Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vestiţi lăutari din Moldova (III)

Vestiţi lăutari din Moldova (III)

Autor, Dumitru Lavric

Într-un articol din anul 1868, Alecu Russo creiona portretul-simbol al lăutarului moldovean capabil să redea prin inegalabila sa artă chintesenţa sufletului naţional: „Iată un om cu fizionomia veselă: el intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută şi se pune a cânta. Mulţimea de oameni se îndeasă împrejuru-i şi-l asculă cu dragoste căci el zice balade strămoşeşti. Ochii mi se deschid: o naţionalitate întreagă se dezvăleşte în graiul, în hainele, în tipul antic, în cântecele acelor oameni. Lăutarul cântă şi dinaintea mea se desfăşoară o tabelă care mă incintă şi, când el sfârşeşte, toată nedumerirea s-a şters din minte-mi: rămân convins de naţionaliatatea română, de geniul român, de adevărata literatură română; înţeleg puterea legăturilor de familie. Iată poezia, iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii. Fie forma versurilor uneori defectuoasă: ele îmi par mie poleite în razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai.” Mult mai concrete sunt evocările lui Alecsandri, menite să clarifice şi sursele de informare ce i-au stat la îndemână în postura sa de culegător de folclor. În Istoria unui galbân (1844) este evocat „un flăcău ţigan, nalt, sprinten, voinic, cu ochii mari şi negri, cu părul lung şi negru, cu faţa arsă de soare, dar frumoasă şi vioaie. El era Nedelcu, lăutarul vestit, ce îţi rupea inima când trăgea din arcuş un cântec de jale şi care te făcea să gioci fără voie când suna o horă.” Când, în 1855, poetul prezintă elogios volumul de melodii româneşti tipărit la Lwow de către C. Miculi – „48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti etc.” – îşi declină competenţa de a comenta în cunoştinţă de cauză folclorul muzical şi arta lăutarilor: „Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul şi armonia cântecelor româneşti, căci poate aş cădea în presupus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că pentru mine unele din melodiile româneşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi…” În aşa condiţii, poetul preferă să reproducă un extins citat din prefaţa colecţiei de Arii româneşti tipărită la Viena în 1850 de către Hanri Erlich, specialistul consemnând cu privire la arta lăutarilor: „Instrumentele ce întrebuinţează românii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul şi naiul. Sunt mulţi ţărani care mai gioacă şi din vioară, dar artiştii de acest instrument se află mai cu seamă printre ţigani, cari sunt adevăraţii muzici a oraşilor. Aceştii se slujesc şi cu naiul, şi cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunete ascuţite, pasajurile cele mai pătimaşe; cobza ţine loc de bază, şi mai totdeauna e giucată de cătră cel mai în vârstă dintre artiştii ţigani carele execută pe acest instrument acompaniamentele cele mai grele cu o îndemânare vrednică de mirat.

barbu lautaruPe aceşti lăutari îi întâlneşti în toate sărbătorile; ei poartă totdeauna haine orientale. Când cineva îi aude executând în chip serios şi melancolic, carele niciodată nu-i lasă, ariile naţionale române într-o societate aleasă, adăogând muzicei intrumentelor lor un cântec plin de tristeţă, şi când vede cineva impresia ce produce asupra auziturilor, atunci pricepe că, deşi toţi românii cari au primit o educaţie cât de puţin îngrijită au luat manierele şi naravurile societăţii moderne, cu toate aceste sentimentul naţional există în toată virtutea la dânşii şi pătrunde lustrul modelor străine.” Interesante sunt referirile pentru aceeaşi perioadă pe care le face Artur Garovei în Monografia oraşului Botoşani (1926) referitoare la breasla lăutarilor din care făceau parte nume precum Enachi, Grosu, Chişcariu, Ţiganu…, specializaţi ca lăutar, cobzar, scripcar, doboşar, muscalagiu, diiargiu – vioara aflându-se şi aici la loc de mare cinste: „Vioara era un instrument vrednic pentru lăutarii ţigani, pe care boierii îi ascultau cu plăcere, şi adeseori îi puneau să facă serenade, pe sub ferestrele afroditelor, şi să ofteze pentru dânşii.”

