidianul” etc..

Româncă neaoşă, Oana, cel de-al treia personaj, nu poate trăi fără bărbat pe lângă casă şi umblă prin mănăstiri şi pe la vrăjitoare pentru a-şi rezolva problemele. Lucrătoare la o bancă, salariu bun, acţionează pe principiul că sexul este principala sursă de fericire. Părăsită intempestiv de Iordache, „acest vagabond drăguţ şi isteţ”,află două lucruri importante: că e gravidă cu Iordache şi că acesta este căutat de poliţişti. Decide „să-şi ia destinul în mâini”.

            Pentru început hotărăşte să-l caute pe Iordache urmând sfaturile unei vrăjitoare sau a prietenelor. Ajunge la schitul de pe Ceahlău şi la cele din jurul Bucureştiului, este atentă la discuţiile despre vise, „fiziologia viselor”, reîncarnări sau diavol. I se stabilizează tot mai mult gândul că în pântec poate avea un copil în care s-a întrupat diavolul. La Schitul Balamuci-Sitaru dă de urmele lui Iordache şi află un lucru important pentru ea: nu el este criminalul călugărului. De la un moment dat „cineva” îi tot luminează creierul, primind informaţii fără să facă eforturi în acest sens. Ajunge să creadă că Iordache s-ar afla sub influenţa nefastă a reptilienilor, cum citise undeva, şi n-ar fi rău să se intereseze mai mult despre existenţa acestora. Copilul dă semne din ce în ce mai evidente că există şi, adesea, simte că are momente de interferenţă cu Ivan, pe care hotărăşte să nu le ia în seamă. Începe să se intereseze de cei posedaţi, despre reacţiile lor şi despre posibilităţile revenirii acestora la normalitate. Continua căutările lui Iordache apelând la hipnoză, prin dezlegarea de blesteme la Biserica Zlătari sau chiar prin metoda dedublării, aceasta din urmă convingând-o că o evadare psihică din propriul corp i-ar produce o întâlnire cu cel căutat. Gândea că „ar fi putut să zboare peste ţări şi ape (ca în basmele româneşti) sau teleportându-se (ca în SF-ul literar) acolo unde e Iordache”. O altă prietenă o sfătuieşte să ia legătura cu un radiestezist francez, specialist în descoperirea dispăruţilor. Teama, care se instala tot mai accentuat, că va naşte un monstru, o conduce către o ecografie, dar şi către Mănăstirea Căldăruşani pentru a se mărturisi. Şi-a amintit de Fără Nume, iubitul ei in tinereţe, din timpul celei de-a doua studenţii, cu care era compatibilă şi chiar comunicau telepatic. Gelozia i-a despărţit, mai ales gelozia ei pe soţia iubitului, dar şi mândria şi orgoliul demoniac. Va mai încerca o apropiere de Fără Nume, aceasta are loc, se consumă intens ca imediat să se stingă brusc . Motivul stingerii a venit dinspre copilul aflat în pântecul Oanei.

În definitiv, de ce au „succes” unele romane? Fiindcă sunt uşor de citit. C. Stănescu explica undeva de ce au succes romanele lui Coelho: 1. „sunt accesibile”; 2. „nu dau mari dureri de cap”; 3. „pot fi citite într-o cheie „manelistă”; 4. „pot fi citite în cadrul manierelor elegante ale publicului cititor „. Ceea ce nu înseamnă că asigură şi valoarea unui roman şi, să fim sinceri, nu tot ce a scris Coelho are şi amplitudine.

„Vrăjmaş”, romanul lui Liviu Ioan Stoiciu , nu se citeşte uşor, dar tensiunea indusă de lectura sa, de pasajele extrase din surse ştiinţifice, produc cititorului un efect de absorbire a experienţei. Tema este una aproape clasică, aspiraţia individului spre genialitate, în fapt un ideal normal.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5