Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Valeriu Cotea din Vidra, fragment, din cartea „Oameni fără imporanţă, Destăinuiri”, volumul 5, deRomeo Pivniceru, membru al Cenaclului literar la distanţă

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Valeriu Cotea din Vidra, fragment, din cartea „Oameni fără imporanţă, Destăinuiri”, volumul 5, deRomeo Pivniceru, membru al Cenaclului literar la distanţă

Primit pentru publicare: 11 Febr. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Iași
Publicat: 11 Fenr. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 

             

Romeo Pivniceru

Pe atunci un nou amic începuse să ne viziteze. Era un coleg de al lui Mircea. Venea adesea pe la noi, fie să-şi confrunte notiţele luate la cursuri, fie să studieze împreună. Se aşezau la masa din mijlocul camerei deschizâdu-şi caietele, fiind urmăriţi îndeaproape de fotografia Cocuţei ce trona încă în rama de la colţul mesei rezervate mie.

Cred că li s-a întipărit bine în minte portretul ei, căci numai aşa se explică şirul evenimentelor din viaţa unuia din ei.

Pe noul nostru oaspete îl chema  Valeriu Cotea şi era de loc din satul Vidra din judeţul Vrancea. Aşa se recomanda el declinându-şi şi localitatea de obârşie, ca pe un titlu nobiliar.  Era un bărbat solid şi bine clădit, cu o fire deschisă şi comunicativă ce te câştiga prin francheţea şi felul direct de a se exprima. Fiu de ţăran înstărit, se vedea că era bine hrănit, se purta în straie sănătoase din stofă ţesută-n casă.  Încălţat cu cizme şi cu o cuşmă de miel brumărie pe cap, părea din categoria din care făcea parte şi Iţic Ungureanu al meu. Prezenţa lui la noi ne aducea în casă bună dispoziţie şi ceva din atmosfera nepoluată a satului vrâncean. Nu mai vorbesc  de fapul că atunci când se vorbea despre cei de la ţară nu pregeta să scuture câte ceva în plus din desaga lui bine garnisită cu tot soiul de merinde, cu care îl încărcaseră ai săi. Cred că nu era săptămână, să nu calce măcar o dată pe la noi, ba chiar şi de două ori. De  multe ori rămânea şi peste noapte
                                                                    16.o9.05

Acad. Valeriu Cotea

Cum iarna aceea fusese destul de aspră, cu geruri, cu zăpezi, încălzitul constituia o problemă majoră. Aprovizionarea cu lemne de foc o făceam pe apucate, în funcţie de subvenţiile venite de acasă. Dar după cum  obişnuiam mai toţi studenţii, suma alocată procurării combustibilului era lăsată pe ultimul loc în lista priorităţilor. Şi asta şi pentru că se putea găsi pe neaşteptate vreo soluţie salvatoare.

Cum spuneam, locuinţa noastră  se afla în zona Iaşului ce pătimise foarte mult în timpul luptelor din august – 44. Partea dinspre Nord a străzii Carol, din imediata noastră vecinătate, şi strada Păcurari avuseseră cel mai mult de suferit. Case  la rând erau numai ruine, fără acoprişuri, fie că fuseseră bombardate sau incendiate. În zona noastră, multe clădiri, majoritatea vile cu faţada spre strada Carol, erau atât de grav avariate, încât nu mai rămăseseră în picioare decât pereţii exteriori, care expuneau trecătorilor rămăşiţe din eleganta şi cocheta arhitectură în care  fuseseră concepute. Acum erau toate părăsite şi nici picior de al foştilor proprietari nu călca pe acolo.

Şi cum erau de izbelişte, ce le trecu prin minte multor nevoiaşi care n-aveau cum să se încălzească în zilele geroase ce se abătuseră asupra lor. Decât să intre în ele şi să fure din materialul lemnos rămas bun doar pentru foc. Drept  să spun, cam la aşa ceva ne gândisem şi noi: că n-ar strica să complectăm, tot aşa, rezerva de lemne ce se subţia simţitor. Dar puteam face una ca asta? Căci vorba ceea, „nu ne stătea în caracter”, nouă nişte tineri educaţi, care mâine, poimâne eram pasămite ditamai ingineri.  

Dar procesele de conştiinţă n-au durat prea mult. Până într-o zi. Mai bine spus până-ntr-o seară, după ce se înnoptase de-a binelea. Echipaţi cu un sac mare şi cu o scoabă pe măsură, ne-am furişat tustrei într-una din cele mai apropiate vile. Ne-am hotărît să zmulgem frize din parchete, căci mergea treaba mai uşor. Înfingeai scoaba sub o scândurică, trăgeai cu putere şi gata!  Ceva mai bun de ars nici că se putea. Toate erau de aceeaşi mărime potrivită, nu ca trunchiurile cumpărate de la depozit, ce trebuie curmate cu ferestrăul şi despicate cu toporul. Unde mai pui că toate erau uscate şi din cea mai pură esenţă de stejar.