Revenind la Alecsandri, e de precizat că i se datorează şi o emoţionantă evocare a unui vestit lăutar vrâncean – „un bătrân ca de 60 de ani, cu faţa curată ca inima lui, cu barbă şi plete albe, cu ochi vioi de un om de munte, cu spirit glumeţ dar înţelept, cu graiul vesel dar dismierdător. El locuia din copilărie la Vrancea şi era cunoscut sub denumirea de Moş Cosma-Vioară, căci era lăutarul nunţilor şi a horilor şi purta pretutindene cu el o mică vioară, pe care o ţinea într-o geantă de piele…” Vizita pe care lăutarul o face Bardului la Mirceşti în primăvara anului 1872 este memorabilă: „În toată dimineaţa, ne aşezam la umbră şi îi ziceam în glumă: Moş Cozma, ce mai ai în geantă?

– Multe! Coconaşule; îmi răspundea uncheşul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun, cu cât scoţi din el, cu atât el dă apă mai multă şi e mai limpede.

Şi apoi acordându-şi vioara, bardul meu începea a cânta cu un glas dulce deşi cam răguşit de timp, şi pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui, creştea, creştea, fără ca să mă pot sătura de frumuseţile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam şterse, altele cam ştirbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă.”

Contemporan cu Moş Cosma Vioară, şi tot din extremitatea sudică a Moldovei – este vestitul Petrea Creţul Şalcan, lăutarul Brăilei, aşa cum îl recomanda chiar G. Dem. Teodorescu în conferinţa publică ţinută la Ateneul Român în martie 1884: „Mărturisesc (…) că am legat prietenie cu Petrea Creţul, poreclit Şolcan, feciorul răposatului Mihai Vătaful. Locuia, de câtva timp, la Brăila, cu a doua lui babă (vestită vrăjitoare, care ştia să ardă frigările şi cu un descântec să scoale pe om de la moarte)… acest Petrea Creţul Şolcan e reprezentantul unei întregi şi numeroase familii de lăutari; pentru că, la vârsta-i de 74 de ani, păstrează în memorie o adevărată comoară de hori, doine şi legende bătrâne; (…) unor cântăreţi ca dânsul datorăm scăparea din noianul uitării a celei mai frumoase, mai bogate şi mai interesante părţi din literatura românească nescrisă. (…) Un ţigan e Petrea Creţul Şolcan, un moş ţigan de ani 74, dar câţi se mai găsesc ca dânsul? Spre a vă forma o idee despre bogăţia păstrată într-a lui memorie, vă afirm că, în scurtul spaţiu de 3-4 zile, cât l-am putut avea în vara trecută, mi-a spus şi mi-a cântat legende şi doine care nu cuprind mai puţin de 7.000 versuri. Pentru amatorii de comparaţiune adaug că această cifră echivalează cel puţin în număr dacă nu şi în calitate, cu XI cărţi din Iliada lui Homer, cu nouă cărţi din Eneida lui Virgiliu. Cine dintre noi știe recita 11 rapsodii omerice și 9 cânturi virgiliene? Și bănuiesc că, dacă aș fi fost în pozițiune să-l mai am vreo două săptămâni, poate că mi-ar fi recitat încă atâtea.” În 1896 evocatorul va adăuga noi note portretului: „Când l-am văzut întâia oară pe Petrea Creţul Şolcan, întreaga lui persoană, deşi era în vârstă de 74 de ani, respira forţă. O frunte largă, un nas mare, acvilin, ochi negri foarte vii, părul lung, mustăţile stufoase şi lăsate în jos, bărbia gravă şi rasă, constituind o fizionomie interesantă, cu trăsături aproape clasice.”

Despre cel în cauză – numit de către B. Funduianu aedul Carpaţilor se vor pronunţa unii din cei mai importanţi folclorişti  şi muzicologi ai ultimului secol, din opiniile cărora citez, în ordine, pe cele semnate de Ovidiu Bîrlea, Gh. Vrabie, Adrian Fochi, Viorel Cosma:

„Cel mai faimos e Petrea Creţul Şolcan, un adevărat rapsod, cu nimic mai prejos de cei antici şi feudali, stăpân pe zeci de mii de versuri. El singur ar fi meritat un volum aparte care să-i pună şi mai mult în evidenţă memoria neobişnuită şi puterea de interpretare variată la care culegătorul nu s-a arătat sensibil. Teodorescu îl va elogia cu deosebită căldură în conferinţa publică Petrea Creţul Şolcan, lăutarul Brăilei, tipărită în 1884.” (Istoria folcloristicii româneşti)

