Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Viorica Mihai, o pildă de muncă în cercetarea scrierilor necunoscute

 Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 5 martie 2014
Editor: Ion Istrate, 6 martie 2014

VIORICA MIHAI
O pildă de muncă în cercetarea scrierilor necunoscute

 Mihai Viorica,profPrintre cei cu contribuţii în descifrarea istoriei universale se numără şi Viorica Mihai, care în 1975 era muzeograf principal la Muzeul regiunii Porţile de Fier din Drobeta Turnu Severin. În septembrie 1974, la Bucureşti, la o masă rotundă organizată în cadrul Congresului Internaţional de studii sud-est europene, ea a prezentat o comunicare interesantă, deşi avea un titlu ciudat: „DAKTASA TERS SAMOLHIS. Mesaje din epoca bronzului” despre care academicianul Ştefan Milcu, preşedintele Comisiei de antropologie şi etnologie a Academiei Române, avea cuvinte de mare apreciere.

Despre lucrarea citată, academicianul spunea: „Profesoara Viorica Mihai a obţinut rezultate importante în descifrarea scrierii atestată din epoca bronzului pe vase şi pereţii peşterii Pescari din sud-vestul României a unor inscripţii Liniar A descoperite în Creta şi Anatolia şi ale culturii Harappa din Valea Indusului – rezultate considerate de savanţii români şi străini ca primele soluţii obţinute în lume. Rezultatele obţinute de sus-numita în prezent au permis cunoaşterea unor noi ştiri privind aportul lumii trace la dezvoltarea societăţilor omeneşti pe teritoriul ţării noastre, în Balcani, Insula Mării Egee şi Anatolia în epoca bronzului. Cât şi legăturile culturale şi etnice cu populaţiile culturii Harappa, atestată în Valea Indusului..

Cercetările profesoarei Viorica Mihai impun prioritatea României în rezolvarea unor probleme de istorie universală de o deosebită importanţă pe plan naţional şi internaţional.”

Aprecierile exprimate dau valoare şi şcolii ieşene; Viorica Mihai este absolventă în 1962 a Facultăţii de filologie, secţia română-istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, iar timp de 5 ani a condus Muzeul de Istorie din Dorohoi. Din 1968 a lucrat la Muzeul mehedinţean – unde a cunoscut nemijlocit materialele arheologice din cultura Gârla Mare. Ea iniţiază cercetări care au dus la descoperirea în zonă a unor cetăţi dacice cu zid de piatră, cu începuturi datând din secolul IV î.e.n. Lucru cunoscut în cercetare, ştiut fiind că cele mai vechi fortificaţii dacice de piatră cunoscute sunt din secolele II -I î.e.n., cetatea în cauză fiind identificată, cea amintită de Ptolomeu în harta sa.

Chestionată (Contemporanul nr.14, 21, 28 martie şi 4 iulie 1975) cercetătoarea relata: „Cercetând vase descoperite în necropole de incineraţie din Cultura Gârla Mare mi-am dat seama că anumite incizii – considerate până în prezent elemente ornamentale – ar putea constitui, de fapt, un sistem de comunicare, adică o scriere.

… Am observat că anumite semne din cultura Harappa au corespondenţe identice cu scrierea atestată de mine în cultura Gârla Mare şi în scrierea liniară A din Creta.”

Cum cultura Harappa a fost atribuită unui popor arhaic de pe la începutul mileniului III î.e.n., cu o limbă necunoscută, dispărută în mod inexplicabil, românca, precum şi alţi cercetători, a ajuns la concluzia că scrierea Harappa era într-o limbă dravidiană. Populaţie a cărei limbă ar fi evoluat pe acelaşi teritoriu cu limbile ugro-finică în regiunea Munţilor Urali, care prin mileniul IV î.e.n. a ajuns pe teritoriul de astăzi al Indiei şi Pakistanului – unde a dat naştere culturii Harappa.

Întrebată care i-a fost metoda utilizată în descifrarea scrierii Harappa, Viorica Mihai răspundea convorbitorului Gheorghe Săsărman de la „Contemporanul”:
– Însumate, premisele antropologice şi arheologice îmi sugerau că aceşti creatori ai culturii din Valea Indusului ar fi putut veni din Sudul Anatoliei. Am presupus că ei vorbeau o limbă indo-europeană. Cercetând inscripţiile, am observat că ele au fost redactate într-o etapă care anunţa trecerea de la scrierea ideografică la una silabică, metodă utilizată şi la sumerieni, de exemplu.

