Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

UNIREA, O FAPTĂ PENTRU ȚARĂ

Primit pentru publicare: 24 Ian. 2020
Autor: Ciprian ANTOCHE, redactor șef  – Revista Luceafărul
Publicat: 24 Ian. 2020
© Ciprian Antoche, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

UNIREA, O FAPTĂ PENTRU ȚARĂ

​ ​ ​ ​ Unirea este un termen lingvistic gândit și materializat în sânul umanității încă de la primele organizări individ-individ, trecut prin vremuri și luat fiind în considerare și aplicat de atunci prin toate formele de organizare umană cunoscute până la societatea actuală. Nevoia de Unire a fost și rămâne o nevoie primordială vieții, căci individul separat de unitatea unei organizări al omului lângă om străbate cu greu chiar spre deloc ceața abundentă și împovărată a tot ceea ce înseamnă viețuire.​ ​
​ ​ ​ ​ Așa cum la început omul, un primat precum celelalte, a găsit drumul spre trăinicie și evoluție prin Unirea individului singuratic lângă un altul și apoi lângă un altul, formând un grup(familie), trecând prin ceată, hoardă, gintă, trib, uniune de triburi spre formațiuni statale mai complexe, toate posibile doar prin prisma Unirii unuia cu celălalt și a unora lângă ceilalți, iaca așa vorbim astăzi tot despre Unire, subiect discutat și tot discutat ce ar fi fost unul benefic neamurilor de sânge românesc, căci unde-i șade bine unui neam dacă nu lângă alt neam plămădit din același sânge. Nu vrem a vorbi astăzi de toate etapele și formele de organizare prin care a trecut acest pământ carpato-danubiano-pontic de la individ la Principate, ci să rememorăm acel Ianuarie din 1859 ce a făcut ca Unirea a două neamuri din același trup de țară să se înfăptuiască.