„În ordine universală el făcea parte din rândul aezilor vestiţi, posedând o tehnică strălucită a unui cântăreţ de felul celor ce debitau întâmplările lui Odiseu sau ale eroilor nordici. (…) Petrea Creţul Şolcan făcea parte din acel mare număr de cântăreţi profesionişti, cunoscuţi de toate popoarele şi care în ţările române, puteau fi ascultaţi până în secolul al XIX-lea, căci arta zicerii de balade era într-o stare înfloritoare în acea vreme.” (Balada populară română)

„Petrea Creţul Şolcan, informătorul principal al lui G. Dem. Teodorescu, rămâne exemplul cel mai strălucit al artei orale. (…) Este, într-adevăr, un mare cântăreţ. El foloseşte locurile comune întotdeauna cu variaţie ce ţine de fiecare nouă întrebuinţare.” (Estetica oralităţii)

„Petrea Creţul Şolcan rămâne o figură aparte pentru epoca sfârşitului de veac trecut, datorită prezenţei în repertoriul său a cântecelor vechi, rituale, a baladelor şi a doinelor. Acest repertoriu imens ca proporţii, variat ca genuri, original ca valoare estetică, ne vorbeşte limpede despre o sănătoasă tradiţie populară în sânul familiei lui. Menţinerea cântecelor vechi, mai ales a baladelor de largă circulaţie cu un veac în urmă, face din lăutarul Brăilei un tip – am spune – întârziat, medieval, de muzicant popular, dar tocmai acest atribut îi conferă lui Şolcan o savoare aparte. (…) Lui Creţul Şolcan toate genurile populare i-au fost la fel de apropiate.” (Figuri de lăutari)

Un cercetător maghiar al folclorului românesc va proiecta personalitatea vestitului lăutar în universitate: „…Petrea Creţul Şolcan a fost acela care a avut, dintre români, cel mai întins, bogat şi variiat repertoriu despre care îndrăznesc să afirm că este aproape unic ca monumentalitate pe plan mondial. (…) Baladele sale întrec cu mult dimensiunile medii ale cântecelor bătrâneşti cunoscute până în prezent fiind cele mai lungi din folclorul românesc. În orice caz, Petrea Creţul Şolcan este singurul rapsod care deţine în repertoriu balade mai mari de 1.000 de versuri.”

În capitala Moldovei, timp de mulţi ani a făcut parte din taraful lui Barbu Lăutarul şi Gheorghe Spiridon pe care Rudolf Şuţu (Iaşul de odinioară) şi-l aminteşte la o vârstă foarte înaintată: „Ieşenii îşi mai amintesc de un cunoscut pe vremuri lăutar al Iaşilor, Gheorghe Spiridon. Cu spinarea puţin încovoiată sub greutatea celor peste 80 de ani, ce-i purta voiniceşte pe umeri (…), veşnic nedespărţit de bătrâna sa vioară, moş Spiridon era cel mai vechi dintre lăutarii Iaşilor. Îl întâlneai veşnic la rondul de la Copou unde, în vremurile trecute, lăutarul plângea pe coardele vioarei, timpurile beizadelelor moldoveneşti, vremea lui Grigorie Sturza, când galbenii desmierdau căptuşeala buzunarelor sale. Cu gândul la acest trecut, ochii se umezeau de lacrimi şi cu vocea tremurândă, oftând din greu, îşi începea lunga poveste a vieţii sale, de trist ori de vesel cântăreţ. Şi bătrânul lăutar povestea de beizadea Sturza, de Vogoride, de boierii moldoveni de altă dată. Barbu Lăutarul, în al cărui taraf, de douăzeci, moş Spiridon a cântat ani de-a rândul, era veşnic în amintirea vioristului rătăcitor…”

