ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 04 Iul. 2018
Autor: Prof. Corneliu VĂLEANU, Iaşi, Cenaclul la distanţă
Publicat: 05 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

VASILE MILITARU

UN MARE POET PATRIOT PUȚIN CUNOSCUT DE CEI CE IUBESC LITERATURA ROMÂNĂ ŞI ÎN MOD SPECIAL POEZIA

 

Mărturisesc,  auzisem ceva vag despre scriitorul VASILE MILITARU, dar nu citisem nimic din opera acestuia. Întâmplarea fericită de a cunoaşte creaţia acestuia s-a produs când m-am dus la filiala Bibliotecii „Gh. Asachi”din cartierul Alexandru cel Bun din municipiul Iaşi. Răsfoind un raft cu cărţi am dat peste un volum semnat de autorul în discuţie intitulat „A venit aseară mama” publicat în colecţia „Cele mai frumoase poezii” editat de Fundaţia Eugeniu Carada-Editura 1F Craiova, 2000, sub îngrijirea şi argumentaţia doamnei doctor Mirela Ţăpoiu Pop, de la Facultatea de Drept „Nicolaie Titulescu”-Craiova.

Nu citesc paginile introductive ale volumului, ci deschid pagina următoare cu titlul „Stropi de rouă”din care urmează  32 de poeme. Bineînţele că volumul mai cuprinde şi alte creaţii din alte volume pe care le voi enumera. Primul poem intitulat „MAMA”cu dedicaţia „Dragului meu prieten G. Enescu”. Citesc primele două versuri şi în cap mi s-a revărsat romanţa destul de cunoscută şi auzită de atâtea ori în diferite împrejurări, dar cu titlul „A venit aseară mama din sătucu-i de departe, /Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi Domn cu multă carte”… Versurile au fost puse pe note de marele compozitor căruia i-au fost dedicate. Am împrumutat cartea şi ajuns acasă, n-am mai lăsat-o din mână până nu am  citit toate poeziile incluse în volum.

Dar cine a fost VASILE MILITARU? Aflu din pagina ARGUMENT semnată de profesor doctor Mirela Ţăpoiu Pop şi apoi din prefaţa semnată de Tudor Nedelcea. Avid să aflu mai multe despre poet, deschid calculatorul şi aflu pe internet care a fost destinul acestui mare poet pariot, care poate fi înscris alături de LUCEAFĂRUL poeziei româneşti, poetul nepereche MIHAI EMINESCU, de poetul „ţărănimii”George Coşbuc, alături de poetul „cântăreţ al pătimirii noastre-Octavian Goga…

Caut în biblioteca personală trei istorii ale literaturii române editate de diverşi autori în perioada comunistă şi nu-l găsesc inclus. Însă găsesc în „O istorie a literaturii române”, volumul II de Ion Rotaru numele lui Vasile Militaru scris în doar două rânduri. Cum am în biblioteca personală şi masiva „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent, 1941” a marelui critic şi istoric literar George Călinescu, mi-am pus speranţa că voi afla mai multe. Dar marele istoric consemnează în doar trei rânduri că „Vasile Militaru este un scriitor de fabule triviale care a avut succes extrordinar la public”. Atât şi nimic mai mult.

Vasile Militaru s-a năsut în comuna Dobreni din apropiere de Bucureşti, într-o familie de ţărani, truditori ai pământului, la 19 septembrie 1885. La vârsta de 15 ani publică poezii şi este remarcat şi încurajat de marii scriitori Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu. N-am aflat nici de pe internet ce studii a făcut, doar că a fost funcţionar, stabilit în Bucureşti. Publică poezii în revistele prestigioase ale vremii. Primul volum „Stropi de rouă”îi apare în anul 1919.

Apoi au urmat şi alte volume din care cităm: „Chiot pentru neamul meu”, „Temelie de veac nou”, „Poemele nemuririi”, „Maxime”, „Fabule”, „Divina zidire. Biblia versificată” la care a lucrat 25 de ani şi pentru care a fost premiat de Academia Română în anul 1939.

Ca şi Octavian Goga, dar ca şi alţi mari intelecuali din perioada interbelică, a îmbrăşat doctrina unui partid numit atunci, dar şi astăzi extremist. Crezul lui politic l-a costat scump. A refuzat să scrie în favoarea noului regim comunist instalat în 1945. I s-a interzis să mai publice în reviste, iar opera i-a fost interzisă. Într-un cuvânt, nu s-a înregimentat politic în noul regim, aşa cum au făcut unii scriitori şi intelectuali de frunte ce veneau din perioada interbelică.