​ ​ ​ ​ Dacă într-un Gerar al vremurilor noastre sărbătorim 161 ani de la Unirea Principatelor, moment de mare sărbătoare al istoriei noastre naționale cât și al entității noastre românești, nu putem decât să ne împărtășim cu toții respectul celor trecuți astăzi în neființă numai cu trupul, dar care au rămas veșnic treji în paginile de aur ale Cărții Neamului.
​ ​ ​ ​ Unirea Mică sau Mica Unire, denumire dusă peste vremuri spre generațiile noastre de către istorici și nu numai, înfăptuită cu bărbăția oamenilor de țară ca prim pas spre România Mare a fost plămădită încă din timpul Revoluției de la 1848 unde pașoptiștii, denumire provenită de la cifra anului 48 – pașopt, generație de mulți luptători progresiști, au considerat-o ca o ,,cheie a bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.
​ ​ ​ ​ Drumul de la pașoptism la Unirea Principatelor nu a fost unul ușor și încununat de frumusețea ideilor cu care plecaseră la drum. Oameni aleși, oameni cu cap pe umeri, școliți peste hotarele țării mai cu seamă în sânul universităților Europei, o pleiadă de tineri intelectuali și oameni politici, au pus țara​ ​la cale înainte de 1848, iar după înăbușirea Revoluției pașoptiste au continuat ideea unificării Moldovei cu Țara Românească și din exilul unde au fost obligați să-și ducă traiul.
​
​ ​ ​ ​ Diferiți totalmente vremurilor actuale când diaspora română nu este altceva, în mare parte și cu mici excepții, decât un braț puternic de muncă țărilor Europei, diaspora pașoptistă și ulterior a marilor clasici erau cetățeni plecați spre a studia amănunțit în afara granițelor cu menirea morală de a se întoarce pe pământul natal și a implementa cultura căpătată la Sorbona, Berlin, Viena ori în alte centre universitare europene spre bunul mers al țării și în toate domeniile în care Glia suferea.
​ ​ ​ ​ Ideea de unitate națională, deși nu figurează într-un mod anume printre paragrafele Proclamației de la Islaz este un lait-motiv al ideologiei ,,Trăiască România liberă, una și nedespărțită”. Prin acțiunile din exil întreprinse prin care au promovat Unirea românilor în fața comunităților internaționale cât și prin publicațiile deschise în țările de exil, unul dintre marile exemple fiind Manifestările Comitetului revoluționar emigrant în Franța condus de către Nicolae Bălcescu, C.A.Rosetti și N.Golescu, oameni de baricade dar și oameni de carte, au favorizat dezrobirea națională a românilor și formarea organizării democratice a statelor românești într-unul singur.
​ ​
​ ​ ​ ​ Genurile și țelurile cultivate erau numai cele adecvate unei noi vremi pentru ținuturile românești punând în contact direct intelectualul cu poporul, dând glas entuziasmului tineresc al generației și construind un exemplu de luptă și de afirmare a unității naționale, astfel reformând istoria. În locul istoriei forțelor și a războiului puneau istoria popoarelor și a dezvoltării claselor sociale, drept pentru care ideile pașoptiștilor nu au rămas închise în acea perioadă, ci au dus la Unire și s-au menținut mai departe de a fi închise în acea epocă, o epocă frenetizată de sentimentul trecutului eroic și de mândrie națională.
​​ ​ ​ ​ Răspândirea și circulația ideilor pașoptiste o regăsim și în operele cu tematică istorică ce continuă ideea pașoptistă și peste vreme într-un paralel cu inspirația populară. Așa se poate explica elogiul superlativ a lui Eminescu din ,,Epigonii” adresat scriitorilor pașoptiști ori în ,,Scrisoarea a III-a” și în câteva postume gen ,,Memento mori”, dar și fecundarea ideii pașoptiștilor și în epoca următoare când o altă generație, cea a marilor clasici, ducea mai departe sentimentul trecutului și inspirația istorică: B.P. Hașdeu în drama ,,Răzvan și Vidra” ori în ,,Ion Vodă cel Cumplit” în care ia ca drept model opera capitală a lui Nicolae Bălcescu: ,,Românii subt Mihai Voievod Viteazul”, cât și Odobescu în nuvelele istorice, dar și în câteva dintre poemele sale.
​ ​ ​
​ ​ ​ ​ După 1853 o parte a revoluționarilor pașoptiști se întorc pe pământ natal și se înscriu în formațiunea politică ,,Partida Națională” înființând ,,Comitetele Unirii” în Moldova și Țara Românească și făcându-și cunoscute ideile despre Unirea Principatelor în publicațiile ieșene ,,România literară” ori ,,Steaua Dunării”, cât și în ,,Românul” apărut la București. Circulația ideii Unirii și a luptei pentru ea în spațiul românesc și-a dovedit utilitatea după Războiul Crimeii (1853-1856) când Marile Puteri au dorit să stabilească un echilibru între Rusia și Imperiul Otoman prin amplasarea unui stat tampon între cele două imperii. Mișcarea unionistă vedea în această oportunitate miza cea mare, iar aleșii Partidei Naționale l-au propus drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza în detrimentul lui Vasile Alecsandri și a lui Costache Negri. În Țara Românească, Partidul Conservator deținea majoritatea în Adunarea electivă, iar liberalul Dimitrie Ghica și-a convins colegii să susțină candidatul Partidei Naționale și să-și retragă propriul candidat pe Nicolae Golescu. Conservatorii au urmat exemplul liberalilor și au retras proprii candidați pe Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, astfel Alexandru Ioan Cuza avea drum liber spre înfăptuirea dublei alegeri, ceea ce s-a și întâmplat când cei 64 de deputați aleși l-au votat în 24 ianuarie 1859 în unanimitate Domn al Principatelor Unite, domnie ce a deschis calea reformelor pentru societatea românească, cele mai radicale fiind cea agrară, a învățământului și a secularizării averilor mănăstirești.