Printre cei din urmă lăutari ai Bucovinei, Leca Morariu îl evocă pe Nicolai Picu „preavestit şi pe atunci de mare faimă lăutar şi capelmaistru”, conducătorul unui taraf de 12 membri, care cânta îndeosebi pentru nobilimea bucovineană. Memorialistul Leon de Goian precizează că Moş Neculai nu era ţigan ci român din Suceava: „Moş Nicolai, om de statură mijlocie, robust, în vechiul port moldovenesc, cu zobon, antereu, brâu, fes roşu în cap cu canaf albastru, aşa după cum era îmbrăcat şi Barbu Lăutaru, era artist de vioară. Stăpân pe un ton mare, vibrant şi pe un neobişnuit mecanism, cânta întotdeauna cu mult foc, ba chiar cu patimă, ceea ce mi-au confirmat-o mai târziu şi spusele altor cunoscători de artă. Cânta cu cel mai frumos dar şi cel mai cu drag, tânguitoarele doine şi cântece de jale, cu care pe cei mai înaintaţi în vârstă, boieri şi cucoane, nu odată îi mişca până la lacrimi. Cânta apoi cu aceeaşi maiestrie şi danţuri de ale tuturor naţiilor, iar bucăţile de solo le executa ca un virtuos…”

După moartea lui Picu – întâmplată în 1864 – se ridică drept vătaf de lăutari cel mai bun violonist al tarafului – Grigore Vindereu, şi el român prin toată fibra sa sufletească: „A fost cel de pe urmă interpret al muzicii naţionale româneşti pe care o reda în chip eminent. Un bărbat frumos, inteligent, cu maniere fine, nicicând insinuant şi recunoscător chiar şi pentru cel mai mic dar. Avea o tehnică frumoasă, deşi nu de tot dezvoltată, dar neurastenia de care avea să sufere mai ales în anii de mai târziu, îl priva totuşi, îndeosebi la piesele trăgănate, de liniştea necesară, ceea ce nu putea fi simţit fără jenă. Cunoştea încă întreg repertoriul lui Picu.”

Pe vioara sa, tânărul Ciprian Porumbescu a cântat la memorabila serbare de la Putna închinată memoriei marelui Ştefan. Interesant este că un monografist al compozitorului şi-l imaginează în decembrie 1882 pe când se afla în staţiunea italiană Nervi, rememorând figura unei lăutărese: ,,O vede şi pe Ilinca, lăutăreasa satului, venind să cânte colinde, cu vocea ei plină şi melodioasă. Multe cântece populare şi doine a cules el de la Ilinca. Parcă o vede trecând prin sat cu panglicile colorate împletite în cozi, cu bundinţa înflorată, cu botinele înalte. E primită pretutindeni, în casele boierului şi ale gospodarilor, e primită cu bucurie şi cu o nuanţă de respect aşa ca toţi lăutarii vestiţi al Stupcei. Acum o aude cântând colinde la ferestre cu ţiganii, apoi va fi chemată în casă şi va închina un păhărel de ţuică cu cei de la masă.”

Pe la 1860-1870 vechea boierime moldovenească din Basarabia era fermecată de vioara şi vocea lăutarului evreu Lemiş din Bălţi, purtat pe la toate nunţile şi petrecerile pentru harul său de a fermeca ascultătorii pe care îi făcea să plângă sau să râdă. Cânta cântece şi doine româneşti cărora le dădea o interpretare ce stârnea admiraţia tuturor şi – apreciază Grigore Posluşnicu – trezea în sufletul românilor basarabeni doruri nu tocmai plăcute guvernului rus; considerat periculos din cauza sentimentelor româneşti prea pronunţate, în 1870 guvernatorul Basarabiei hotărăşte expulzarea acestui talentat lăutar care dirija inclusiv operete şi vodeviluri.

