UN „VOVNARG” BOTOŞĂNEAN: CEZAR VASILESCU
Autor, Georgică MANOLE

Cea mai frumoasă metaforă despre noroc:Trebuie să
fii calm şi încrezător. Dacă nu reuşeşti din prima oară, atunci
încearcă încă o dată, şi încă o dată… Fă-ţi în minte o cale, care
este a vieţii. Din când în când, te opreşti şi culegi un trandafir.
Dai, apoi, drumul la câte o petală în Grand Canyon şi aştepţi
Ecoul!
( Don Marquis – „Ceasul solar” )

A scrie un eseu despre „noroc” nu este o activitate uşoară. Câmpul semantic pe care îl acoperă conceptul este foarte vast, devierile de la sensul iniţial al cuvântului sunt duse spre limite nepalpabile, ca să nu mai vorbim că termenul este revendicat de toate disciplinele. Că aşa cum nu este român să n-o fi scris o poezie, tot aşa nu e scriitor, om de ştiinţă, cercetător, sociolog, psiholog etc. care să n-o fi pus personajele operei sale , metaforele, descoperirile , explicaţiile sau chiar paradigmele emise sub semnul componentelor ariei ocupată de familia acestui cuvânt.

A scrie un eseu de întindere despre „noroc” cere efort intelectual intens pentru documentare şi o acribie dusă până dincolo de limitele acceptate de dicţionar pentru definirea ei. Mai mult, ca totul să se numească „Lumea ca eseu” ( Ed. Agata, Botoşani, 2008, 160 p.) e o întreprindere curajoasă având în vedere că lumea, cel puţin de la Cezar… până la Cezar Vasilescu, a fost comparată în fel şi chip. Richard Wiseman de la Universitatea din Hertfordshire, întemeietorul „Şcolii norocului” din Marea Britanie, conchide după laborioase cercetări: „Nu este vorba de o inteligenţă ieşită din comun sau de o capacitate psihică deosebită pe care o posedă indivizii favorizaţi de soartă, ci, pur şi simplu, despre modalitatea de abordare a problemelor şi, mai ales, despre gândirea pozitivă sau negativă, a unora sau altora dintre oameni” ( vezi „Naţional” nr. 1769 din 4 ianuarie 2003). Cercetătorul englez a enunţat şi patru legi ale norocului: 1. Profită la maximum de şansele ivite în viaţă; 2. Ia hotărâri ghidându-te după intuiţie şi instinct; 3. Crede tot timpul că soarta e de partea ta; 4. Nu uita:orice eşec se poate transforma oricând în succes.
Aflat la graniţa dintre ştiinţă şi literatură, îmbinând cultura cu propria judecată şi punându-şi deseori biografia şi întâmplările celor apropiaţi ca suport pentru demonstraţii, demersul lui Cezar Vasilescu se intersectează adânc cu câmpul creat de legile enunţate de Wiseman. Să nu uităm că eseul nu e altceva decât o încercare ( essais = încercări), iar din această perspectivă sunt de apreciat propriile interpretări date de autor şi pe care doar ni le propune şi nu ni le impune.

Cezar Vasilescu defineşte „norocul” pornind de la raţiuni practice: „Paşapot temporar pentru a trece frontierele efemere ale Fericirii”, în comparaţie cu Shakespeare prin vocea Regelui Lear („Un nemernic de frunte ce nu deschide uşa unui sărman”), cu Nicolae Iorga („pârghia lenei”), cu Novalis („Norocul mi-l fac eu!”), sau cu poporul din care face parte. Dacă norocul a fost luat în primire de matematicieni, fericirea a fost apanajul psihologilor. Carol Rothwelt, un psiholog britanic, crede că a descoperit formula fericirii: F(ericirea) = P + 5E + 3H, unde P = caracteristicile personalităţii, atitudinea faţă de viaţă, adaptabilitatea şi forţa de a depăşi dificultăţile; E = existenţa, sănătatea, stabilitatea financiară şi relaţiile de prietenie; H = nevoile superioare, încrederea în sine, aşteptările, ambiţiile şi simţul umorului. Pentru eseistul în discuţie norocul este ca o taină pusă sub semnul întrebării hamletiene rămase eternă „A fi sau a nu fi”, deseori renăscut dintr-un ghinion şi pronunţat într-o frecvenţă uimitoare prin negarea sa („nenorocire”).

