Primit pentru a fi publicat de la autor, Vasile Filip, 28 iul.2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 29 iul.2014.

Urmele omului

 Comentarii la cartea „Astea-mi rămân, Referinţe, referinţe”, de Ion N. Oprea, 376 p, Ed. Pim , Iaşi, 2014.

           Paşii pe care omul îi face în existenţa lui – mai scurtă sau mai lungă – lasă de obicei urme. În pământul reavăn, pe prundişul proaspăt umezit de ploaie, pe asfaltul acoperit  de spuza colbului adunat în timp. Unele din aceste urme stăruie mai îndelungă vreme; altele sunt mai efemere. Cele mai durabile sunt, însă, faptele omului, care tot ca un fel de urme ni se arată nouă. Mult mai proeminente, însă…

În această nouă carte a sa – Astea-mi rămân – recent tipărită la Editura PIM, Iaşi, – Ion N. Oprea despre asemenea urme scrie: cele care rămân după ce făcătorul lor se petrece pe alte tărâmuri. Ideea de bază ce stă în argumentarea cărţii aceasta este: prin moarte, viaţa omului se înveşniceşte. Desigur, ideea este veche şi statornică în universul gândirii umane, intenţia lui I.N.O. nefiind alta decât a o susţine prin alte noi exemple, culese din propria preocupare de mânuitor al condeiului.

Activitatea de jurnalist este o pasiune veche în cazul lui Ion N. Oprea. Mi-l amintesc de prin anii 60, pe când intrasem  şi eu în frontul gazetarilor. După 1989, însă, neliniştile şi atracţiile gazetarului s-au amplificat, pătrunzând în universul ispititor şi mirabil al literaturii, mai cu seamă pe partea istorico-memorialistică a  acesteia. Punându-le în cârca  celor vrea 60 de ani de muncă,  autorul însuşi îşi bine rânduieşte eforturile, asemenea celui ce-şi  adună roadele câmpului. Într-o sumară socoteală aritmetică, am băgat de seamă că Ion N. Oprea – lăsat , până în prezent, pe drumurile scrisului, are vreo 30 de titluri de volum – urme lăsate de el pentru posteritate.  Se pot alătura aici şi cele vreo zece cărţi scrise în colaborare, precum şi zecile de articole, pe diverse teme, publicate într-un număr impresionant de ziare şi reviste. Dacă punem în balanţă şi referinţele unui impresionant  număr de autori, care au în vedere lucrările lui I.N.O., putem trage concluzia că urmele despre care scriu se înscriu în categoria celor perene. Care nu se vor şterge, nici prin ploaie,  nici prin zăpadă, nici prin vânt. Şi, sper, nici prin indiferenta ignoranţă a oamenilor…Poate sub semnul acestui destin, poate nu,  Ion N. Oprea se destăinuie – nu chiar la modul direct – recunoscând că „Naiv la întâmplările vieţii, dar intoxicat de strâns suferinţe ca să probeze că părinţii şi rudele nu sunt aşa şi aşa” (…) „Asta-mi rămân” am intitulat volumul de faţă, cu referinţe despre mine ca autor… şi cărţile mele, referinţe care cuprinzând opinii elogioase, asemănătoare cu ale referenţilor-scriitori…”

Din acelaşi „În loc de prefaţă”, am reţinut bucuria rodului împlinit şi cules gospodăreşte de autor, dar şi umbra de nemulţumire determinată de „tratamentul” ce i s-a aplicat, nu doar de cei ce „administrează” Uniunea Scriitorilor din România, dar şi cei ce păstoresc Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (dacă acesta o mai fi fiind numele actual de botez al acestei grupări, în bună măsură compusă din amatori… veritabili. Ca şi cea de mai sus, scriitoricească, de altfel. Remarcă Nicolae Busuioc, în intervenţia sa din această carte: „La I.N.O. timpul doare şi irită” – „Un paradox constatat în zilele noastre pe care-l simţim că funcţionează din plin şi noi nu ştim  ce atitudine să luăm, mai exact rămânem indiferenţi. Paradoxul este că se tot aminteşte de valorile morale într-o lume uluitoare, care lume prin însăşi structura ei anulează tocmai valorile”.