                                                                         17.09.05

Am ieşit la „cules” parchete vreo două seri la rând, dar a trebuit să renunţăm căci mai văzusem nişte mutre  iţiindu-se pe acolo. Or fi fost tot nişte pricăjiţi ca noi? Cine putea şti? Pentru mai multă siguranţă, ne-am lăsat păgubaşi. Dar asta până în momentul când  ne-a vizitat din nou Cotea.

Când a aflat că abandonasem expediţiile nocturne, a râs de noi, mai,  mai să-i dea lacrimile.

          -Ce dracu-bre?  Nici de-atâta lucru nu suntei buni?  Păi staţi să vă-nvăţ eu cum să faceţi rost de lemne! Ce umblaţi cu fleacuri! Duceţi-vă mai bine în spatele casei, la Liceul Internat, în aripa dărâmată de bambardament, c-acolo-s lemne! Nu glumă!

Noi, drept să spun, ne cam codeam, căci experienţa cu parchetul ne fusese de-ajuns. Dar el de colo:

-Ce?  Nu cumva vi-i frică?  Atunci staţi măi frăţioare că nu vă lasă bădia, aşa c-am să merg şi eu cu voi. Hai, ce mai staţi!?

Şi, fără să mai zăbovim, am şi plecat cu el în frunte.

Se înnoptase bine. Zăpada de pe uliţă, luminată de o lună plină, ne îndruma paşii spre ţinta noastră. Aripa  clădirii Liceului, care fusese bombardată nu era departe de stradă, iar gardul fiind şi el deteriorat, l-am trecut fără nici o greutate. Prin preajmă nu era nici urmă de paznic, că la drept vorbind, nici nu era ce păzi.

Lui Georgel şi lui Mircea le cam pierise curajul. Îi apucase pe amândoi un râs nervos. Nici eu nu mă prea simţeam în apele mele, dar mă ţineam tare. Cotea cam simţea el cu cine are de-a face, aşa că numai ce-l aud:

-Măi, da-bicisnici mai sunteţi! Cu voi nimenea nu poate pune boii la plug! Nici n-aţi trecut gardul şi v-a şi apucat tremuriciul. Ia mai bine uitaţi-vă la Romică! El, da! Halal hoţ! Îşi ţine bine cumpătul şi ştie cum să meargă la treabă. Şi ce dacă o ieşi  careva spre noi? În primul rând că noi suntem patru. Şi apoi, chiar pot să-i spun frumos aceluia: am venit să fur!

N-a mai lungit vorba şi îmbărbătaţi de magnifica lui bărbăţie, ne-am şi trezit că nimerisem într-o sală destul de încăpătoare, fără acoperiş şi cu zidurile dărăpănate. Noi ne uitam încoace şi încolo, căutând măcar scurtături ce care să ne umplem braţele dar Cotea nu ne lua în seamă şi ochea o grindă de stejar imensă, lungă de vreo cinci metri şi groasă, groasă.  Căzuse din tavan şi stătea proptită pe o movilă de moloz. Nu ne închipuiam că tocmai la ea se gândea Cotea să o transportăm, dar n-am avut încotro. Ne-a mobilizat pe dată şi după câteva opinteli, apăsaţi de greutate, căram spre casă ditamai grindoiul, precum Lenin în acel subotnik, mult mediatizat la vremea aceea.

Până la miezul nopţii coşcogeamitea grindă era tăiată cu ferestrăul şi despicată în fragmente „la formatul normalizat” numai bune  pentru pus în sobă.

Cotea, care se înţelege că nu ne-a lăsat la greu, nu s-a mai dus acasă (de fapt n-am ştiut niciodată pe unde locuia) şi a rămas peste noapte la noi, dormind cu toţii grămadă şi învelindu-ne cu aceeaşi plapomă. Am dormit foarte mulţumiţi de isprava noastră, în cântecul vesel al lemnelor ce trosneau în sobă.

Peste noapte ne-am mai trezit din când în când, nu ca să ne întoarcem pe partea cealaltă, căci stăteam  cam înghesuiţi, cât din pricina unui… miros caracteristic ce venea din celălalt capăt al încăperii, cu un parfum cu care făceam cunoştinţă cu o săptămână în urmă, într-o sală unde cei de la Chimie industrială, ţinuseră înaintea noastră un curs în care doar scoseseră dopul de la o sticluţă cu acid  valerianic. Parcă nimerisem într-o cazarmă unde un batalion de infanterie s-ar fi descălţat după un marş de 30 kilometri şi şi-ar fi pus la zvântat obielile.