Descifrarea inscripţiilor mi-a permis să stabilesc că populaţia Harappa a fost constrânsă să părăsească Valea Indusului datorită unor modificări ale climei, la începutul mileniului II î.e.n., aici extinzându-se pustiul. După opinia mea, ultimii locuitori care au părăsit teritoriul s-au îndreptat peste munţi prin Transcaucazia, în Asia Mică, unde s-au numit hitiţi. Ei fiind intermediari ai unui stat indo-european puternic, cunoscători ai prelucrării metalelor şi ai unui sistem original de construcţii. Semnificativul stă în aceea că structura antropologică a populaţiei hitite se identifică cu aceea a animatorilor culturii Harappa.
*
Aşa cum a precizat cercetătoarea, obiectul cercetărilor sale a pornit de la inscripţiile pe care le-a identificat pe vase ale culturii Gârla Mare din sud-vestul României, iar preocuparea ei pentru cultura Harappa a fost incidentă similitudinilor constatate între scrierile respective.

— Multe semne identice din culturile Harappa şi Gârla Mare şi-au păstrat apropiate valori fonetice – luând în considerare, desigur, şi transformările posibile între limba celor două culturi – Harappa mai veche, 2500-2000 î.e.n. şi cea de la Gârla Marte, aproximativ 1600 î.e.n.

Amândouă limbile aparţin grupului indo-european. Limba în care au fost redactate inscripţiile din cultura Gârla Mare este luviana – una din cele cinci limbi vorbite de populaţiile imperiului hitit. În urma stabilirii valorilor fonetice pentru repertoriul de semne care apar în cultura Gârla Mare, am aflat nume de bărbaţi şi de femei, structura tribală a populaţiei, faptul că locuitorii trăiau în triburi, că fiecare trib era alcătuit din trei neamuri şi fiecare neam din patru ginţi. Că trei triburi care au vieţuit pe teritoriul de sud-vest al României aveau numele: TRABE = al Pădurii: KARA AILES = al Insularilor; SARO = al Săgeţii.
Am reuşit să identific şi cifre, faptul că populaţia cunoştea un calendar.

—  Cercetarea dv. a fost rezultatul şansei? – a mai fost întrebată.
—  Dacă a existat vreo şansă, este mutarea mea de la Drobeta. Rolul important l-a jucat pregătirea mea din facultate. În întreaga mea activitate am împletit cercetarea arheologică cu cea antropologică, cu pasiunea pentru studiul limbii vechi. La descifrarea calendarului, de exemplu, am trudit doi ani, verificând zilnic – cu ceasul pus să sune – răsăritul lunii, fazele ei, mersul constelaţiilor.

Concluzia cea mai importantă rămâne că în epoca bronzului, populaţia de pe teritoriul ţării noastre cunoştea scrierea, că avea o avansată cultură proprie. Descifrarea mesajelor mi-a furnizat informaţii despre organizarea socială şi administrativă, despre viaţa spirituală a locuitorilor, structura gramaticală a limbii comunităţilor triburilor aparţinând culturii Gârla Mare, limbă care stă la baza formării limbii daco- moesice.”

Ca o recunoaştere a meritelor sale în cercetarea în domeniu, Viorica Mihai – spune Gh. Săsărman în „Contemporanul” nr.12 din 21 martie 1975, a fost primită printre membrii Comisiei de antropologie şi etnologie a Academiei şi a Asociaţiei de Studii Orientale din România, în cadrul celei din urmă, ea şi-a prezentat în şedinţa publică din 14 decembrie 1974 – cercetările.

Despre ea şi opera sa, profesorul univ. dr. Cicerone Poghirc,  şeful catedrei de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti, spunea: „Lucrul cel mai însemnat este că a fost convingător demonstrată existenţa unei scrieri în secolele XVI – XIV î.e.n, pe teritoriul României. Acest simplu fapt este de natură să facă explozie în ştiinţă.”

Deşi Viorica Mihai afirma că nu a acceptat niciodată intuiţia în cercetare, fără a o demonstra şi nu „s-a oprit niciodată la ipoteze”, Cicerone Poghirc spunea. „Pentru unele semne ( ale scrierii n.n.) am îndoieli dar există printre ele un anumit număr pentru care aş garanta de pe acum că reprezintă o scriere. Cât despre justeţea descifrării, sunt mai puţin convins. Dar aici e loc pentru ipoteze; în multe cazuri, asemenea ipoteze, care păreau la început prea îndrăzneţe, greu de crezut – au dus lucrurile înainte, au inaugurat direcţii fructuoase, au deschis căi noi cunoaşterii şi asta chiar dacă ulterior s-au dovedit mai puţin exacte în amănunt. Importantă e direcţia.

