Vasile POPOVICI

 

 

 

– Cronică la „Sfeşnic de rugăciune”, autor Traian VASILCĂU –

 

Să fii contemporan cu Traian Vasilcău (Traianus), ar trebui să fie augură întâmplare ori ca o justificată bucurie de zile mari, mai ales când vin sărbătorile. „Răsărit la 2 aprilie 1969, în satul Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia”, cum ni se destăinuie autorul însuşi, Traian Vasilcău are un traseu, un destin literar perescris în oracole de sibiline cumsecade, care, la un secol ori chiar şi mai mult, le vine mintea la cap, vorba vine, şi mai fac câte un pui de bine, prevestind de bine.

Să scrii peste 44 de cărţi, e dovadă de sapienţialitate, de talent înnăscut. „Nascuntur poetae, fiunt oratores”  ( Poeţii se nasc, oratorii se formează – Cicero). Aşadar, poetului i s-a deschis „Via sacra” (calea sfântă). Nu pentru a merge doar el, dintr-un egoism aparte, ci, făcându-ne altruistic loc şi nouă, cititorilor, să-l însoţim în marea odisee creatoare, a-i lectura versul pus în cuvânt bine cumpănit şi a-i descoperi frumuseţi şi sensuri, şi simboluri, şi mesaj, şi conţinut de substanţă.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova, animator cultural, poetul este omniprezent în arealul culturii neamului său, ancorat în realitatea prezentului, fiind şi Director al proiectelor: „Dicţionarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni” şi „Antologia poeziei româneşti în mileniul III”, în curs de apariţie.

Traianus, discipol al Almei Mater, este un corifeu al sriitorimii contemporane, situîndu-se pe o treaptă superioară în axiologia artei, opera sa intrând triumfătoare în pantheonul de valori al literaturii naţionale şi universale, ca o definire a efectului de catharsis a operei, lăsată posterităţii moştenire.

Volumul de poezii: „Sfeşnic în rugăciune”, Notograf Prim, 2012, are o tematică aparte, în contextul operei lui Traianus, una de sfinţenie, ce ţine de înălţare spirituală, în care, între ţinutul terestru şi ţinutul Dumnezeului există o simbioză osmotică, asemenea abordării de necesitate a unei disectomii, când separarea siamezilor este imposibilă.

Reflecţiile ontice ale eruditului poet filosof, Traian Vasilcău, reverberează în conştiinţa sa, negăsind răspunsuri la cosmicele întrebări la care nu se va putea răspunde vreodată, chiar dacă am descoperi bosonul Huggs, – veriga lipsă. Dar, dacă totuşi ar avea loc descoperirea, chiar şi ateii ar recunoaşte: „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu).

Când se afirmă: „Dacă sînt, atunci cine mai sînt/Şi de ce mai sînt, când lumea toată/E ca un apus strivit sub roată?” (Clinchet suav), autorul se întreabă dacă intrăm în vreun Program divin, care e acela şi care sunt rosturile şi rostuirile firii la scară cosmică, având conştiinţa că trăim dominaţi de mister; mister care va rămâne mereu mister; de aceea, poate tocmai de aceea, viaţa ni se pare mai frumoasă, pentru că şi ea, viaţa, are micile ei mistere pentru care mintea umană e în stare de veghe şi cearcă să-i desfacă nodurile gordiene, care noduri nu se dezleagă, ci se taie.

În poezia lui Traianus, interrelaţionarea om-demiurg nu este intermediată, ci este directă, folosind drept figură retorică deprecaţia: „Calea-mi veghează sceptrul Tău, Stăpâne,/Cu inima-n uitare expulzată/Mă-ntreb, ajuns la marea-ţi judecată,/În cartea Cerului dac-aş rămâne” . (În drum spre suferinţă)

Ori: „În Tine, Doamne, să rămîn mi-i vrerea/Dar mările din mine au secat/Şi sunt fără de-a fi – un increat/Ce s-a născut pe sine din durerea/Şi-apun sub dangătul monastiresc,/Ce m-amurgeşte-n Cer şi-l preaslăvesc”. (Psalm, pag. 39) Eul liric al poetului poartă aură divină, când boarea hiperboreică s-aşterne precum brumele neducăuşe. Volumul „Sfeşnic în rugăciune”  arde ca un rug ce-nalţă flăcările spre bolţi, ducând spre ‘Nalturi rugă, înfrăţindu-se cu infinitul, ce mai contează dacă-i cu plus ori minus! Poetul se foloseşte în redarea conţinuturilor, a mesajelor, de versul clasic, lesne de înţeles că el, versul clasic dă armonie, acurateţe, muzicalitate. Poetul este un maestru al rimei perfecte, al ritmului bine ales, când trohaic (coborâtor, descendent), când iambic (urcător, ascendent) asemeni unei melodii puse pe portativ, când andante, când alegro, când alegro manontropo, cu o octavă mai sus ori cu o octavă mai jos.

