Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018

Uşile lui Gabriel Liiceanu

Că nu e om, îmi spunea cu mult timp în urmă bunul prieten Mircea Lazăr, să nu fi încercat să găsească mesajul ascuns al gestului lui Păcală de a „trage uşa după el” şi, luând-o în spate, să plece cu ea. Dimpotrivă, i-am spus eu, în afară de el, care descoperea o adevărată metaforă, ceilalţi luau situaţia ca una hilară, tocmai bună de stimulat râsul şi, eventual, de prezentat într-o antologie a sofismelor.
Dar de ce spre deosebire de Raiul din înaltul cerului, în care se intră pe o poartă păzită de Sfântul Petre, în Raiul precreştin din unele variante ale „Mioriţei” se intră pe o gură? („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai, / Iată vin în cale, / Se cobor la vale / Trei turme de miei / Cu trei ciobănei.”). Profesorul Ion Ghinoiu, cel care pune întrebarea în „Jurnalul naţional” nr. 4910, încearcă şi răspunsul: „Limba română face distincţie între adăposturile sufletului situate deasupra pământului, în care se intră şi se iese pe poartă sau pe uşă (locuinţă, biserică, cetate medievală), şi adăposturile din pântecele pământului şi vieţuitoarelor în care se intră şi se iese pe gură (gura beciului, gura peşterii, gura metroului), gârlici (gârliciul bordeiului), găoază (aparatul genital la păsări), gaură (gaura şarpelui, gaura şoarecelui), zăvorâte adesea de buze”.

