Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Urmele omului, Ana Dumitrescu, diamant şi cremene, autor Ion N. Oprea, Iaşi

Urmele omului, Ana Dumitrescu, diamant şi cremene, autor Ion N. Oprea, Iaşi

         

 În ziua de 30 martie a anului 2020, ochii admirabilului om (de omenie şi de condei), prof. Ana Dumitrescu, au clipit pentru ultima oară, pe un pat de spital. În cea de a doua zi a lunii aprilie, a fost condusă pe ultimul  ei drum, până la destinaţia cu numele Cimitirul Eternitatea, din Iaşi. De parcă nu ar fi fost îndestule  necazurile vieţii prin care a trecut, i s-a mai adăugat încă unul, pe care, însă, ea nu l-a mai simţit. Pandemia a interzis prietenilor, colaboratorilor şi cunoscuţilor să-i fie alături, la dureroasa despărţire având parte doar cei doi fii – Florin şi Cătălin – împreună cu nurorile şi nepoţii decedatei.

          Trecând peste  această nedreptate a destinului, la iniţiativa neobositului condeier  Ion N. Oprea, membrii Cenaclului de la distanţă au hotărît să înveşnicească în file de carte urmele trecerii prin viaţă lăsate de Ana Dumitrescu, fiinţa care, printre multe alte  calităţi intelectual/umane… avea vocaţia prieteniei, ştia să se dăruiască  omeniei.  Rezultatul – admirabil, aşteptat şi meritat: volumul intitulat metaforic/sugestiv „Diamant şi cremene. Prof. Ana Dumitrescu –In memoriam”, publicat la Editura „Armonii Culturale” din Adjud. Pe prima copertă – chipul  inconfundabil al omagiatei. O privire cu izvoare lăuntrice adânci, oferită într-o expresie de tristă mângâiere; un zâmbet abia schiţat pe un chip străluminat de corola sincerităţii. Chipul  omului  cu interiorul înafară… ANA DUMITRESCU, aşa cum a fost ea întotdeauna şi cum va stărui  în memoria celor care au cunoscut-o.

          Cele două cuvinte/principale din titlul cărţii  – diamant şi cremene – sugerează şi ele, în tuşe precise structura omagiatei. Un om sclipitor şi puternic.  Un învingător care nu şi-a declamat victoriile, dar a ştiut să-şi ostoiască cu demnitate rănile. Rănile fizice dar şi mai mult pe cele ale sufletului. Care nu au ocolit-o  şi nu au fost deloc puţine. Nici de suprafaţă. Cu  toate acestea,  „etapele propriei vieţi consumate prea rapid  (…)   un destin care se vrea a rămâne încrâncenat, poate nemeritat – nu numai pentru mine, ci pentru întreaga generaţie care am fost (…) Şi viaţa continuă să-mi pătrundă în suflet ca un vârtej de împliniri şi regrete (…) O stare plină de ambiguităţi sub harul divin ajutându-mă să trec din necazurile pământeşti efemere  în liniştea şi mântuirea aşteptată…”.

După mine, un autoportret  spiritual conturat în elemente esenţiale.

          Urmele omului, cele care nu se şterg niciodată. Ele rămân tipărite în pagini de carte şi semănate în conştiinţe devotate întru  aceloraşi idealuri. În această vibraţie, nu doar sentimentală, se armonizează trăirile cenacliştilor, reprezentaţi de această dată de Ion N Oprea, Gheorghe Creţu, Teona Scopos, Doina Dobreanu, Ioan Grămadă,  Ana şi Mihai Bejenaru, Martha Eşanu, Cosmina Marcela Oltean, Virgil Ene, Aurel Gheorghiţă, Gheorghe A Stroia- şi nu numai ei. Ca şi Aurel Gheorghiţă, şi eu  am făcut parte din promoţia Anei Dumitrescu. Mai mult, în ultimii vreo 20 de ani fosta mea colegă a devenit bună prietenă a familiei mele. Statornică şi devotată, afectuoasă, convorbirile telefonice, îndeosebi, mângâindu-ne deopotrivă şi încurajându-ne într-o existenţă conform aspiraţiilor noastre. În acest fel stând lucrurile, nu se putea să nu fiu prezent, cu prilejul nefericit al decesului Anişoarei, şi să scriu, întru omagierea ei, ceea ce rămâne în carte: „Se răscolesc amintirile”.

          De mai multă vreme, un obicei a pus stăpânire pe fiinţa mea, atunci când trebuie să vorbesc sau să scriu, despre oameni apropiaţi pe care i-am cunoscut. Nu am puterea să o fac la timpul trecut. Nu este vorba de un simplu şi banal moft, pentru că imaginile celor duşi nu mă părăsesc niciodată. Le port în inimă şi în gând. Adese, le reîntâlnesc în visele somnului. În conştiinţa mea, ele trăiesc, le simt prezenţa. Iar de la Anişoara, mai aştept, parcă, să mai sune telefonul…

          Revenind la cele două cuvinte din titlul cărţii, ele au în vedere , aşa cum spuneam, structura de rezistenţă a omului prefăcut în monument, aşa cum a fost văzută omagiata de autor – sclipire şi putere. Despre diamant se spune, în termeni ştiinţifici, că are „cea mai mare duritate dintre toate  mineralele. Varităţile  perfect  transparente sunt utilizate ca pietre preţioase”. Cremenea   „are proprietatea  de a produce scântei prin lovire cu obiecte de oţel”. Deşi părea  dominată de necazurile unei vieţi nu prea darnice,Ana Dumitrescu – bine cunoscută de INO – radia o forţă deosebită, iar mintea ei se răsfrângea în chip luminos şi asupra celor din jur, deaceea şi reuşea să-i capteze, să-i cheme la destăinuire, vezi trilogia cu Adriana, doamna de la Schitul Darvari. Ea a fost mentor – alături de Ion N. Oprea şi Constantin Huşanu – al Cenaclului de la distanţă, dar această alcătuire/unică i-a fost suport, izvor de putere şi de iniţiative. Portretul ei spiritual se împleteşte prin adausurile lirice/metaforice, ea încredinţând hârtiei şi această latură esenţială a unei personalităţi superioare, ea însăşi fiind o scriitoare, încărcată de mare talent,vă invit să-i citiţi volumul autobiografic, prefaţator INO, „Fereastră deschisă”, circa 400 de pagini.

          Am credinţa că imaginea Anei Dumitrescu nu se va  risipi în uitare. Ea  va rămâne vie, cum a intuit INO, măcar  în memoria generaţiilor de cenaclişti, atât timp, cât aceştia îşi vor săpa şi ei numele şi urmele pe cărările împlinirii unor lucrări sortite dăinuirii. Iar cei ce vor urma,vor descoperi,îndeosebi în cărţi, antologiile noastre, ce fel de oameni au fost înaintaşii noştri, cum speră reptat şi  Constantin Huşanu în scrierile sale, şi, poate, le vor călca pe urme. Diamantul   va străluci în continuare împărţind lumină, iar cremenea va oferi tuturor putere din puterea ei neasemuită. Gestul recunoaşterii valorii nu e doar unul de firească solidaritate, ci mai curând comuniune de minte şi inimă, pilonii pe care se edifică fiinţa umană în alcătuirea ei superioară, cum este şi rămâne Ana Dumitrescu

          Vasile Filip, Iaşi, 22 iulie 2020



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5