N-am aflat ce a scris „pentru sertarul său”din anul 1945 până la începutul anului 1959, când a fost arestat la vârsta de 74 de ani sub învinuirea că deţine publicaţii interzise, că unelteşte împotriva noului regim, cel comunist, vezi, Domane, că face parte din dizidenţii politici anticomunişti. Este arestat pe 8 ianuarie 1959 şi condamnat la ani grei de temniţă. Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat pe venerabilul de 74 de ani la 20 de ani temniţă pentru crimă de uneltire împotriva noii orânduiri sociale, la 12 ani de închisoare corecţională pentru deţinere de publicaţii interzise şi la 10 ani de degradare civică, la confiscarea totală a averii personale şi la plata de 1000 de lei cheltuieli de judecată.

Trece mai întâi ca deţinut politic prin infernul puşcăriei din Piteşti, după care este transferat la teribila închisoare de la Ocnele Mari, unde îşi găseşte sfârşitul tragic la 8 iulie 1959. Poetul martir, după sentinţa dată ar fi trebuit să trăiască până la vârsta de 106 ani pentru a-şi executa condanarea. Numai că Dumnezeu, pe care l-a invocat în creaţiile sale, i-a curmat suferinţa, umilirea şi nedreptatea, scutindu-l de regimul de teroare al închisorilor comuniste. A fost înmormântat în cimitirul deţinuţilor de la Ocnele Mari, iar după 1990, osemintele i-au fost dezhumate şi îngropate la Cimitirul Belu din capitală.

Pentru ce a fost condamnat, ne punem întrbarea? Pentru că în creaţia sa a crezut în Dumnezeu, pentru că a făcut parte dintr-un partid politic extremist din care au făcut parte şi alţi mari intelectuali ai vremii preum Nechifor Crainic, Radu Gyr, Octavian Goga, Mircea Eliade, părintele D. Stăniloaie, Nicolaie Steinhart şi mulţi alţii. Istoricii literari de după 1945 nu l-au inclus în istoriile literare scrise la comandă, excepţie făcând doar Ion Rotaru care îi dedică, după cum am spus, doar o propoziţie.

Oare istoricii literari de după 1990 nu vor include generaţiile de sciitori din deceniile 1950, 1960-cea a lui Nicolaie Labiş, 1970, 1980, până în 1990, care şi-au pus la dispoziţie talentul şi operele lor în preaslăvirea regimului comiunist, scriitorii numiţi proletcultişti având în frunte pe Mihai Beniuc, mai apoi pe Adrian Păunescu, pe Corneliu Vadim Tudor şi atâţia alţii, care au cântat osanele regimului totalitar şi fostului „coducătorului iubit” Nicolaie Ceauşescu. Desigur că există astăzi căutători în istoria literaturii române şi îl vor descoperi pe Vasile Militaru în toată complexitatea creaţiei sale. Având, deocamdată doar volumul „A venit aseară mama… ”, am ales doar câteva poeme care au rezonanţă în  actualitate…

Voi exemplifica mai întâi cu poezia „Mama”cunoscută ca text de romanţă şi atribuită aproape 70 de ani ca fiind creaţia lui George Coşbuc.

                                                               Text realizat de Prof. Corneliu Văleanu

Se publică needitat:

MAMA (A venit aseară mama…)

 

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,

Să mai vadă pe fecioru-i, -astăzi „Domn, cu multă carte!”

 

A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag:

Mi s-a umezit privirea de iubire şi de drag;

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,

Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.

 

Înlăuntrul casei mele, -câtă brumă-am adunat,

Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat,

Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,

Şi cu multă grijă, calcă doar pe-alături de covoare.

 

Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,

Că doar e la fiu-său în casă, nu e-n casa vre-unui rege,

Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…

„-Mi-era dor de tine, maică… Ţi-am adus vreo zece ouă,

Niţel unt, iar cole-n traistă nişte nuci, vreo două sute.

 

Şi cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:

 

„-Poate mor. că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume

Să mai văd odată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!