De o frumuseţe aparte, în metrică populară, poetul scrie: Blestem actual, Bocet senin, Bocet popular şi Bocet de seară.         

Poezia lui Traian Vasilcău nu este nici ermetică, nici intelectualizată, nici didacticistă, nici academicistă; este o poezie accesibilă, fără o excesivă metaforizare,  ceea ce ar fi supărător, ferită de inadvertenţele unui avangardism ce revoltă pe unii, ce-i asociază pe alţii şi a unui postmodernism cu adepţi pro şi contra, mai degrabă asemenea unui ins care, nu numai că-ţi intră-n casă, dar te şi dă afară din casa ta, considerând că tot ce este clasic nu mai e la modă, e arhaic, vetust, perimat, de dragul schimbării, ca un experiment didactic eşuat.

Cartea de faţă are şi un revers al medaliei/monedei, dacă am considera că cele scrise până acum, ar fi aversul, – patriotismul curat, adevărat, al poetului, care îşi venerează sorgintea dacică, considerând că cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sunt unu şi acelaşi  popor, despre care părintele istoriei, Herodot din Halicarnas/Halikarnassis (gr.) – 484 – 425 î. Hr. , avea să scrie în Istoriile sale: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. (…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, după părerea mea, de neînfrânt”.

Pentru realizarea poetică a conţinuturilor, autorul foloseşte, cu abilitate de maestru, tropi – figuri de stil şi figuri de cugetare, precum:

Epitete: ninsoare potopindă (valoare stilistică a gerunziului), lină viscolire, mări divine,  nămeţi de cânturi, triluri de lumine, cuvintele de veşnicii, implorări pustii, castelele luminii, mănunchi de lumini, nimb suav, templul de smerenie, rază de argint, ceruri revărsate ş.a.;

Comparaţii: şi-al meu suflet – rai de pâine, curat ca steaua, Şi numai datorită ţie/ Mi-s clinchet plin de iasomie, vai, ochii nopţii parc-ar fi morminte (dar şi prosopopee – ochii nopţii);

Metafore: „Ieri hoinăream cu trecutul ce astăzi mă-nfloare/Şi nu ştiam că mă duc spre viitor/…Ieri mă jucam cu prezentul ce astăzi mă-nfrânge/Şi nu visam că mă duc să fiu viitor” ( Dragoste la nesfârşit, pag. 31); Revolverul înflorit.

Personificări: privirea cerului, luna stelele îndeamnă, viaţa cu moartea merg la braţ, tristeţea mea – cu bucuria, cocorii salută morţii, doarme iubirea, înfrigurat stă strâns sufletul meu, şi când să-mi bată vulturii-n fereastră, murmur de stele, tăcerea guvernează…;

Hiperbole: „Ca Hitler, să-şi arunce-n iad castelul,/Nevinovat fiind, Micimea Sa” (Ultimul vis al ultimului cneaz, pag. 28); „Suflet revărsat la cer/ Ceruri revărsate-n mare/…Mare revărsată-n cer,/Boltă revărsată-n suflet/…Ceruri revărsate-n Cer/Suflet revărsat în sine”  (Elegie de ultimă toamnă, pag. 33);

Oximoron: „Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea”(şi inversiune), Noaptea mocnind, suspină-n drum…;