Absolut neîntâmplător este şi raportarea Constanţei Buzea la un triptic intersectativ generat de două uşi: letargia ca rezultat al intersecţiei dintre trăite şi netrăite, umbra ca intersecţie între văzut şi nevăzut, toate generând zona lui PRINTRE ca rezultat al suprapunerii lui ÎNAINTE şi DUPĂ („Uşa casei străvechi stând să cadă, i-am spus departelui meu: Dăruieşte-mi o uşă!” sau „De curând i-am scris pe o carte: Deschide-o, citeşte-o şi sufletul meu găsindu-l, să-i simţi locul magic prin care să intri în Cer. Iar mie, tu, dăruieşte-mi o uşă”).
Bazându-mă pe propriile trăiri, teorii şi filozofii care ţâşnesc din mine ca dintr-o fântână arteziană cu trei guri (uşi?) având la bază apa limpede a antigeometrismului şi sculpturalismului ca fond şi formă, am fost tentat să generalizez orice text folosind doar trei cuvinte: poartă, fereastră, luminiş. O poezie a cărui titlu ar fi „Biblioteca” ar avea forma: „Poartă / Fereastră / Luminiş”. Pentru că biblioteca este o poartă deschisă permiţând accesul la ceva (la carte). Apoi fereastră, ca prima lege a libertăţii, asigurându-ţi accesul la citit. Cititorii de jurnale au aflat cât de „bucuroşi” erau deţinuţii politici când erau încarceraţi într-o celulă care avea o fereastră cât de mică, în pofida faptului că uşa era ferecată. Dar oare psihologii au lămurit de ce când ne urcăm într-un mijloc de transport în comun (mai ales în tren), mulţi dintre noi îşi dispută locul de la fereastră? În fine, luminiş, identificat cu starea de clarificare a unor idei sau probleme. Sentimentul ajungerii la un luminiş (după o orbecăială prin întunericul pădurii generat de oblonul tras pe fereastra naturii şi de zăvorul pus pe uşa universului) este la fel ca momentul psihologic al cunoaşterii, al înţelegerii. Orice titlu am da, cele trei cuvinte îl vor reprezenta folosind explicaţiile adecvate.
Uşa şi poarta fac parte dinfibra gândirii pozitive a poporului român. Să-ţi doreşti o uşă (o poartă), să ştii când să închizi şi când să deschizi o uşă (o poartă), fie ele şi „interzise”, iată două dintre gesturile de esenţă peratologică.
„Uşa interzisă” (Humanitas, 2002) de Gabriel Liiceanu începe cu o extrapolare datată 3 mai 2001 şi pe care filozoful o face pornind de la o secvenţă de cinema: „Într-un film a lui Kubrick, un bărbat străbate, în vis, un coridor nesfârşit ale cărui camere, pustii, au uşile larg deschise. Succesiunea monotonă a camerelor nepopulate şi terifiante se întrerupe pe neaşteptate. În mijlocul unei camere, cu faţa întoarsă către uşă, se află, în splendoarea goliciunii ei, o femeie care îi face semn bărbatului să intre. Acesta se apropie şi o ia în braţe. Aparatul se roteşte apoi încet, ajunge în spatele femeii şi atunci vedem că mâinile bărbatului care a cuprins-o s-au înfipt într-un trup ecorşat şi putrid, în straturile de sub piele, în muşchii dezveliţi, în sânge, în cartilagii şi în oasele care răsar ici şi acolo”. Cam aşa ar fi şi cu viaţa. Ea „stă şi creşte pe un ţesut de iluzii”. Dacă vrem s-o trăim şi s-o cunoaştem cu adevărat, trebuie s-o jupuim de epiderma ei, care este iluzia. Cei care au un sistem de autoanaliză interioară, obligatoriu dincolo de iluzii, se pot apropia de Dumnezeu şi devin filozofi. Aplicând pe sine, constată tăios Liiceanu: „Aş fi vrut eu să fiu scriitor, adică autor de literatură – ceea ce însemna că Dumnezeu mi-ar fi dat la naştere un dar deosebit: suprema libertate în spaţiul cuvântului-, dar nu eram. Exeget nu mai eram, pentru că nu mai scriam studii publicabile în revistele de specialitate. Filozof nu mai eram, pentru că pierdusem apetitul pentru desfăşurarea unui gând”.
Nu i-a rămas decât să-şi dea epiderma vieţii, adică iluzia, deoparte şi să pătrundă în interiorul său având mereu în faţă imaginea filmului lui Kubrick şi „scâncetul lui Noica”. În realitate, Liiceanu nu avea disciplina finitudinii, recunoscând la un moment dat: „Eram plasat într-un raport greşit cu timpul şi, deopotrivă, cu felul de a-mi înţelege libertatea”. Conştient că alţii gestionase mai bine raportul cu timpul (aici aş nominaliza-o pe Ana Blandiana), filozoful va fi salvat de întrebarea: „Ce Dumnezeu făcusem cu viaţa mea?”. Şi din acel moment a început dansul cu viaţa sa jupuită de epiderma iluziei.
Începe prin a aborda problematica jurnalului, formulând şi ceea ce putem numi principiul jurnalului („… este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citeşte mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). Mă ofer mie dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un EU LĂRGIT în care EU şi TU, străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună: eu mă împac cu mine ajungând la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te împaci cu tine. Dintr-un jurnal afli că oamenii comuniază fără să ştie, că în adâncul lor ei sunt identici sau asemănători”. Concluzionează Gabriel Liiceanu: „La capătul unui jurnal trebuie să afli care anume este încăperea din fiinţa ta pe care nu o poţi deschide decât cu preţul pierderii, al destrămării, al îmbolnăvirii”. Acea încăpere, zic eu, ar fi PRIMA UŞĂ INTERZISĂ.