Caierul mi-i pe sfârşite… mâine poate-şi curmă firul

Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul!…

Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă

Cum pe-o margine de groapă bietul taică-tu m-aştepată…

Tu, odorul mamii-n urmă să te-aduni cu fraţii-n casă

Şi să-mparţi agonosirea după urma lui rămasă:

Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via,

Vaca şi-un pogon din luncă, maică, să le ia Maria,

Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pâraie,

Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolaie,

Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii şi cu nume,

Să iei casa-n care ţi-a fost dat să vii pe lume…

Când şi când, în miezul verii sau de Paşti-să vadă satul

Cum mai vine, ca-n toţi anii, la căsuţă încă băiatul

Şi-având tihnă şi odihnă-la venire sau plecare

S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pui de lumânare. ”

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …

A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele.

Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.



CHIOT PENTRU NEAMUL MEU

 

Fraţii mei ROMÂNI de sânge,

Fraţi de suferinţi amare,

Neam de DACI pe care-n veacuri nu l-a putut înfrânge

Toate hoardele barbare,

-Glasul PATRIEI vă chiamă azi pe culmea cea mai înaltă

Strânşi românii laolaltă:

Nici un brad să nu lipsească din câţi suntem la număr,

Să stăm umăr lângă umăr,

Fiindcă azi o hidră neagră, de venin clocotitoare,

Neamul vrea să ni-l doboare

Şi, din vechi stăpâni ce suntem peste glia cu belşug,

Veneticii să ne facă vite pururea la jug !…

 

Toţi tâlharii care pe lume nici nu sapă, nici nu ară,

Vor să pună stăpânire pe mănoasa noastră ţară,

Dar ei nu vor să dea lupta voiniceşte-ntr-adevăr

Ci ne rod aşa cum roade viermele ascuns în măr,

Ei în inimi ne strecoară o otravă fără leac:

Cel atins de-acea otravă, e căzut în veac de veac!…

Voi să n-ascultaţi de şoapta furilor de alte naţii,

Nu vă aplecaţi urechea la ce spun nebotezaţii,

Fulgeraţi-i cu privirea! Ca pe fiare alungaţi-i,

Căci în vremurile crunte, pentru-această scumpă ţară,

Nu tâlharii sângerară,

Nu strămoşii-acestor haite zac în sfintele morminte

Unde noi avem de veacuri mari comori de oase sfinte!…

De nu vom fi toţi o stâncă, fulger de nu ne vom face,

S-alungăm de noi departe toate haitele rapace!…

O, ROMÂNI, vom fi o turmă fără niciun drept de viaţă,

Fiece tâlhar puternic, va putea să-ţi scuipe-n faţă

Sufletele noastre toate sugrumate, dar creştine,

Nu vor mai avea Altare unde să se mai închine,

Schingiuiţi, cu ochii orbi,

 

Vor fi daţi la câini şi corbi!

Ca pe câini fără, suflare, în gropi, unde au s-apuce,

Ne vor arunca de-avalma, fără preot, fără cruce.,

Despărţiţi, fără familii, vom fi puşi în jugul muncii,

Mamele –şi vor pierde pruncii,

Frate nu va şti de frate, tată nu va şti de fiu,

Nu va mai fi sărbătoare, nu va mai fi zâmbet viu,

Jale grea ne va cuprinde şi deapururi vom sta frânţi,

Pân şi doinele, ROMÂNE, tu vei fi oprit să cânţi,

Numai plânsul, fără stavili, îţi va fi  lăsat mereu,

Ca să semeni nestemate, după plugul tău cel greu!…

 

O, nu, nu, ROMÂNE FRATE! Iartă-mă că scriu cu sânge,

Când îmi curg din gene lacrimi şi când  inima mea plânge,

Cum să cred c-aşa nemernic poate fu un neam de DACI,

Să se lase robi în gheara haitelor de lupi rapaci,

Când în veacuri el a-nfrânt

Toate hoardele barbare ce-au pierit ca pleava-n vânt!…

 

Fruntea sus, ROMÂNE FRATE! Fruntea sus şi ochii-n zece,

Când la turmă-ţi vine fiara. ştii tu cum s-o faci să plece…

Gata fii în toată clipa, căci cu trăsnete de moarte,

Căci în noi furia urii vine iute, cruntă foarte…

 

Tu, deasupra vijeliei înălţându-te ca zmeii,

Prinde-n pumnii tăi, ROMÂNE, trăsnetele ca un Zeu

Şi, cu ele, pe vecie să trăsneşti în toţi mişeii

Cei ce năruiesc Altare, izgonind pe DUMNEZEU!…

 

CELOR CE FRĂMÂNTĂ BRAZDA

În iubirea ce ne poartă nouă Dumnezeu cel Sfânt,

Ne-a fost nouă hărăzit o ţara-însuşi RAIUL pe pământ!