Îmbogăţirea vocabularului. Marii scriitori, de la Eminescu încoace, au contribuit într-o măsură mai mare ori mai mică la îmbogăţirea vocabularului limbii române, ca o datorie precum al soldatului din linia întâi care, nu numai că nu-şi părăseşte linia, apărând-o, dar şi, respingând duşmanul, înaintează spre liniile inamice, cucerindu-le. Poetul Traian Vasilcău este un înflăcărat luptător pentru cauza patriei sale, arma de biruinţă fiindu-i cuvântul bine cumpănit, dar şi cuvântul „inventat”, în accepţiuni decente, de bună credinţă, de bună intenţie, ca limba/limbajul poetic să fie cât mai expresiv, mai nuanţat şi mai bogat în conotaţii şi semnificaţii semasiologice. Mai rar am întâlnit, plimbându-mă printre poeţi şi printre file, atâtea inovaţii lingvistice. Orice bun român ştie că îmbogăţirea vocabularului se realizează prin mijloace interne: (derivare, compunere şi conversiune – schimbarea valorii gramaticale); mijloace externe: neologisme, împrumuturile din alte limbi, cu care am venit în contact. În afară de aceste mijloace, imbogăţirea vocabularuli se face, cum am menţionat mai sus,  cu ajutorul inovaţiilor lingvistice. Astfel, în acest volum de poeme de o specificitate aparte, întâlnim: suferire, buciumează, murire, îngerime, vijeleşte, fărăsfârşitul, înlumină,  amurgire, acuprinzând, înveşnicesc, PreaCuvântul, nemorţii, învulturiţi,   înduhovnicit, dreptăţi ş.a.

Elemente de sintaxă poeticăşi alte subtilităţi prozodice:

Repetiţia: „Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vând,/…Dacii nu se dau valută… dacii merg spre niciodată, dacii plâng în nicăieri…Dacii noşti-şi sorb tăria…Dacii nu pot fi…concediaţi…Dacii nu se dau pe pâine…dacii noştri sunt martirii…dacii nu se dau credite…dacii noştri n-au probleme…dacii sunt doar dacii noştri” (Cântec pentru dacii noştri)

„Dragostea mea pentru voi n-are asemănare/…Dragostea mea pentru voi n-are timp de-a se plânge/…Dragostea mea pentruvoi nu cunoaşte hotare…”.  (Dragoste la nesfârşit)

Deprecaţia: „Calea spre Tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/Calea spre nicăire pavaţă-i cu blestem./Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc uimire,/Sunt beat de Tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem”. (Psalmul sfinţiei) Folosind aceasră figură retorică, deprecaţia, autorul imploră divinitatea pentru că de acolo ne vin împlinirile speranţelor în care ne-am încredinţat vrerile, dorinţele pământeneşti.

Inversiune: Bată-mă vina, Duce-m-aş sub flori – totuna, „jelui-m-aş şi n-am cui,/Jelui-m-aş Domnului/(Bocet de seară), „în taina ei ucisu-m-a” (Festin, pag. 54), cumpăra-o-aş de tot, cuvânta-voi, ninge-mă lună…;

Asindetonul: „O letteră să-ţi fiu, eternitate,/ Rană care se caută mereu” Suprimând conjuncţia „şi”, poetuldă vioiciune, dinamism; economia de cuvinte fiiind în armonie osmotică cu sentimentul, cu intrinsecul poetului.

Polisindetonul: „Ce-naltă i-i tristeţea, că urcă până sus,/Şi-o vede, şi-o sărută, şi-o mântuie Iisus” (Paştele, pag. 49) Prin repetarea conjuncţiei şi”, careare valoare stilistică, poetul dă mai multă energie logosului, accentuînd ideea poetică.

Interogaţie retorică: „Doliuri peste suflete se-aştern,/Ne va rămâne cântecul?” (Autumnală, pag. 18);„Da-n cer e sărbătoare, o fi şi pe pământ? (Psalm, pag.13);

„Icoanele din vulturi amurgesc/Şi-atunci mă-ntreb: „În care oare zi/ Cărţile mele mă vor dreptăţi?”(Poem cu ţară, pag. 30); „Şi candela din noi s-a stins/Şi-ntreb: „De sunt, cine mai sunt?” (Cântec de cimitir)

Interogaţie-exclamaţie: „Ce mai putea să facă trandafirul?/Cel care, despuiat de patrafir,/De teama unuia-şi trăia delirul?!”(Fuga de cerber)

Exclamaţia retorică: „Nici har, Doamne, de-oriunde/Să mă pot în Tine-ascunde!”…„Şi de alte vecii nici n-am nevoie/Când e un mac Iisus şi-un, mac mi-i Noe!” (Revolverul înflorit)

Dativul etic: „…Dar vine cerberul şi mi-l coseşte!”  (Fuga de cerber)

