Ion Rață s-a născut la 29 iunie 1967, în satul Vâșcăuți, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este căsătorit și are o fiică. A absolvit Facultatea de Artă Teatrală (în prezent, Artă Teatrală, Coregrafică și Multimedia) a Institutului de Stat al Artelor (astăzi, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) din Chișinău. A fost actor la Teatrul Poetic „Alexei Mateevici” din Chișinău (1993-1996). A făcut parte din ansamblul Speranța (din 1980) și duetul Remediu contra plictis (din 1990), fiind membru actual al duetului Catharsis (din 1997). A susținut sute de recitaluri și a efectuat turnee în mai multe țări ale lumii. A editat albumul individual „Ploaie, soare…” (2011) și alte patru cu grupul Catharsis. A participat la numeroase emisiuni de radio și de televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A obținut mai multe premii la diverse festivaluri de muzică folk din țară și de peste hotare. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (2010) și a primit premiul „Potcoava de Aur” (2014). Este membru al Asociației Folkiștilor din Republica Moldova.

Ion Rață (compoziții, texte, voce și chitară) este un cunoscut și apreciat cantautor de muzică folk-pop din Basarabia, care s-a făcut remarcat prin muzicalitatea și originalitatea stilului interpretativ și ale repertoriului său. Despre biografia și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 1 aprilie 2019, la Iași.