Şi-a fost zis, când ne-a dat ţara:!”Mai frumoasă alta n-am!

Acest RAI, al vostru-i veşnic, de n-oţi face ca Adam!…

 

Astfel DUMNEZEU grăit-a şi ne-a dat pe veci porunci:

Să luăm în stăpânire: ape, munţi, câmpii şi lunci

Şi mereu stăpâni pe ele, să ne bucurăm mereu,

Dar să nu uităm o clipă LEGILE LUI DUMNEZEU!

 

Noi, urmând a lui poruncă şi mergând din plai în plai,

Am văzut că ţara noastră-i cu adevărat un  RAI,

RAI ca RAIUL plin de soare, plin de flori, cu cer senin,

Plin de păsări cântătoare şi de fericire plin!

 

Căci în RAIUL ţării noastrre, SFÂNTUL lumii ZIDITOR

A făcut să şerpuiască la tot pasul un izvor,

Şi-i o mare fericire, la tot pasul să ai apă.

Când sunt ţări unde pământul ca o vatră este arsă, crapă.

 

Ne-a smălţat cu flori grădina, flori frumoase mii şi sute,

Ne-a sădit pe tot cuprinsul pomi cu roadele plăcute,

Ne-a dat codri fără margini, luni să mergi să-i ocoleşti,

Ne-a dat râuri lungi şi late, lacuri cu potop de peşti,

Ne-a blagoslovit ogorul, să rodească fără frâu!

Să ne dea tot ce-i vom cere. cu prisos porumb şi grâu…

În pământ cu dărnicie, SFÂNTUL DUMNEZEU din cer

Ne-a mai pus: argint, aramă,  aluminium, plumb şi fier

Şi, ca să ne-arate MILA-I, DUMNEZEU, al lumii FAUR,

Drept comori nemăsurate, ne-a dat munţi întregi de aur!…

 

Oare, toate-aceste bunuri la-ndemâna fiecui

Nu s-ar cere socotite ca un semn de MILA LUI?

Ţara noastră între-atâtea câte pe pământ mai sunt

Nu s-ar cere socotită însuşi RAIUL pe pământ?

 

Da, plugari ai ţării mele înfrăţiţi cu brazada humii,

Ţara noastă-i ca grădina de la făurirea lumii,

Este RAIUL-n care viaţa din pământ îşi soarbe seva,

RAIUL-n care primii oameni s-au numit ADAM ŞI EVA!

 

Căci la fel, când primăvara vine cu surâs de soare,

Pe câmpii, pe lunci, prin codri iese floare lângă floare:

Lăcrămioarele mireasma şi-o trimit departe, hău,

Ramii pomilor se-ncarcă de-un îmbătător omăt,

Gâze, fluturi şi albine năzuind parcă să bee

Roua-n care se răsfrânge un potop de curcubee,   

Ciocârlii cu vraja-n cântec suie-n slăvi mereu, mereu,

Îngeri poleiţi de soare, preamărind pe DUMNEZEU.

 

Căci EL vrut-a să ne deie însuşi RAIUL pe pământ

Şi ne-a dăruit şi nouă DUH din DUHUL lui CEL SFÂNT,

Darnic mult a vrut să fie DUMNEZEU cu-al nostru neam,

Când ne-a hărăzit o ţară ca şi RAIUL lui ADAM!…

 

Dar ca să ne ducem viaţa pe-ale RAIULUI poteci,

Va să ştim cam ce să facem, ca să-l stăpânim pe veci,

Să nu săvârşim păcatul ca ADAM cel fără strai…

Şi la fel să ne gonească DUMNEZEU din SFÂNTUL RAI…

Noi, pe DUMNEZEU în suflet să-l avem mereu, mereu

Şi să nu uităm o clipă LEGILE LUI DUMNEZEU!,

Căci, unicul rost pe lume ce-l avem noi. ori şi cine,

E prin munca necurmată, să poţi face numai bine!!…

 

Milă grea să simţi în suflet pentru cel ce soarta-l bate,

Precum simţi că-ţi este sete şi ţi-e foame ţie, frate!…

Nu s-aduni comori în taină, cu dorinţi mereu nebune,

Singură nepieritoare e comoara faptei bune!…

 

Doar cu astfel de comoară sui la DUMNEZEU CEL SFÂNT,

Dacă strângi comori de aur, le laşi toate pe pământ!