Ilustrativ pentru preocupările întru ale scrisului ale lui Ion N. Oprea, dar şi pentru raporturile lui cu ceilalţi, îndeosebi oameni de valoare, morală în primul rând, este şi Mini-jurnalul cuprins în această carte. De unde se vede că pe autor îl interesează părerile altora despre propriile isprăvi, dar doreşte să se pronunţe şi el în privinţa celor pe care i-a cunoscut şi preţuit. De unde se poate înţelege că urmele lăsate de oameni valoroşi se întâlnesc într-o admirabilă armonie. Cu toate că implică o perioadă scurtă (1 august 2010-11 februarie 2011), însemnările sunt doldora  de informaţii, pertinente comentarii, emoţionante trăiri,  substanţiale idei).

Mai toate scrierile lui Ion N. Oprea emană, printre altele,  şi un spirit polemic. Acesta are, însă,  o motivaţie pe care nimeni nu o poate contesta: afirmarea valorii. Tocmai pentru a susţine această generoasă şi nobilă idee,  autorul apelează la personalităţi în măsură să-i susţină demersul. Nume precum  cele ale profesorilor universitari acad. Constantin D. Dimoftache (C. D. Zeletin), preşedinte de onoare a Academiei Române şi a Societăţii literare Academia bârlădeană, acad. Constantin Romanescu şi profesorul univ. dr. ing.  Mandache Leocov,  prof. dr. ing. Dumitru D. Rădăuceanu din Iaşi, profesorilor universitari dr. ing. Florin Păncescu, dr. Mihai Ghiur, medic,  din Bucureşti, profesorului Emanoil R. Datcu, din Sibiu, prof. univ. Ion Popescu-Sireteanu din Piteşti, prof. univ. Ioan Dănilă din Bacău, profesorului Gheorghe Clapa, din Bârlad, profesorului Petru Bejinariu, rectorul Universităţii Populare „Ion Nistor” din Rădăuţi, prof. Traian Nistiriuc-Ivanciu, din Câmpulung-Moldovenesc, profesorului dr. inginer Avram D. Tudosie, din Huşi, generalilor de brigadă ® doctor Gheorghe Creţu şi prof. univ. dr. Constantin Niţu, din Bucureşti. Marian Malciu, scriitor, vicepreşedinte al Filialei Olt al Ligii scriitorilor români din zonă, medicul şi poetul Ion Hurjui, Iaşi, şi, nu în cele din urmă, criticul şi istoricul literar Nicolae Busuioc, din Iaşi, poetul şi prozatorul Emilian Marcu, din Iaşi. actualitatea acestui demers este cu atât mai prezentă cu cât, din nenorocire, identitatea naţiunii române se află într-o profundă ceaţă, produs de maximă toxicitate în viaţa politică de ieri, de azi, şi, mă tem, de mâine, faţă de care, Ion N. Oprea, şi în calitate de gazetar, rămâne un luptător.  Dacă mai există Statul român, dacă instituţiile sale de cultură nu s-ar afla în dizolvare provocată, de starea buimacă şi mult dăunătoare sănătăţii morale a dezmăţului politic, dacă bărbaţi de înaltă ţinută intelectuală şi umană s-ar preface în port-drapelul salvării valorilor naţionale (de toate felurile) imaginea României nu ar mai semăna cu un chip năpădit de lacrimi din nefericire, însă, am devenit prea comozi şi prea grijulii cu  propria piele. „Să vină alţii să-şi asume cutezanţa, că eu…” Prin „alţii”  îi înţelegem pe cei mai în puteri, pe tineri, adică. Dar, mă întorc şi spun: parcă tinerii noştri au mai murit o dată, pentru ca noi să ne orânduim  în chip gospodăresc existenţa. Şi ce s-a ales din sângele vărsat, din vieţile sacrificate? Noi, cei… salvaţi, ce am reuşit să facem din propriile noastre vieţi? A mea este vina; a ta este vina; a noastră este vina! Peste creaţia divină s-a suprapus lucrarea diavolului, iar noi ne împăcăm cu situaţia şi sperăm în neştire ca negrul diavolului  să se prefacă în cenuşiu. Că în alb oricum nu se poate, deocamdată…

Acesta, cred eu, este îndemnul  şi sensul scrierilor lui Ion N. Oprea, scrutând năpădit de actualitatea deprimantă, dar care nu se lasă pradă disperării. El se dăruie în continuare înaltului său crez, iar eu am ferma convingere că urmele sale nu se vor şterge odată cu curgerea vremii. Uitarea îl va ocoli.