Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vlahuţă, Delavrancea şi Caragiale, într-un manuscris inedit

  Vlahuţă, Delavrancea şi Caragiale,

  într-un manuscris inedit

 Gh MedianAutor, Gheorghe Median

 Cu 90 de ani în urmă, la 15 martie 1923, savantul şi scriitorul Paul Bujor (1862-1952, onorând solicitarea Ligii “Drepturile şi datoriile femeilor” din Bârlad, de a a-şi aduce contribuţia la strângerea fondurilor necesare ridicării unui bust al poetului Alexandru Vlahuţă, a susţinut în oraşul se reşedinţă al judeţului Tutova, conferinţa “În amintirea poetului Alexandru Vlahuţă”.

 Fost coleg de şcoală primară cu poetul trecut în lumea umbrelor la sfârşitul anului 1919, şi într-o relaţie de strânsă  camaraderie cu acesta de-a lungul întregii sale vieţi, Paul Bujor a evocat cu sensibilitate şi emoţie figura ilustrului dispărut, oferind publicului amănunte inedite nu doar despre acesta, ci şi despre marii săi prieteni –  Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Ion Luca Caragiale. 

 Conferinţa, al cărei manuscris îl păstrăm, nu a fost consemnată de presa bârlădeană a timpului, fapt pentru care, reproducerea acesteia în paginile revistei “Luceafărul”, se constituie, credem,  într-o  contribuţie demnă de luat în seamă, la cunoaşterea, dintr-o sursă demnă de toată consideraţia, a profilului intelectual a trei dintre personalităţile marcante ale culturii româneşti. Ţinem să precizăm faptul o parte evocărilor făcute de Paul Bujor în această conferinţă se regăsesc în cartea „Amintiri de Al. Vlahuţă şi I. L. Caragiale”, publicată la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti în anul 1938.

  Doamnelor şi Domnilor

plan051 [800x600] Fiind dat subiectul conferinţei de astă seară, simt că am nevoie de o atmosferă caldă de intimidate prietenească, pe care vă rog să mi-o îngăduiţi.

Vă rog dar, să nu vedeţi în mine, în astă seară, pe conferenţiarul pretenţios, dar cu aere de savant, ci pe prietenul dvs. care vine să slăvească un moment, împreună cu dvs. amintirea celui mai ales suflet al neamului nostru.

 Deşi încrezător în pretenţioasa dv. îngăduinţă, totuşi mărturisesc sincer că rar mi-a fost dat să simt o emoţie mai vie ca-n momentul de faţă. Mai întâi, pentru că pentru prima dată vorbesc publicului din acest oraş de care mă leagă atâtea amintiri plăcute din copilăria mea şi al doilea, pentru că voi vorbi despre unul care mi-a fost cel mai drag prieten din copilărie – despre iubitul nostru poet AL. Vlahuţă.

 Puţin timp chiar după moartea lui, câţiva directori de reviste, ştiind vechile mele prietenii cu Vlahuţă, mi-au cerut să le dau ceva despre viaţa lui, dar, vă mărturisesc sincer, un sentiment de pietate m-a oprit ca, pe mormântul lui cald încă, să aduc – dacă n-ar fi decât un prinos de iubire frăţească – m-a oprit, zic, deoarece ştiam bine că lui nu i-a plăcut niciodată în viaţă să se vorbească mult de el. El, care avea darul de-a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc, simţea îndeajuns dragostea şi admiraţia ce i-o păstrau prietenii şi admiratorii lui, fără să i-o fi mărturisit vreodată. Şi când mai ales, eu nu ştiam bine că din o astfel de dragoste şi admiraţie el îşi făcuse cât a trăit cea mai plăcută mângâiere şi satisfacţie, înţelegeţi bine, Doamnelor şi D-lor, de ce eu am căutat să mă furişez la toate insistenţele venite din partea celor care, din dragoste şi din admiraţie pentru el, îmi cereau să le povestesc sau să le scriu ceva despre viaţa lui.