Şi amar va fi de tine, omule, care sub cer

N-ai comori neperitoare, ci comori de care pier. !…

 

Drept acela, scumpe frate, fă lumină multă-n tine,

Luminează-te la minte şi la suflet, să faci bine!

Atunci ochii-ţi vor răsfrânge fără margini viaţa nouă,

Precum cerul se răsfrânge într-un bob curat de rouă.

 

Vei avea atunci să numeri biruinţe, doar nu-nfrângeri,

Căci vei fi la toată fapta, sprijinit mereu de îngeri!…

Munca ta vei face-o vesel şi pe dealuri şi pe luncă!

Nu-ţi va fi istovitoare, scumpe frate, nicio muncă.

 

Dârz te vei încrede-n tine! Cu sudori pe bolta frunţii,

Vei avea curaj să nărui cu-al tău braţ până şi munţii,

Vei urca puteri în tine, precum urcă seva-n pom

Şi vei fi ce vrut-a DOMNUL DUMNEZEU, să fii om!…

 

OM, nu după chip şi vorbă, nu pentru că OM tu semeni,

Ci pentru iubirea caldă ce simţi-vei pentru oameni!

Pentru mila ce cu lacrimi îţi va arde pleoapele,

Când vei şti, din suferinţă, să-ţi ridici aproapele!…

Pentru focul din adâncul  omenescului tău piept,

De-a fugi de nedreptate şi-a fi bine cu cel drept,

Pentru marea fericire ce ţi-a dăruit-o-ÎNALTUL,

De-a trăi, nu pentru tine, pe pământ, ci pentru altul!…

 

Doar atunci vei fi tu, frate, socotit pe drept un OM,

Când vei semăna în totul roadelor oricărui pom,

Orice pom, ia bine seama, îşi dă rodul orişicui,

Pentru sine nu opreşte niciun fruct în ramii lui!…

 

Că-i atât de darnic pomul, niciun rău pe el nu-l roade

Şi de aceea primăvara, îi dă CERUL alte roade!…

Deci, precum nu piere pomul fiindcă e atât de darnic,

Nu s-ar prăpădi nici OMUL, cel prea milostiv şi harnic.

 

Fierul plugului, măi frate, care ară-al tău ogor,

Pentru pâinea omenirii, e un binefăcător!

Şi cu cât mai mult el ară, străluceşte bunul fier,

De se oglindeşte-ntrânsul însuşi soarele din cer.

 

De n-ar face faptă bună, neiertată i-ar fi vina

Şi pedeapsă de CER dată, l-ar mânca pe veci rugina!…

Când vei fi deci cum e pomul sau ca fierul de la plug,

Raiul ţării noastre scumpe se va umple de belşug.

Caldă vatra fiecărui, va avea de azi pe mâine,

Pentru viaţa lui tihnită, totdeauna, sfânta pâine,

Vom avea hambare pline şi mai grele decât plumbul,

Prisoselnic în tot anul va fi grâul şi porumbul.

 

DUMNEZEU ne va trimite toată mila de la DÂNSUL,

Cântecul o să răsune unde azi icneşte plânsul,

N-or mai fi flămânzi ca astăzi, nici vădana, nici orfanul,

Ca o clipă va fi ziua, ca un ceas va trece anul!…

Şi va curge viaţa noastră ca izvorul de pe prund,

DUMNEZEU din cer cu ochii să-l pătrundă până-n fund

Şi adâncu-i ca vioara, mărginit cu viorele

Să nu vadă MILOSTIVUL decât soare, cer şi stele!…

 

Astfel de ne-om duce paşii pe-ale vieţii lungi poteci,

RAIUL ţării noastre scumpe, îl vom stăpâni pe veci,

Iar când MOARTEA o să vie, n-o să ne găsească vina

Că suntem la fel ca fierul care a primit pe el rugina,

Ci găsindu-ne, oglindit ca strălucitorul fier,

Din al ţării RAI, vom trece oaspeţi RAIULUI din CER.