Desigur, e de presupus că la Botoşani, ca şi în întreaga Moldovă, au existat foarte mulţi klejmeri – lăutari evrei care cântau acea muzică kletzmer specifică populaţiei evreieşti venită din Galiţia şi Rusia; statisticile consemnează 14.415 evrei în 1891 la Botoşani, 4.332 în 1890 şi 5.384 în 1941 la Dorohoi, 1.577 în 1888 la Săveni şi 2.115 în 1893 la Suliţa; în oraşele şi târgurile botoşănene, aceştia deschiseseră numeroase cârciumi (anul 1891 consemnează peste 200 cârciumi în Botoşani, 30 la Suliţa şi 26 la Bucecea) unde vor fi cântat şi mulţi lăutari ţigani, numele cărora este azi uitat. Erau la Botoşani, în 1832 nu mai puţin de 559 ţigani, starostele lăutarilor fiind Ioniţă Sărăcuţu – cobzarul, numărul lăutarilor de aici ridicându-se în 1891 la 68 – conform dicţionarului semnat de V.C. Nădejde şi Ion Tiţu. La Dorohoi, pe la 1774 erau vestiţi cobzarii Nistor şi Drăgoiu şi se consemna şi un taraf al ţiganilor stolnicului Enache Conta, în 1890 exista în oraş Uliţa Lăutarilor iar în 1871 primăria dorohoiană angaja nu mai puţin de şapte tarafuri care cântau în parcul oraşului – cel mai vestit fiind al lui Neculai Lupescu zis Chiorul; câţiva ani mai târziu, aceeaşi primărie angaja pentru grădina publică taraful lui Iancu Filip din Botoşani, lăutar provenit dintre refugiaţii din Bucovina de după 1775. Au mai condus tarafuri dorohoiene Ionică Didie şi Ionică Băetu iar taraful lui Neculai Chioru era preferat la petrecerile organizate la Cracalia de Costache Enescu. Un Didie (Didică) Scripcarul a trăit pe la 1837 în Botoşani şi a furnizat lui Alecsandri mai multe cântece populare – fapt confirmat de poet într-o scrisoare către Ion Ghica – „de la care am adunat mai multe cântece populare”.

Cea mai vestită familie de lăutari botoşăneni a fost însă cea a Paraschivilor, o adevărată dinastie muzicală care îşi are originile în Basarabia de unde a venit la Botoşani după 1812 Paraschiv Ţuţuianu care a avut trei fii: Năstase (muscalagiu, adică naist), Petrache şi Ion (viorişti); la rândul său, Năstase a avut şapte fii, toţi deveniţi lăutari, cel mai vestit fiind Neculai (1856-1918) care duce renumele familiei la Petersburg, Moscova, Kiev, Monte-Carlo, Milano, Palermo, Amsterdam. În celebrul său roman Garda albă, Mihail Bulgakov îi subliniază prezenţa într-o cafenea din Kiev în iarna anilor 1917-18: „La cafeneaua lui «Maxim» scotea din vioara lui triluri de privighetoare un lăutar român, dolofan şi plin de farmec, cu nişte ochi încântători, trişti, languroşi, în irizări vineţii şi cu părul negru, de catifea”. Neculai a compus şi valsuri, hore şi marşuri romantice precum şi romanţele Ochi plânşi, După fragi şi după mure iar fratele său, în acelaşi gen s-a afirmat cu Nu plânge că te dau uitării. Se menţionează şi faptul că taraful unuia din Paraschivi a cântat la Botoşani pentru domnitorul Mihail Sturdza aflat în drum de la Flămânzi la Mihăileni în 1835. Vestiţi au fost la Botoşani şi lăutarii Vasile Zugravu şi Vasile Ursache aflaţi printre cei care în 1812 au cântat pentru ţarul Rusiei, cunoscuţi de la Iaşi până la Râmnicu-Vâlcea. Organizaţi în bresle încă de pe la 1830, lăutarii botoşăneni se specializează în scripcari, cobzari, doboşari, muscalagii, dairagii sub conducerea unui staroste, cel mai vestit din această categorie fiind Ioniţă Săracuţu – cobzarul, despre care aflăm şi alte amănunte în citata lucrare a lui Gr. Posheşnicu: „La petreceri, la solemnităţi familiale de orice fel, dărnicia boierească întrecea, cu mult, marginile unei convenţii prealabile. Lăutarii primeau fâşicurile cu aurul zimţat, galbeni strălucitori, ce păreau proaspeţi ieşiţi din fabricaţie, ceea ce explică starea materială înfloritoare a multor din aceşti faimoşi muzicanţi. Cobzarul Ion Sărăcuţu, nume adoptat din ironie, îşi deprinsese viaţa în acel lux şi rar confort, pe care, în zile de azi, numai marii rentieri şi-ar permite. Până şi vasele lui de adus apă, cofele, erau de argint. În bogăţie trăiau atâţi, ca şi lăutarul Ştirbu, ai cărui urmaşi au adoptat alte ocupaţiuni profesionale, schimbându-şi chiar numele din Ştirbu în Ştirbey. Cea mai vestită generaţie de lăutari care şi-a transmis virtuozitatea muzicală din tată în fiu şi a pecetluit faima unei bresle botoşănene, e necontestat familia Paraschivilor.”