„Mi-s sigur pe viaţă, mi-s sigur pe moarte/ Mi-s sigur pe rană, mi-s sigur pe-amirul”. (Aripi de rezervă); „Vi-s dor invins, mi-s zăvorâtă zare”. (Ochii măicuţei)

Exprimat prin forme neaccentuate ale pronumelui personal, dativul etic nu are funcţie sintactică; folosirea lui are valoare stilistică, poetul, folosindu-l cu pricepere, cu pertinenţă, cu abilitatea insului doct, elevat, cu o solidă instrucţie în materie, în teoria literaturii, în ale prozodiei.

Folosirea viitorului popular: „M-or scrie prin elegiile toate”, „Mai mult decât sigur m-oi fi pe uitare”. (Aripi de rezervă)

Forme populare: nimăruie, amiros, nicăire, vorovire, numa, nime,, mangafaua.

Reflexivul impersonal: „Ninge-mă lună, lună clară/Viaţa mea eşti Tu” (Festin) – amintindu-ne de Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…/Spre geamuri, iubito, priveşte” (Decembre)

Este un procedeu artistic prin care poetul însufleţeşte, personifică impersonalul, amplificând, hiperbolizând lăuntricul uman; sentimental romantic revârsându-se ca apele peste grinduri, după care reintră/se retrag în matcă.

„Mă-nluminez şi eu de-al bolţii grai”, „Mă amurgeşte clipa”, „Buzele-ţi slobozind mărgăritare/Mă-ademenesc să le culeg atroce”. (Clinchet suav, pag. 40)

„Ning cu psalmi fără de vreme/Nu am spulber mai frumos” „S-apun sub dangătul monastiresc,/Ce m-amurgeşte-n Cer şi-l preaslăvesc!” (Psalm, pag. 39)

„Un rai stelar mă ninge/Păstoru-n stele plânge”(Baladă)

Dativul posesiv: „În orice dimineaţă, la margine de gând/Ea porumbeii singuri hrăneşte-mi-i, plângând./Ce-naltă i-i tristeţea, că urcă până sus,/Şi-o vede, şi-o sărută, şi-o mântuie Iisus”  (Paştele. pag. 49) „Şi-n zori, trezit de moartea mea,/Straiu-mi visez, cusut de-o stea”. (Festin, pag. 54).

Imagini vizuale: „Pe margini de cuvânt, din absolut,/Oştiri de şoimi imită temnicerii./Urcând pe-o rază de argint, cocorii/Salută morţii care ne conduc./Aceştia-şi lustruiesc de zor botforii,/Poartă cravată, dogme şi trabuc”.  (Poem din Opera tăcerii)

Imagini auditive: „Vântul coseşte zarea de otavă/…Frumos ca un poem doinit/…rugându-ne să i-l întoarcem cînt”…Un frameăt de luceferi e în toi./Un zvon de îngeri îi răsare-n cale/Poveştile în el cresc taine noi”(Nins de cuvinte)

De fiecare dată, când întâlnesc, din păcate mai rar, câte un „Traianus” îl invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul enciclopedic, francez, – Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme même” (Stilul este omul însuşi).

Da, stilul artistic al omului-poet-eseist-traducător-libretist-textier, Traian Vasilcău,    este inconfundabil; citind la întâmplare din opera autorului, îl recunoaştem prin stil, printr-o noetică platoniciană ori aristotelică, într-o abordare filosofică pe măsura personalităţii sale. Pentru contemporani şi pentru posteritate, Traian Vasilcău (Traianus) este şi va râmâne aşa cum a dorit Domnia Sa să fie şi să rămână, autodefinindu-se:

„Eu nu inventez nimic.Eu doar regîndesc universul.Cetățean de onoare al Rănii…rămîn.Eu nu editez cărți.Eu îmi zidesc sufletul în mai multe volume. Eu sunt o unitate teritorial- administrativă, un stat în stat.Toți îl cunosc, dar nimeni nu vrea să-l mai și recunoască drept stat. Am totul cît nu am nimic din toate.Traianus e un tsunami inexistent și omniprezent, este certitudinea lipsei sale de sens și important cît universul clipei fără sfîrșit.De-o viață tot citește și recitește fără de sațiu Înaltul. Pentru că el trăiește nemurirea noastră și a lumii”.