 

Aşa, fraţi plugari, în viaţă, să fim OAMENI aş vrea eu,

Şi mă-nchin acum ca astfel să ne-a ajute DUMNEZEU!…

 



LUPUL ÎN PIEI DE OI ( Ciclul „FABULE”)

 

Nişte lupi isteţi la minte şi-n mişcări foarte vioi,

Doritori ciobani s-ajungă peste turmele de oi,

Şi-au ascuns lupescul păr

În cojoace mari de oaie, părând oi întradevăr

Şi-au pătruns, tiptil, în turmă într-un tainic miez de noapte,

Începând cu-adânci suspine, oilor să spună-n şoaptă:

-Surioare, noi, flămânde stăm mereu pe-acest imaş,

Dând stăpânilor întruna:lână, lapte, miei şi caş.

Plătim astfel  biruri grele,

Iar când nu mai avem lapte, ne jupoaie şi de piele1…

Şi-acum, spuneţi voi, surate, oilor ca nimeni blânde,

Drept e porcii să se-ngraşe, când noi toate stăm flămânde?

Noi ştim porci cu grea osânză, ce-n livezi cu iarbă grasă

Nicio grjă n-au pe lume, nicio lipsă nu-i apasă!…

De ce porcii, totdeauna, lacomi să se ghiftuiască,

Pe când oile să n-aibă, deseori, nici ce să pască? !…

Să-ceteze nedreptatea!Porcii toţi să facă bine

Să-mpărţească-a lor suhaturi cu noi, oile blajine!…

Aşadar, chiar astă noapte, când ne vor trezi cocoşii

Vom porni cu steaguri roşii

Să luăm întreg suhatul ce-l păzesc azi toţi ticăloşii!…

-Nu ne vor lăsa ciobanii!Au zis oile-n sobor!…

-Lasă că avem noi, surate, ac pentru cojocul lor!…

Dac-or sta-mpotriva noastră, pe toţi porcii cu moşii

Îi vom jupui de vii!…

Voi să ne-ascultaţi orbeşte şi fiţi sigure c-atunci

Veţi cunoaşte însuşi raiul cu poiene şi cu lunci,

Cu izvoare răcoroase orişiunde-ai să te-ntorci,

Rai în care pasc de veacuri ghiftuiţii noştri porci

Şi pe care-apoi stăpâne toate oile s-or face,

Având dreptul fiecare să tot pască unde-i place!…

Vom trăi-n devălmăşie,

Fără graniţi nicăieri,

Pretutindeni să ai drepturi ca la tine pe moşie,

Deopotrivă toţi în toate, nefăcând deosebiri!…

 

Oile crezură totul şi făcut-au jurământ

Că vor asculta orbeşte al mai marilor cuvânt…

Atunci lupii-n piei de oaie, ipocriţi şi pehlivani,

Cât ai spune- o vorbă bună. sugrumară pe ciobani,

Iar în fundul unei văi

Se scăpară de dulăi

Şi-au pornit cu-ntreaga turmă de oi proaste fără grai

Într-un codru plin de taine, cu poiene ca de rai,

Unde-n iarba rourată, grasă, plină de dulceaţă,

Oile se ospătară ca nicicând în a lor viaţă,

Şi-au fost plâns de bucurie, mulţumind cu lacrimi grele

Iscusitelor surate îmbrăcate-n altă piele…

Dar în noaptea următoare, când visau cu brad pe gene

În plăcutele poiene,

Lupi spurcaţi, din patru vânturi, mult mai răi ca nişte hiene

S-au fost aruncat pe oi,

Sângele a curs şuvoi,

Coastele trosneau sub haite, ca şi cetina de brad,

Behăiri prelungi de moarte, s-auzeau cum cresc, cum scad,

Încât numai într-o noapte, raiul devenise iad!…

Şi din tot zvâcnetul vieţii

Ce-au avut oile-acele,

Până-n zorii dimineţii

N-au rămas decât ciolane ici şi colo câte-o piele!…

Iar un şoim, ca o săgeată, alergând pe-a haitei urme,

Dă de veste altor turme:

-Turme blânde, dacă nu vreţi tot aşa să vă jupoaie,

Voi feriţi-vă de lupii îmbrăcaţi în piei de oaie!…