Continuând cu analiza lichelei şi a funcţiilor ei (de a produce nivelarea, de a constata ieşirea neprogramată din rând, de a constitui releu până la nivel periferic şi de a organiza curse cu obstacole dotaţilor, ambiţioşilor sau opozanţilor), Liiceanu crede că cele mai periculoase sunt lichelele instruite. Interesantă este demonstraţia prin care filozoful arată că orice lichea are o originalitate în negativ ce i-a permis ca după Revoluţie să se poată reabilita, situaţie numită de Bukovski drept epoca încorporării monstrului. Astfel evoluând problematica lichelei în societatea postrevoluţionară, Liiceanu, aproape trist, descoperă CEVA care ÎNCHIDE ADÂNCUL DIN EL. Cititorul atent, care cred că sunt, are siguranţa că aici se află CEA DE-A DOUA UŞĂ INTERZISĂ. Pentru a o deschide, filozoful ar trebui să se transforme într-un scufundător din Delos: „…erau faimoşi în Grecia antică pentru capacitatea lor de a sta sub apă minute în şir. Platon îi invocă la un moment dat, făcându-l pe Socrate, care se confrunta cu dificultatea unei probleme, să spună că, pentru a pătrunde în adâncul ei şi a rămâne acolo cât e necesar, „ne-ar trebui un scufundător din Delos.” Soluţia Liiceanu vizavi de lichele: „Să cobori cât mai adânc în tine, să-ţi ţii respiraţia cu speranţa că atunci când vei ieşi la suprafaţă nu vei risca să te îneci în marea de lichele”.
Iniţiind o discuţie despre cuvânt, acesta n-ar fi decât o ustensilă, iar incapacitatea omului de a mânui această ustensilă generează prostia omenirii. Singurul care mai poate regla raportul cu cuvântul şi ne mai poate salva din decăderea verbului este scriitorul. Tragedia este că scriitorul a devenit de fapt un salvator neputincios. Constatând că există un limbaj infectat al părţii de jos (din zona lui AICI, zic eu) şi un altul pur, curat al părţii de sus (din zona lui DINCOLO, zic eu), românii au continuat şi continuă să trăiască la fundul limbii, în drojdia ei în care se petrece totul”, adică AICI, lăsând nelocuită zona curată de DINCOLO. Urmează întrebarea fundamentală a lui Liiceanu: Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci? Există încă o uşă, A TREIA UŞĂ INTERZISĂ, care nu permite accesul la cuvânt, uşă pe care, paradoxal, luptăm din răsputeri s-o ţinem închisă. Dumnezeu dă s-o deschidă, noi îi stăm paznic zăvorului ei.
Două întrebări îl frământă pe Gabriel Liiceanu : 1.Cum se face că oamenii care au trăit în comunism privesc înapoi cu resemnare, cu indiferenţă sau pur şi simplu uită, deşi în joc sunt vieţile lor mutilate? 2.Cum se explică reacţia slabă pe care o are Occidentul faţă de comunism? Filozoful încearcă să explice cele două procese ce au generat întrebările prin ceea ce se numeşte proces de introspecţie, când obiectele reale şi afectele lor sunt devorate de un eu afectiv. Există, deci, o distanţă „…pe care cu vârsta o punem între noi şi ceilalţi, astfel încât nu orice dramă a lumii să devină automat şi a noastră”, concluzionează Liiceanu. Aşa că, deduc eu, ce i-ar interesa pe occidentali drama noastră? Mai mult, ce l-ar face pe un român să-l intereseze drama altui român? Se conturează o A PATRA UŞĂ INTERZISĂ, una a sufletului, întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostru să nu intre mai multă nenorocire decât putem duce, dar este tot la fel de bine reglată încât să nu iasă în afară decât foarte puţină sensibilitate.
Pornind de la cazul fraţilor Cain şi Abel, Liiceanu crede că specia umană trebuie regândită prin ceea ce putem numi problema umanismului. E aproape convins că în fiecare dintre noi stă la pândă răul, că în adâncurile fiecăruia dintre noi zace – putând fi oricând activat – Hitler, Stalin, Mao, criminalul, torţionarul, violatorul. Există, deci, în noi A CINCEA UŞĂ INTERZISĂ, cea care zăvorăşte răul, ţinându-l în stare latentă şi având grijă ca nimeni să nu pătrundă pentru a-l ucide.
Cinci sunt „uşile interzise” găsite de sufletul meu. Sunt mai multe? Sunt mai puţine? Cert este că textul cărţii lui Gabriel Liiceanu, o „explozie neîncadrabilă” a fiinţei sale, incită la cercetare. Cine garantează că însuşi filozoful le-a descoperit pe toate?

Georgică Manole



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 16 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5