Cezar Vasilescu pune norocul în relaţie cu probabilitatea, întâmplarea şi acţiunea. Deşi este de acord cu Mircea Eliade când spune că omul este înzestrat cu două însuşiri fundamentale privind spiritul – inteligenţa şi imaginaţia -, Cezar Vasilescu vine şi demonstrează că acestea nu s-ar dezvolta dacă n-ar exista întâmplarea şi speranţa, concepte venite din sfera extinsă a norocului. Întâmplarea este sesizată de autor şi în opera lui Mihail Sebastian. Rolul ei e unul special, fiindcă e pusă sub semnul premoniţiei ca posibil factor modificator al destinului.

Scriind despre „Cartea cu prieteni” a lui Fănuş Neagu, o face doar pentru a demonstra că uneori „norocul” cade victimă unui act de trişare sau, şi mai grav, ca în „Eseu…cu postdecembrism”, unui act de trădare.

Două eseuri, cele despre Vouvenargues şi La Rochefoucauld, alcătuiesc o paralelă suficient de explicită. În timp ce „Roşfuco” ( cum scrie eseistul) „consideră norocul o întâmplare ce poate fi aşteptată cu încredere, fără ca această virtute să se transforme în viciu, „Vovnarg” (cum scrie eseistul) „mizează numai pe acţiune”. Întâlnim la La Rochefoucauld: 1.” norocul este o întâmplare”; 2. „o întâmplare aşteptată şi, de multe ori, pregătită”; 3. „norocul este întâmplare în măsura în care ţinem seama de faptul că viaţa însăşi este făcută din întâmplări”; 4. „norocul este un merit, iar meritul oamenilor îşi are anotimpul lui. Întocmai ca fructele care se coc şi, uneori, îţi cad de-a dreptul în coş”;
5. „natura are grijă să dea calităţile, iar norocul să le pună în aplicare” etc., aşa cum întâlnim la Vouvenargues: 1. „raţiune fără acţiune nu are nici o valoare”; 2. „plătim scump cele mai mărunte lucruri, căci ele ne vin numai de la raţiune”; 3. raţiunea şi sentimentul se sfătuiesc şi se înlocuiesc rând pe rând”; 4. „pasiunile i-au învăţat pe oameni să judece” etc. După cum îl cunoaştem, dar şi după cum concluzionăm citind „Lumea ca eseu”, Cezar Vasilescu este un „Vovnarg” veritabil.

Piesa lui Richard Noah, „Omul care aduce ploaia”, este decriptată din perspectiva norocului de a întâlni la timp „omul bun” în persoana „omului care aduce ploaia” capabil „ să le deschidă ochii asupra semenilor lor, să înveţe să le preţuiască tot ce-aveau frumos şi, mai ales, să descopere iubirea”.

Într-un alt eseu în care autorul, pe drept cuvânt, se întreabă „ ce-o fi căutând snobilimea literară prin rafturile Americii de Sud atâta vreme cât au la îndemână un uriaş prozator român, Eugen Barbu?”, pune sub semnul zarului şi acţiunile personajelor din „Săptămâna nebunilor”: „ O lume a găunoşilor, trişorilor, cartoforilor prăpădind sau făcând peste noapte averi. Cei ce-au eşuat într-o iubire „ domestică” vor înţelege vreodată dragostea devoratoare dintre Hrisant şi Hrisula, ca a doi peşti piranha, ce se urmăreau unul pe celălalt?”. Nu, n-o vor înţelege, zicem noi, fiindcă lumea celor enumeraţi face parte din zona patologicului. Asociaţia Americană de Psihiatrie consideră jucător patologic pe cel care îndeplineşte cel puţin cinci criterii din următoarele zece: 1.”are o preocupare frecventă pentru jocuri de noroc”; 2.”simte nevoia de a creşte cota sau frecvenţa pariurilor”; 3.”face eforturi repetate de a reduce sau stopa jocurile de noroc”; 4.”este irascibil sau neliniştit dacă nu poate juca”; 5. „jocul devine o cale de a depăşi unele probleme sau de a ieşi dintr-o stare”; 6. „a pierdut în repetate rânduri, dar revine cu scopul de a recupera”; 7. „îi minte pe cei apropiaţi pentru a putea recupera”; 8. „comite acte ilegale ca să-şi facă rost de bani de joc”; 9. „neglijează sau pierde anumite relaţii interpersonale semnificative: şcoală, familie, serviciu, carieră”; 10. „recurge la împrumuturi pentru a-şi procura bani” ( vezi „Naţional” nr. 1772 din 7 ianuarie 2003).