Ar putea fi vorba, deci de ipoteze ştiinţifice interesante – rămâne să fie confirmate ulterior. Oricum, curajul şi străduinţa Vioricăi Mihai sunt de admirat. A lucrat atâţia ani nu numai fără nici un sprijin material sau moral din partea forurilor competente, ci chiar în pofida unor anumite strădanii de a fi descurajată.”

Într-o altă convorbire cu Gh. Săsărman („Contemporanul” din 28 martie 1975) referitor la investigaţiile pentru descifrarea scrierii liniare A din insula Creta, redactate în limba luviană, ca şi inscripţiile din cultura Gârla Mare – apărute după 1600 î.e.n., iar cea Cretană începând cu 1788 î.e.n., deci anterioară celei de la noi, Viorica Mihai sublinia, într-un fel, ceea ce afirmase mai sus Cicerone Poghirc:

—     Am fost sprijinită şi încurajată de academicianul Ştefan Milcu, de profesorii Cicerone Poghirc şi Ştefan Ştefănescu, după masa rotundă din cadrul Congresului de Studii sud-est europene, oameni de ştiinţă de renume internaţional – V. Gheorghiev, H. Ludke, G. Arciniegas, G. Marek şi alţii şi-au exprimat interesul şi aprecierea, iar I.G. Drăgan mi-a propus să public lucrarea la Editura Consiliului European de cercetări istorice din Moldova, pe care îl conduce. Ce-i drept, mai înainte am avut parte şi de altfel de reacţii: „Cum îţi închipui – îmi spuneau unii – că ai rezolvat o treabă la care lucrează atâţia mari savanţi!”

Şi în continuare despre alte momente de îndoială şi descurajare:
—Le-am avut dar au ţinut doar câteva ore. Mă îmbolnăvisem de nevrită optică. Medicul mi-a interzis să mai lucrez vreme de trei luni, precizându-mi că mă ameninţă riscul de a orbi.
Ca întotdeauna, în momentele grele, soţul meu m-a ajutat în acele luni să-mi menţin moralul ridicat, m-a îmbărbătat, mi-a citit. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el!
*
Revista „Contemporanul” nu se pronunţa direct asupra valabilităţii rezultatelor cercetărilor profesoarei Viorica Mihai. Lăsa forurilor ştiinţifice competente decizia dacă aceasta merită să figureze alături de al atâtor cercetători şi tălmăcitori de scrieri necunoscute – Champollion, Grotefend, Rawlinson, Hrozny, Ventris, Chadwick.
Ea, după părerea convorbitorului ei, rămânea cu o „contribuţie remarcabilă a ştiinţei româneşti la tezaurul culturii mondiale”, şi nu numai.
*
Cuvinte de apreciere la adresa cercetărilor şi a rezultatelor obţinute de Viorica Mihai conţine şi revista „România pitorească” nr.6/1975 exprimate de profesorul univ. dr.  Ariton Vraciu de la Universitatea din Iaşi, şi profesorul A.I. Rappaport din Cernăuţi.

Ion Preda descrie cum a cunoscut-o pe Viorica Mihai şi traseul activităţii sale. A venit în anul 1968 la Muzeul Porţilor de Fier ca specialistă în Comuna primitivă. Nu se afla deloc la primele sale cercetări. Născută la Piatra Neamţ, încă din clasa a VII-a a „lucrat” la Muzeul Arheologic din localitate, înfiinţat de preotul Constantin Mătase, cel care a descoperit cetatea dacă de la Bâtca Doamnei. Aici, sute de vase şi statuete din ceramică, păstrate încă cu şase decenii în urmă, inciziile de pe ele erau considerate simple desene artistice. Ea le-a studiat şi considerându-le o înşiruire de semne care însemnau o scriere necunoscută, nu i-au mai dat pace.

— Oare oamenii care au trăit în epoca bronzului nu şi-au avut propria scriere? – s-a întrebat. Şi răspunsul a venit după ani de zile de muncă; ornamentele ceramice erau o scriere.

