Mihail Potorac s-a născut la 20 septembrie 1969, în satul (astăzi, orașul) Șoldănești, raionul cu același nume, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în prezent, în Republica Moldova). Este căsătorit și are un fiu. A absolvit Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Chișinău. Din anul 2000, a fost ghid în cadrul Conacului Balioz din satul Ivancea, raionul Orhei, Republica Moldova, iar, din anul 2004, este șeful Complexului Muzeal Conacul Balioz, filială a Muzeului de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
Despre istoria acestui conac și a familiei boierești căreia i-a aparținut, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 28 octombrie 2023, la Ivancea, cu suportul tehnic al Emiliei Ghețu, jurnalist la Radio Moldova din Chișinău.

– Domnule Mihail Potorac, care este istoricul conacului Balioz?
– Clădirea a fost construită între anii 1852 și 1873, în stil renascentist vest-european, la modă în acele vremuri, cu unele influențe din arhitectura clasică a Imperiului Rus, de către un negustor de origine armeană, Carabet Arachelian Balioz. De formă dreptunghiulară, edificiul are două niveluri (subsol și parter) și cuprinde nouă camere înalte și spațioase, cu ferestre mari și uși decorative, frize, coloane, scări, prag și balustrade din piatră. Pe moșie, au fost construite casa pentru oaspeți, cea pentru slugi, trei havuzuri, turnul de apă, hambare, grajduri, pivnițe, ghețărie, depozite, fățare, grânare, moară cu aburi pentru cereale, oloiniță, fierărie și șopron pentru trăsuri. Astăzi, se mai păstrează casa pentru oaspeți, cea a vechilului și a slujbașilor, un havuz și turnul de apă. După război, aici au fost sediul administrației locale, a cârmuirii colhozului și a direcției sovhozului, apoi o grădiniță pentru copii, un laborator științific de studiere a solurilor și biblioteca satului. Înainte de redeschiderea pentru public, la 5 octombrie 2023, a domeniului, edificiul central („casa moșierului”) mai era într-o ordine oarecare și parcul se mai menținea oarecum, dar majoritatea clădirilor auxiliare se aflau în ruină sau erau semiruinate.

– Despre parcul înconjurător, ce puteți spune?
– Întreaga curte boierească era înconjurată de un parc situat pe o pantă lină de circa 7 ha și reprezintă un monument protejat de arhitectură peisagistică. Parcul fusese proiectat cu o atenție și o grijă ce vădeau un gust rafinat: busturi, statui, fântâni, alei în spirală și gărdulețe de metal. În fața conacului, a fost amenajat un scuar cu brazi, pini, molizi, merișori, castani, lilieci și lămâițe, iar, în mijlocul scuarului, funcționau două havuzuri cu statui din marmură albă. În partea de sud-vest a acestuia, au fost sădite plante exotice, ca tuia orientală, castan, lămâiță și liliac, iar în cea de nord-est – brad alb, pin, Ginkgo biloba, mălin american, tei și cununiță. Pe latura sudică, intrarea principală era străjuită de o frumoasă poartă de metal, iar, de la aceasta și până la conac, era amenajată o alee de castani porcești, în paralel fiind construit un drum. Scuarul continua spre est, pe lângă casa pentru oaspeți, cu alei de liliac și lămâiță, având ieșire în Curtea albă. De-a lungul laturii vestice, de la aleea de castani se întinde spre partea de nord o fâșie de arbori. În această parte a parcului, era amplasată o movilă artificială, pe care creșteau conifere de talie joasă, cu aspect verde în tot timpul anului. Pe aleea dintre movilă și conac, a fost construit un al treilea havuz, iar, acum, pe acel loc crește viță de Canada. În apropiere, se afla o livadă de meri, peri, cireși, piersici și nuci; având o longevitate redusă, aceasta era permanent înnoită, mai puțin în ultimii ani, când a îmbătrânit și nu mai rodește, mulți copaci uscându-se sau fiind pe cale de a se usca. Acest parc se deosebea de alte parcuri boierești prin amalgamul de plante exotice, pomi roditori și alei largi.

– Care este istoria familiei Balioz?
– Carabet Arachelian (sau Carp Artiomovici, cum i se scria numele în Imperiul Rus) Balioz [1803-1873] și-a petrecut copilăria și o parte din viață la Hâncești [raionul cu același nume] și a fost căsătorit cu o soră a lui Manuc Bey, boier care venise în Basarabia în anul 1814 împreună cu tatăl său, Arachel Balioz. La mijlocul secolului al XIX-lea, printre multe alte moșii pe care le-a cumpărat în Basarabia și în sudul Ucrainei, s-a aflat și una de mai mult de 2.000 de desetine [peste 2.180 ha] la Ivancea, unde a început să construiască acest edificiu. Balioz a avut 11 copii [șase fii și cinci fiice], care, în cinstea tatălui lor, au adăugat, pe toată friza clădirii, portretul sculptat în basorelief al acestuia. Toți feciorii lui, care au moștenit averea, au murit nelăsând urmași. Ultimul descendent pe linie masculină, Ivan, a decedat în anul 1912, când averea a fost împărțită între fiicele lui Carabet și copiii lor. Moșia a fost moștenită de fiica Antonina, căsătorită cu Boris Bagdasarov [Bagdasarian, în armeană], foarte cunoscut în Basarabia de atunci. Fiica lor, Anna, împreună cu soțul ei, Dimitrie Popov, fabricant de țigări din Odessa, proprietarul uneia dintre cele mai mari fabrici de tutun din întreg Imperiul Rus, s-au mutat definitiv la Ivancea în anul 1918, pentru că în Rusia era război civil, iar aici tronau legea și liniștea. La conac, au stat până în anul 1940, când Anna și fiica sa Nina Antoaneta, căsătorită cu Leon Boreschievici, s-au refugiat în România, unde au rămas definitiv. Fiul lor, Bogdan Dumitru Tudor, care locuiește în București, nepoata Ana Andreea Magdalena și strănepoata Corina Mihaela mai poartă mărturia vie a strămoșilor de odinioară.

Florin Bălănescu