Câteva întâmplări care îl au ca protagonist pe Marin Preda, relevă o pasiune a acestuia din care cititorul poate concluziona că „monşer”-ul nu era chiar aşa de zgârcit.

Şcoala filosofică a lui Pitagora consideră numărul ca principiul tuturor fenomenelor materiale şi spirituale. Pretextul norocului precum şi întreaga teorie care vizează numerologia sunt aplicate unor personalităţi precum Eminescu, Nichita Stănescu, Toma Caragiu, Laura Stoica, Napoleon, Vasile Blendea, Ileana Stana Ionescu, Pablo Coelho, Hemingway, Arghezi, Brâncuşi, Dumitru Bălăeţ, Goethe, Birlic, Romulus Vulcănescu, Tolstoi, Caragiale, Rebreanu, Dante şi alţii. Scriitorul Marius Tupan, ca să luăm un exemplu, aflat sub existenţa numerologică a lui 13, va fi mai greu de înţeles: „… stilul tupanian va îmbrăca veşmintele parabolei, ceea ce îi dă scrierii sale o notă de inaccesibilitate la publicul larg ( atât de îngust, după canoanele receptării artei!), spre deosebire de Pompiliu Constantinescu la care cifra 13 semnifică norocul, aducătoarea „ceasului cel bun” şi împreună cu el a clipei învingătoare.

Referindu-se la prenumele său, acela de Cezar, autorul îl consideră un nume norocos.
Deschidem „Numele meu” ( Leon Magdan, Editura Corint Turism, 2004, 32 p.), în fapt un mic dicţionar ortodox, găsim la pagina 12: „Cezar, Cezara – din latină: divin, acest nume aminteşte faptul că fiecare om , bun sau rău, sfânt sau păcătos, poartă ceva divin în el. Sufletul său, conştiinţa sa, viaţa ce palpită în toată făptura omului sunt semnul prezenţei lui Dumnezeu, în tot ceea ce suntem şi în tot ceea ce facem”. Ceea ce este foarte adevărat în ce-l priveşte pe eseist. Şi aceasta dacă nu asociem numele cu sonoritatea specială pe care ne-o dă pronunţarea „ ce zar!?” Altfel, se aud voci, zgomote de zaruri, sunetele speciale ale monedelor, scrâşnetul mut al neuronilor în situaţii cheie de mutări pe tabla de şah, picuratul sec al broboanelor de sudoare ivite în aşteptarea unei cărţi ce poate veni la ţanc într-un joc de poker, sunetul de tablă izvorât din faţa hâdă a trişorului, gesturile furişate şi şoptite ale trădătorului sau zâmbetul binefăcător al omului bun…

Recuzita care însoţeşte norocul are pentru Cezar Vasilescu semnificaţii precise: şahul = inteligenţă, tablele = noroc, zarul = credinţa într-un destin stabilit, cărţile de joc = simbolul vicleniei şi egoismului, visul = dorinţă a cărei împlinire impune alte manifestări ale vieţii etc.

Un stil elevat, o coerenţă impecabilă a demersului , un grad de subiectivitate asumată, idei supuse unor demonstraţii şi argumentări perfecte precum şi uşurinţa cu care se mişcă autorul în vastul câmp al domeniilor cercetate, fac din Cezar Vasilescu un eseist de forţă. Meritul de a ne face să simţim mărirea şi decăderea prin noroc e mare. „Lumea ca eseu”, cea de-a cincea carte scrisă de Cezar Vasilescu după „Un pretext curricular pentru manualele alternative din clasa a VIII-a” (2001), „Articole şi eseuri” (2004), „Nevoia de singurătate” ( roman, 2006) şi „Aventura ca o viaţă” ( roman, 2006), este alcătuită din alte 95 de eseuri a căror finaluri, adevărate reflecţii ale unui om care i-a citit pe marii moralişti, îl recomandă a fi un adevărat Vouvenargues al Botoşaniului.