Şi îşi reamintea: „Un Pietro Della Valle când a vizitat Persepolisul şi a emis ideea că decoraţiile de pe pereţi şi coloanele cetăţii formează o scriere deosebită de ebaica veche şi semită, abia după 144 de ani se confirma că el descoperise scrierea persană! Apoi scrierea sumeriană nu fusese dezvăluită de un simplu gravor de la Britsh Museum?
A studiat, a învins greutăţi, opoziţia şi a celor cu care lucra, şi a învins.
La Muzeul Porţilor de Fier ea a iniţiat cercetările de la Boldeşti unde s-a găsit o cetate dacică din piatră care datează din secolul IV î.e.n. E vorba de Drubeta dacică care răstoarnă ceea ce se ştia până atunci: că cele mai vechi cetăţi dacice din piatră erau cele din zona Grădişte din secolul I, î.e.n.

În rezumat, descoperind o enigmă de 4000 de ani, Viorica Mihai a demonstrat că în părţile noastre exista acum patru mii de ani o cultură şi o scriere evoluată, care alături de cele din Orientul Apropiat sau îndepărtat, le apropie, dar demonstra însăşi existenţa culturii care a stat la baza formării lumii dacice.
***
Cicerone,Poghirc,profunivCicerone Poghirc s-a născut la 20 martie 1928, în comuna Măscurei (astăzi Pogana, Vaslui), într-o familie de învăţători. Şi-a făcut şcoala primară în comuna Iana (1935-1939). A intrat apoi la Liceul militar din Chişinău, ultima clasă liceală absolvind-o la Liceul ‘Gh. Roşca Codreanu’ din Bârlad. În 1951 îşi ia licenţa în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti şi este numit imediat asistent (1951), apoi lector (1954). Între 1955-1959 face studii de specializare la Universitatea din Leningrad, în calitate de candidat în ştiinţe filologice. Întors în ţară, îşi dă doctoratul în ştiinţe filologice cu teza Relaţiile limbii vechi macedonene cu greaca veche(1960). Devine conferenţiar la catedra de filologie clasică şi lingvistică generală (1963), apoi profesor, şeful catedrei de limbi orientale (1968), iar din 1974 şeful catedrei de limbi clasice. A fost prodecan al Facultăţii de limbi romanice, clasice şi orientale între 1963 şi 1970, când a fost numit director general al învăţământului universitar în Ministerul Învăţământului, de unde îşi va da ulterior demisia. Devine secretar, apoi vicepreşedinte al Societăţii de Studii Clasice între 1961-1974 şi preşedinte al Societăţii de Studii Orientale din 1969. Este „visiting profesor” la universităţile Bloomington-Indiana, Ann Arbor- Michigan, Berkeley-California între 1973 şi 1974 şi la universitatea din Padova între 1977-1979. În acest ultim an, exasperat de „imbecilitatea autorităţilor”, decide să nu se mai întoarcă în ţară, moment consemnat de M. Eliade în Journal-ul său, la 23 iulie 1979: „C. Poghirc comes to see me. Furious about the imbecility of the „authorities” in the homeland, who have not allowed his wife and child to come to Padova, where he has been professor for three years. He, Poghirc emphasizes, who for fifteen years traveled around the globe several times, attending conferences, holding courses and lectures—and always returned. Probably an informer provoked suspicion. On account of this, he has decided to remain permanently in the West”. Se stabileşte la Paris, alăturându-se diasporei româneşti de acolo. Îl regăsim din 1980 profesor emerit la Ruhr-Universitat din Bochum. Concomitent conferenţiază la Sorbona, unde reorganizează Centre Roumain de Recherches, al cărui preşedinte devine, cu sprijinul lui Mircea Eliade şi Emil Cioran. Ia din ce în ce mai des cuvântul la Europa Liberă. După revoluţie se întoarce de mai multe ori în ţară, pentru a sprijini activ, prin prezenţa sa şi printr-o serie de conferinţe, creaţia ştiinţifică românească. Contribuie cu lucrări, articole şi interviuri la publicaţii din ţară. În decembrie 2000, preşedintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor, ca o recunoaştere a meritelor sale pe tărâmul ştiinţei şi serviciilor aduse ţării. În ultimii ani a trăit mai retras, vârsta şi mai ales boala împiedicându-l să mai circule.