​ ​ ​ ​ Despre Unirea Principatelor s-a scris mult atât în colile românești cât și în cele ce aveau ori nu legătură cu înfăptuirea ei, atât de bine cât mai ales de rău din partea celor ce își pierdeau dreptul de a vârî fără de voie nasul în mersul celor de un singur pământ și de o singură limbă. Coagularea tuturor energiilor materiale și umane a celor implicați în actul Unirii a pus pecetea țării pe unul dintre domnitorii apreciați de către țară: Alexandru Ioan Cuza, domnitor legat de cele mai importante momente din procesul de înfăptuire a statului modern, iar în spatele domnitorului înfăptuitor de Unire a stat un om cu mai multe calități decât defecte.
​ ​ ​ ​ ,,Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfățișare plăcută și ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puțin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”, afirma Dimitrie Bolintineanu în volumul ,,Viața lui Cuza”.
​ ​ ​ ​ ,,Când îl atingeai, niciodată nu îți rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, și prieten adevărat, dar și către cine nu-i plăcea, se curăța îndată, căci el nu știa să se prefacă. El nu iubea pompa și arătările exterioare și făcea foarte puțin caz de ovații și de sărbătoriri, pe care, cele mai multe ori le știa că sunt de comandă. Era nelacom la bani, și cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul dintre domnii fără să fi făcut avere mare”, relatează A.D. Xenopol în ,,Istoria Românilor din Dacia Traiană”,​ vol. XIII, volum dedicat domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
​ ​ ​ ​ Portretul făcut de către istorici scoate la iveală un ,,om foarte mândru, care nu pleca ușor capul înaintea altuia, naționalist și patriot, un luptător aprig și neobosit pentru egalitatea socială și răsturnarea privilegiilor, avea o mare delicateță de simțăminte, nu iubea luxul, iar masa și traiul său erau cumpătate”, o descriere a unui conducător ce vremurilor noastre pare a fi luată de pe un alt tărâm, unul al poveștilor nemuritoare ale lui Petre Ispirescu.
​ ​ ​ ​ Despre Cuza și reformele sale agrare în special, circulau încă din timpul vieții sale și au rămas până astăzi, care întâmplări, care legende, mai toate având un tâlc ce exprimă dorința poporului care îl dorea drept și bun cu cei mici, dar aspru și necruțător față de boieri, negustori și călugări. Se petrecea transpunerea modernă a vechilor legende populare în care binele învinge întotdeauna răul, o descriere pe o totală cale de dispariție a celor ce au precedat domniei sale și până în contemporanitate.

​ ​ ​ ​ Dacă înfăptuirea Micii Uniri a adus frate lângă frate și pământ lângă pământ, până la înfăptuirea Marii Uniri nu mai era cale atât de lungă, dar încă nu era o idee prezentă în capul celor ce învârteau Hora Unirii în cinstea unificării Moldovei cu Țara Românească. Au fost necesari să treacă 259 de ani de la Prima Unire realizată de către Mihai Viteazul, diferită de cea de la 1859, căci anul 1600 a fost a unirii prin sabie, iar vremea Unirii Mici a fost prin vot democratic, chiar dacă premergător și apoi vreme după a fost învăluită de ghiulele de tun și pocnete de flintă.
​ ​ ​ ​ Ca și act propriu a fost o Unire a dorințelor comune, politice, culturale, economice, sociale și militare, dorințe realizate prin contribuția tuturor brațelor, trupurilor și celor mai luminate capete ale perioadei, căci bine se zice că ,,al nostru cap șade bine deasupra trupului vânjos și fără de dânsul nu poate fi trupul trup, dar nici capul nu poate ședea așa spânzurat în aer​ de unul singur. Unde nu-i cap, nu-i trup și unde nu-i trup, degeaba e cap”.

​ ​ ​ ​ Și după ce am narat fapte și acțiuni ce au dus la înfăptuirea Unirii Principatelor și după ce am tot arătat nevoia comună cât și roadele culese, suntem datori astăzi să vedem cu ochii largi deschiși și să analizăm vremurile actuale, vremuri unde constatăm Unirea ca o faptă a istoriei și doar atât, căci am crezut că este de ajuns a fi uniți, dar a nu ști nimic despre unire.
​ ​ ​ ​ Credeți că este de ajuns a ne numi români și a săvârși Unirea doar prin comemorări forțate de împrejurări, discursuri formale și de suprafață și prin trasul de păr al unui dans organizat parcă a fi fără de suflet și fără de fior, dans ce-l denumim cu atâta mândrie Hora Unirii?
​ ​ ​ ​ Credeți că este de ajuns a fi uniți fără a ști ce-i de făcut cu țara, cu neamul și glia românească ce tot a fost și este un topor de oase pentru unii ori alții? Credeți că Unirea este o țară rămasă nouă drept moștenire dar căruia i-am închinat parastas încă de la ultimul cuvânt de LIBERTATE strigat din piepturile celor ce și-au dorit să aibă o țară slobodă, dar care astăzi hodinesc în glie? Credeți că lăsându-ne țara și neamul pe mâna noastră, români ce ne-am trezit dintr-o dată că nu ne trebuiește acest meleag pentru care au fost necesare viețile eroilor, reprezintă o Unire?