Alţi numeroşi şi talentaţi lăutari botoşăneni au aparţinut familiei Filip, cel mai cunoscut fiind Iancu Filip care a compus vestita romanţă Pe lângă plopii fără soţ pe care ar fi ascultat-o însuşi Eminescu pe când se afla, în 1887, la Botoşani.

lautari moldovaTimp de jumătate de mileniu, muzica populară românească a fost colportată, aproape în exclusivitate, de lăutari; artei lor i se datorează supravieţuirea tezaurului melic naţional – componentă de bază a specificului sufletesc identitar; formulele şi motivele melice cu valoare de nucleu, ornamentica şi cromatica, specificul organologiei, posibilităţile interpretative dezvoltate până la virtuozitate – toate acestea au fost fixate, păstrate şi transmise prin contribuţia lor hotărâtoare. Unii au ajuns vestiţi, au cântat la mesele îmbelşugate ale împăraţilor, domnitorilor şi boieilor, alţii – majoritatea – au dus o viaţă modestă delectând oamenii obişnuiţi ce se adună la cârciumi, hanuri, iarmaroace, hramuri, nunţi, hore; şi unii şi alţii au modelat sufleteşte oamenii pământului românesc, au influenţat puternic arta unor mari compozitori, au trezit interesul specialiştilor şi cercetătorilor. Încă din secolul al XIX-lea acest interes s-a manifestat din partea lui Mihail Kogălniceanu (Studiu asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor) şi Teodor T. Burada (Despre întrebuinţarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale poporului român; Cercetări asupra danţurilor şi instrumentelor de muzică ale românilor). Din perioada interbelică datează contribuţii esenţiale în acest domeniu semnate de Constantin Bobulescu (Lăutarii noştri – din trecutul lor) şi botoşăneanul Mihail Grigore Posluşnicu (Istoria muzicii la români; Din trecutul muzical al românilor). După al doilea război mondial, studiile se diversifică şi aparţin, de regulă, specialiştilor de recunoscută autoritate: Ilarion Cocişiu – Lăutarii şi lăutăria, George Breazul (Pagini din istoria muzicii româneşti, Lăutarii), Gh. Ciobanu (Lăutarii din Clejani; Izvoare ale muzicii româneşti), Viorel Cosma (Lăutarii de ieri şi de azi, Figuri de lăutari, Lăutari din Bucureşti, George Enescu şi arta lăutarilor), Lazăr Octavian Cosma (Hronicul muzicii româneşti), Speranţa Rădulescu (Peisaje muzicale în România secolului XX, Taifasuri despre muzica ţigănească), această cercetătoare efectuând investigaţii şi în judeţul Botoşani. O sinteză a tuturor acestor cercetări se regăseşte în lucrarea recentă semnată de Eugenia Maria Paşca şi Vasile Ionescu – Rromii în muzica românească.

În măsura în care fenomenul lăutăriei a supravieţuit în spaţiul botoşănean în ultima jumătate de secol, am avut privilegiul să-i cunosc pe principalii săi reprezentanţi, fiind puternic impresionat nu numai de arta pe care o dezvoltau ci şi de dimensiunea lor umană, de nobleţea sufletească şi înţelepciunea pe care o puneau în faptă şi cuvânt. Majoritatea nu mai sunt printre cei vii, fapt pentru care le consemnez numele cu un sentiment de sinceră pietate: Mihai Gogeasca, Vasile Ursache, Constantin Negel, Gh, Borcoi, Ilie Sotir, Alecu Crudu, Ion Roman, Todiriţă Vulpe, Costel Moisa, Toader Ţintă, Ilie Costandache, fraţii Nemţeanu, Gheorghiţă Sandu, C. Badurlă; prin Cozmiţă Lascarache şi Doru Farcaş – arta lor supravieţuieşte şi în prezent. Prin alţii – sunt sigur – se va afirma şi în viitor!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5