Cotea dormea dus, dar noi trezindu-ne, ne-am lămurit că ciudatele efluvii veneau de la degetele membrelor inferioare ale musafirului nostru nocturn. Ce era să facem. Am făcut haz şi ne-am culcat la loc.

                                                                          19.09.05

Ne obişnuisem cu el şi nu de puţine ori se întâmpla atunci când rămânea să doarmă la noi, să aud în timpul nopţii un glas care şoptea: „Măi! Mai înveliţi-l oleacă pe chicioare, pe Cotea!” Când uneori peste noapte era mai frig, plapuma noastră se mişca ba încoace, ba încolo, după cum fiecare dorea să-şi încălzească spinarea.  Un singur lucru era însă cert: Cotea era exclus să rămână cu picioarele dezvelite. Dar în afară de grija care i-o purtam, nu pierdeam din vedere ca înainte de culcare să fim atenţi cum să potrivim plapuma, ca nu cumva marginea dinspre picioare să ne vină în dreptul nasurilor. Cât despre asemănarea numelui acidului valerianic cu numele Valeriu al oaspetelui nostru, mai mult ca sigur că era o simplă coincidenţă.

Să nu se creadă  însă că prietenul nostru nu era un băiat îngrijit şi curat. Din contră, era foarte grijuliu cu toaleta şi ţinuta lui şi totuşi de meteahna asta nu putea scăpa ori cât s-ar fi spălat şi primenit. Nu meteahnă, stare fiziologică!

Faptul că venea atât de des pe la noi, devenise aproape un cunoscut  de-al casei, comportându-se mai mult decât familiar şi cu vecina noastră. În întâlnirile lui întâmplătoare cu vreuna din ele, nu excela în saluturi mai curtenitoare cum obişnuiam noi, ci se mulţumea să schiţeze un zâmbet, şi să ridice degetul arătător la cozorocul şepcii sau la marginea căciulii  şi să îngâne un „servus”. Gestul nu era prea gustat de Lucia, care îi găsise şi ea o formulă de răspuns pe măsură: „Bună, Cotea!”

Convieţuirea  asta sporadică cu el a durat toată perioada anului universitar, ea luând sfâşit o dată ce eu şi Georgel am absolvit  cursurile.

Câtva timp, mai târziu, mă mai întâlneam cu el prin Iaşi şi de fiecare dată ne făcea plăcere să ne revedem.

                                                                   20.09.05

Chiar şi după ani de zile, când interese de serviciu m-au făcut să ajung în Iaşul studenţiei mele, m-am mai reîntâlnit cu el, ajunsese conferenţiar la facultatea de Agronomie, la  o disciplină legată de probleme oenologice, motiv în plus să ne revedem şi să-mi înlesnească aprovizionarea cu o damigeană cu aligote.

A fost foarte încântat de revederea noastră, cât şi de faptul că am apelat la el şi pot spune  că a fost la fel de săritor ca şi atunci când a pus umărul să ne aprovizioneze cu lemne de foc.

A trecut vremea şi mai, mai uitasem de el, când, într-o zi, intrând într.o  librărie pentru a mai răsfoi noile apariţii editoriale, zăresc pe o masă un exemplar din Enciclopedia Română din care tocmai apăruse primul volum. Deschid distrat cartea, mai mult să-i examinez prezentarea grafică şi frunzărind-o, degetul mi s-a oprit la litera C. mai mult, încă câeva foi şi deodată ce văd?: Cotea Valeriu.

Măi, să fie !? Ia, te uită, cu cine dormeam noi în pat şi-l înveleam pe picioare să nu răcească.

                                                      *

Primele trei volume, circa o mie de pagini, „Oameni fără importanţă sau memoriile unui necunoscut” de Romeo Pivniceru au fost publicate la Editura Agerpres, ultimele două, unul dactilografiat, altul scris de mână, fiecare cam cu cinci sute de pagini, mi-au fost trimise, cu rugămintea, după moartea sa „s–o ajut pe Maruca, soţia lui, să le publice, când îmi va cere”.

Romeo Pivniceru a murit în iunie 2015, acad. Valeriu Cotea la la 21 aprilie 2016, iar Maruca, soţia lui Romică, neaşteptat, la 14 octombrie 2015.

Îndeplinesc cu pioşenie, ceea ce m-a rugat Romică Pivniceru, mmbru al cenaclului literar de la distanţă, precizând că nu m-am văzut faţă cu faţă, cu soţii Pivniceru.

                               Ion N. Oprea, 11 februarie 2019

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.585 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5