SCARA

Despre nefericirea şi dramele
sutelor de mii de copii
din România,
abandonaţi de părinţi,
care au luat drumul
pribegiei
în Europa sau în lumea
largă
pentru a câştiga mai mulţi
bani,
s-a scris şi se va mai scrie,
probabil.
Dorul nepotolit
şi arzător
de părinţii aflaţi
la mii de kilometri
depărtare şi uitare
îi macină pe bieţii
copii,
lăsaţi în grija rudelor
sau de izbelişte,
şi-i împiedică
să crească şi să se
împlinească la căldura
binefăcătoare şi de
neînlocuit
a dragostei părinteşti.
Un fapt dintre multe
altele,
aparent banal,
din aria copiilor părăsiţi
de părinţi,
prezentat,
cu detaşare emoţională,
de o televiziune
oarecare,
m-a impresionat
profund
şi m-a bulversat.
O fetiţă de 4 ani,
cu sufletul topit de
dor de mamă,
şi-a exprimat neostoita
dorinţă,
la grădiniţă,
într-un mod extrem de
sugestiv.
La o lecţie de activităţi
artistico-plastice,
educatoarea le-a cerut
prichindeilor
să deseneze fiecare
ceea ce doreşte sau
îi place mai mult.
Fetiţa pictează
o scară mare, cât foaia
caietului,
apoi îşi admiră încântată
opera.
Şi când Doamna
o întreabă de ce a desenat
o scară atât de mare,
răspunsul copilei a fost
uluitor:
─ Vreau să mă urc pe
scară
ca să o văd pe
mama!
Cine poate face o scară,
înaltă până la cer,
de pe care copiii României
să-şi vadă părinţii
plecaţi în cele patru zări
ale lumii?