• – Te salut, Ion Rață!
• – Și eu te salut!
• – Când și de ce ai început cariera de artist?
• – După terminarea facultății, unde am studiat regia și actoria, m-am angajat la teatru ca actor, dar mi-am dat seama că muzica mă atrage mai mult, mai ales că îmi plăcea încă din copilărie. Mama și tata, care au fost țărani, cântau foarte bine și toți cei șase copii am învățat să fredonăm de la ei; cât era ziua de mare, munceam cu toții la câmp și cântam pe voci. Dacă mama ar fi făcut o școală muzicală, cred că ar fi ajuns solistă de operă, pentru că avea o voce puternică și frumoasă, cu un spectru de nuanțe deosebit. Eu am fost, probabil, cel mai dăruit și, de aceea, am ales calea asta.
• – Ai și o familie actuală?
• – Sunt căsătorit de 26 de ani, iar soția mea se numește Luminița. Avem o fiică, Ruxanda, care a absolvit, în acest an, Conservatorul [Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice] din Chișinău – specialitatea Muzică ușoară și jazz; are un talent deosebit și sunt convins că va avea succes pe drumul ales.
• – Cât este de dificilă viața de artist în Basarabia și de ce?
• – E și grea – fiindcă există și presiuni asupra noastră și nu e ușor –, dar și frumoasă. Trăiesc numai din muzică și – slavă Domnului! – am de lucru; dar a trebuit să-mi diversific repertoriul, pentru că sunt invitat de mai multe categorii de spectatori.
• – Dar nu e împotriva firii tale să creezi cântece pentru care nu ești făcut?
• – Mă adaptez; de exemplu, am piese ritmate scrise pe versuri complexe, filozofice și profunde.
• – În ce gen muzical te încadrezi?
• – Cântecele mele cuprind o gamă mai largă de genuri și stiluri, iar asta mă avantajează, pentru că se adresează unui spectru mai larg de ascultători.
• – Repertoriul tău sugerează că ești un om sentimental; e adevărat?
• – Așa e, dar e greu de deslușit când se exprimă artistul din mine și când se manifestă omul care sunt. Pentru că viața este extrem de trepidantă, și cântecele mele au devenit mai dinamice; cred că, la nivel energetic, toți oamenii resimt acest tempo și se comportă ca atare, iar asta se răsfrânge, implicit, și asupra creației.
• – Cum creezi melodiile: îți vin, pur și simplu, sau le cauți?
• – Când nu am inspirație – pentru că muzele nu mă vizitează întotdeauna –, nu caut ceea ce ori vine de la sine, ori nu vine deloc. Am nevoie de o anumită stare sufletească, fără de care chiar și versurile cele mai profunde și mai sensibile nu rezonează cu mine.
• – Ai poeți preferați?
• – Da; Dumitru Matcovschi și Grigore Vieru, poeții noștri naționali și pilonii demnității românești.
• – Pe unde ai concertat?
• – Pentru că, în ultimii 30 de ani, diaspora s-a mărit, am ajuns ca jumătate din activitate să o desfășor în străinătate; asta mă bucură, dar mă și întristează, fiindcă sunt nevoit să lipsesc mult timp de acasă. Așa se face că am avut ocazia să cânt în multe țări: Statele Unite, Canada, Irlanda, Marea Britanie, Portugalia, Franța, Germania, Italia, Grecia, Ucraina, Rusia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Kazahstan, România și, evident, Republica Moldova; dar nu le țin minte pe toate.
• – Ce crezi: le alini sufletele românilor aflați în străinătate sau, dimpotrivă, mai mult le răscolești?
• – Le provoc ambele stări, pentru că amândouă sunt lăsate de la Dumnezeu. Văd cum li se umezesc ochii mai ales când cânt Mama și Dorul de frați; mai bine zis, râd cu ochii în lacrimi.
• – Cum te raportezi la români, în general, și la România?
• – Eu sunt unionist convins, pentru că nu are niciun sens să trăim dezbinați. Când mă gândesc că suntem în țări diferite, mă întreb: „Cum adică?? Cum vine asta??” Este o aberație a sorții, care nu încape în mintea umană. De altfel, intenționez ca, împreună cu familia, să mă stabilesc la București.
• – Cât de des ai cântat în țară?
• – Destul de rar, deși mi-aș dori să vin mai frecvent; îmi dau seama, însă, că showbizul românesc are regulile lui și își promovează propriul sistem de valori.
• – Unde și cât se mai păstrează sentimentul național în Basarabia?
• – Se află peste tot: în familie, în școală, în muzică, în poezie, în spectacole de teatru și în alte manifestări culturale. E foarte amestecat, dar predomină printre intelectuali, care știu să se informeze și îi trag după ei pe ceilalți. Din păcate, factorii politic și economic își impun, de multe ori, punctul de vedere și frânează avântul patriotic.
• – Cum apreciezi piața muzicală de astăzi?
• – Mă cam depășește, pentru că există foarte multă informație și nici nu caut să fiu la curent cu tot ce se întâmplă; altfel, n-aș mai avea timp pentru mine și aș dispărea din peisajul muzical. Există foarte multe rebuturi, dar eu nu pot schimba situația, decât să încerc să fac lucruri mai bune, care să bucure sufletele dornice de frumos.
• – Ți-ai ales un drum extraordinar…
• –…Poate el m-a ales pe mine!
• –…Sau așa. Totuși, dincolo de satisfacții, poți vorbi și de neajunsuri?
• – Cu siguranță! Viața ne oferă totul și, dacă nu trecem prin toate, ar fi ca și cum nu am trăi. Având parte doar de huzur, nu am putea crește și nu ne-am dezvolta spiritual.
• – Dar nu te aduni mai greu după deziluzii?
• – Tot viața m-a învățat să trec repede peste necazuri, pentru că am înțeles, de mic, că nu am altă opțiune. Există doar două căi: una spre viață și alta spre moarte; eu am ales să trăiesc frumos și activ, chiar dacă ritmul meu biologic este mai lent și nu reușesc să fac tot ce mi-aș dori. Dar îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru ceea ce am realizat și sper să izbutesc cât mai multe.
• – Iubești oamenii? Cu ei lucrezi și lor te adresezi.
• – Îmi plac foarte mult, chiar îi iubesc. Îmi face plăcere să stau deoparte și să le admir fizionomiile și reacțiile; uneori, îmi vine să mă apropii de necunoscuți și să le spun: „Ești un tip deosebit!” sau „Ești o fată frumoasă!” Iar copiii, când îi văd mergând la școală sau întorcându-se acasă, au atâta viață, puritate și optimism în ei, încât îmi bucură sufletul doar privindu-i. Sigur, există și oameni în fața cărora am rezerve, dar caut să-i înțeleg și nu-i judec, pentru că nu știu ce viață au avut.
• – Care este categoria predilectă de public căreia te adresezi?
• – Îmi doresc doar ca oamenii care mă ascultă să aibă inima deschisă, să înțeleagă profunzimea versurilor și să perceapă lirica melodiilor.
• – Aceste însușiri țin de vârstă?
• – Nu cred. Cu ele, te naști sau nu; altfel, nu se pot dobândi sau pierde.
• – Ce ai face dacă ți-ai pierde vocea?
• – Nici nu mă pot gândi la așa ceva! Eu am mai de mult convingerea că viața fără muzică ar fi o eroare, pentru că este unul dintre cele mai minunate daruri de pe pământ; ea aduce bucurii și emoții, fără de care nu ne-am deosebi de celelalte ființe din lumea asta.
• – Ești Artist Emerit; acest titlu înseamnă mult pentru tine?
• – Distincțiile erau importante și prețioase cu ani în urmă; însă, de când ingerințele politice au pătruns în artă, titlurile și premiile de acest fel și-au pierdut valoarea și nu mai atrag atenția.
• – Ele ți-au devenit indiferente, te stimulează, te stânjenesc sau te obligă?
• – Premiile au cam… „întrecut măsura” și, de aceea, cel mai mult mă impresionează și mă stimulează dragostea oamenilor și comunicarea directă cu ei.

Florin Bălănescu