Preocupările sale de indianistică şi de istorie a religiilor l-au apropiat de Mircea Eliade, de care l-a legat o îndelungată prietenie. Despre importanţa marelui istoric al religiilor Cicerone Poghirc a scris L’itineraire mythique d’une existence accomplie. Ce que Mircea Eliade signifie pour les Roumains, în Mircea Eliade. Dialogues avec le sacre, Paris, 1987. La rândul său, M. Eliade, care avea pentru el o nereţinută admiraţie, îl descrie astfel în 1983: Dr. Poghirc is a most amazing scholar. He has a vast mind and he has applied himself fruitfully in a number of important areas of investigation: comparative Indo-European studies, classical philology, general linguistic theory, as well as particular studies of the Balkan area. In all of these fields the large number of his published works has proven illuminating and constructive. The extraordinary depth of his mind, wideness of vision, and sharpness of attention to scholarly detail mark him as an impressive individual w.

A fost profesorul de limbi clasice al lui I. P. Culianu, pe care l-a ajutat în momente de cumpănă, căruia i-a înlesnit în cele din urmă plecarea în Italia şi pe care l-a introdus lui Eliade. Între profesorul Poghirc, pe care Culianu îl numea afectuos „iubitul meu maestru”, şi studentul său s-a legat apoi o prietenie ce a durat până la moartea tragică a acestuia din urmă în 1991, prietenie pecetluită parcă prin colaborarea la The Encyclopedia of Religion a lui Mircea Eliade, în care cei doi semnează împreună şapte articole.

Cunoscută este deasemenea şi prietenia sa cu Cioran şi cu alte mari figuri ale exilului românesc. Se ştie mai puţin însă că studentul său cel mai drag, care – cât a fost în ţară – i-a fost mâna dreaptă, atât la catedra de clasice cât şi la Asociaţia de Studii Orientale, cu care a rămas mereu în legătură şi după plecarea din ţară, sprijinindu-l constant, şi care i-a călcat în mod strălucit pe urme, a fost Dan Sluşanschi. Numai o moarte – din nou prematură – a făcut ca faima acestui alt mare clasicist al nostru, a cărui stea era în plină ascensiune, să nu o egaleze şi depăşească pe cea a maestrului, aşa cum „dom’ Poghirc” îi profeţea cu ani în urmă.

Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl, încă de foarte tânăr. Se povesteşte că academicianul Alexandru Graur, după una din orele de asistenţă la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, ar fi spus că „lui Poghirc i se potriveşte catedra cum i se potriveşte unui cazac să stea în şa”. Avea un simţ special al valorii, un soi de intuiţie care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor încă neformaţi, şi aşa se explică de ce de el s-au ataşat oameni precum Culianu, Sluşanschi, Francisca Băltăceanu, Adrian Pârvulescu ş.a.

„Pentru tânărul student care, mânat de misterul civilizaţiilor vechi, intra la facultatea de limbi clasice, Cicerone Poghirc era fără îndoială figura cea mai impresionantă. Era un bărbat distins, de statură medie, cu sprâncene groase şi stufoase, cu ochi albaştri şi privire pătrunzătoare, mereu concentrată şi mereu atent la ceea ce ai de spus. Prezenţa sa emana energie şi hotărâre, dar în acelaşi timp blândeţe şi înţelegere. Poliglosia lui era impresionantă (la simpozionale şi congresele internaţionale răspundea în limba în care era întrebat), iar în discuţii cunoştinţele sale profunde îi permiteau să facă mereu asociaţii de idei surprinzătoare, care deschideau orizonturi noi şi neaşteptate. Îl găseai întotdeauna citind câte ceva (şi obişnuia să-şi noteze ideile inspirate de lectură chiar pe marginea cărţilor, cu creionul). În particular era un bon viveur, atunci când era cazul, îi plăcea să asculte muzică şi să cânte împreună cu tinerii. Râdea cu poftă şi îi plăcea să povestească, să spună bancuri şi vorbe de duh. Îşi iubea studenţii şi discipolii şi-mi aduc aminte cu câtă îngrijorare a venit în ţară, imediat după cutremurul din 1977, vizitându-ne pe rând ca să vadă dacă vreunul a păţit ceva ori dacă avea nevoie de ceva”(Wikipedia).

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Interpretarea simbolurilor incizate pe inelul sigilar din bronz descoperit la Seimeni: Mama Pământ, bucraniul şi Zeul Cerului – simboluri atestate în paleoliticul superior, neoliticul timpuriu şi în toate perioadele următoare.
    Simbolurile incizate pe inel sunt identice cu simbolurile prezente pe statuetele antropomorfe feminine aparţinând culturii dunărene Zuto Brdo – Gârla Mare din epoca bronzului mijlociu şi târziu:
    https://sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5