​ ​ ​ ​ Suntem uniți fără a ști ce înseamnă frate, fără a ști ce înseamnă soră, ce este neamul și țara, ce este iubirea și respectul, ce reprezintă echitatea, dreptatea și patriotismul, căci nu-i de ajuns a fi din același sânge de neam și țară, dar nu și din același suflet. Dacă considerăm Unirea doar o horă a unei stări de bine sub acordurile leșinate de ceterași, o voie bună și-o fericire de moment, ca apoi, fiecare pe la casele lor să-și reașeze doliu național la fereastră și să se roage Cerului ca să cadă fericirea și dreptatea peste țară în timp ce ascundem portul național în lăzile de zestre și uităm și de frate și de soră, și de tați și de bunici, și de semeni și țară, mai bine nu ne-am numi Uniți.
​ ​ ​ ​ Unirea nu-i doară un plin al pântecului propriu, o stare de spirit ștearsă și o filă pe pagina istoriei necitite de la cel cu țâța-n gură până la cel cu barba sură. Unirea este o faptă pentru țară, căci dacă țării dragi îi este bine, atunci și nouă ne este aidoma. Degeaba suntem uniți numai cu trupul țării când sufletul și simțul ne este un pustiu al lupilor, când delăsarea este pecetea ce a început să ne reprezinte, iar habotnicismul de a crede în vorbe și nu în FAPTE a pus stăpânire pe noi. Ce rost mai are a vorbi despre Unire când tot aluatul trupului de oameni vii al țării ni-i mort de fapte și constatăm sub durerea prezentului că nu ne leagă nimic unul de altul și împreună nu ne leagă și nu facem nimic pentru țară?

​ ​ ​ ​ A fi uniți nu înseamnă numai Horă de mână în familii largi ce dănțuiesc separați, nu înseamnă numai Tricolor spânzurat pe la ferestre și bucium răgușit ce urlă ascuns pe după văi pline în cucută și pălămidă ca apoi să închinăm între noi unul altuia și împreună țării un pahar cu otravă, să-i făurim propriile zale ce i-or apăsa încheieturile și să-i aprindem lumânarea la căpătâi înainte de a muri. Și apoi, ce să căutăm noi a fi prezenți la funeraliile meleagului românesc baremi cu un boboc de floare ori vreun muc de lumânare aprins? Noi vom fi plecați de greul țării prin toate zările și mările departe, chinuindu-ne a vorbi toate graiurile pământului spre a ne fi nouă și doar nouă bine, uitând de țară, uitând de neam, uitând de pământ și cel mai rău dintre toate uitând acasă pe alții rămași să vânture propria noastră moștenire primită de la strămoși. Unirea nu reprezintă fapta de a lăsa lupii să păzească stâna, gâștele a deretica grădina și pruncii să străjească țara!

​ ​ ​ ​ Și atunci vechile slogane: ,,Noi vrem să ne unim cu țara!” ori ,,Trăiască, România dodoloață!” nu vor rămâne oare date uitării unui popor mândru că este român prin vorbe și nu prin fapte, lipsindu-i Unirea de oameni, Unirea de mic cu mare, Unirea intelectului cu brațul și cu trupul și mai ales Unirea de români cu români ai țării, oameni ce știu a șterge lacrima Gliei prin muncă, respect și echitate?
​ ​ ​ ​ Asemeni cum Vasile Alecsandri rostea: ,,Să luminăm poporul, să-l facem să simtă trebuința unirii…” tot așa trebuiește și astăzi sădit în popor sentimentul de a trăi într-o Unire de Oameni și nu într-o Unire de Nume, căci altfel Unirea nu va fi fost niciodată o faptă pentru țară, ci mai degrabă un ecou fals al unui patriotism al vremurilor celor care au știut ce să facă cu el, patriotism ce noi nu-l mai avem, căci l-am rătăcit prin lipsa voinței românilor pentru neam și pentru țară.

​ ​ ​ ​ În vremurile actuale, vremuri ce doar par a fi normale, când constatăm cu durere în suflet că toatele ni s-au scumpit în viață, oare nu ne este nouă românilor un mare păcat al conștiinței, acela de a simți cum doar oamenii de țară se ieftinesc?

Ciprian Antoche
24 Ianuarie 2020