Acum însă, când au trecut patru ani de la moartea lui, şi când sufletele noastre, ale celor care l-am iubit şi l-am admirat în viaţă, încep a simţi nevoia de a-l avea un moment mai aproape de noi, slăvindu-i amintirea, acum n-am putut să resist invitării graţioase pe  care distinsa D-nă Nichifor (n. n. Lucia Teodorescu Nichifor, preşedinta Ligii) mi-a făcut-o din partea Comitetului organizator al serbării de astă seară.

Doamnelor şi Domnilor, despre viaţa şi operele poetului Vlahuţă s-ar putea face serii întregi de conferinţe, viaţa lui fiind o epopee întreagă de simţire zbuciumată, iar opera lui un monument de educaţie artistică şi morală. Vlahuţă împreună cu Caragiale, Delavrancea şi Gh. Coşbuc, formează o pleiadă strălucită a scriitorilor noştri contemporani, plecată de la Eminescu.

După cum mare parte dintre Dvs. ştiţi, de Vlahuţă m-a legat o prietenie din copilărie, iar de la întoarcerea mea de la studii din străinătate, prin el m-a legat aproape aceeaşi prietenie cu această pleiadă de scriitori până la moartea lor; iar amintirea acestor prietenii mi-i de ajuns ca să mă ţină tare în viaţă, cât voi mai trăi şi eu. Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea erau aşa de strânşi sufleteşte, încât nu era zi să nu se caute unul pe altul. Aşa de strâns legaţi, încât cineva n-ar putea azi vorbi de unul din ei, fără să amintească de ceilalţi doi. Trei firi artistice puternice dar deosebite.

 Caragiale, un îndrăzneţ şi viguros biciuitor al moravurilor din ţara noastră, în special al ridicolului şi al prostiei omeneşti. Şi cu cât el suferea mai mult din cauza prostiei omeneşti, cu atât ironia şi ridiculizarea deveneau biciuri de foc, care brăzdau mai luminos şi mai usturător prostia omenească. Cine numai întâmplător, a avut ocazia să asculte pe Caragiale povestindu-şi cu umorul şi verva lui scânteietoare, ridicolul vieţii omeneşti, rămânea cu impresia că nu e om mai vesel şi mai fără griji pe lumea asta ca el; cine însă a stat ades în contact şi a căutat să-l cunoască şi să-l simtă mai aproape, acela s-a putut convinge, că el era omul  cel mai chinuit sufleteşte.

 Şi lucru ciudat; cu cât într-un moment dat, el era chinuit de o contrarietate oarecare în viaţă, şi mai ales de prostia omenească, cu atâta în mijlocul prietenilor lui era mai scânteietor în vervă şi mai captivant în glume. La dânsul durerea cea mai mare şi mai tragică, în loc să izbucnească în plâns, cum se întâmplă oamenilor muritori, izbucnea în hohote de trâs şi în glumă. Ciudată fire de artist. Durerile fizice îl impresionau aşa de zguduitor ca şi durerile sufleteşti; de aceea discuţiile cu prietenii asupra durerilor oamenilor el le închina, îndreptându-se cu faţa spre răsărit şi făcând larg semnul crucii cu o rugăciune: „Fereşte-mă Doamne de boală, de năpastă şi de prostia omenească”.

  Barbu Delavrancea, fire neegală de artist. Aci senin ca în „Bunicul” şi „Sultănica”, admirabile nuvele, aci vijelios ca în „Viforul”, aci biciuitor şi muşcător ca în „Paraziţii” şi „Hagi Tudose”. Mare orator şi de aceea şi alintat om politic. Mereu zbuciumat de o luptă lăuntrică între încântarea talentului lui de orator şi adâncimea talentului de scriitor. Una pe alta se întreceau în luptă pe seama nervilor lui de oţel. Delavrancea era aşa de încântat de talentul lui de orator, încât de multe ori el se asculta vorbind. Aşa odată, povestea cu drag prietenilor lui cum, vorbind într-o întrunire publică, el se asculta vorbind şi încântat de discursul lui îşi zicea: „Bravo ţie, Barbule, când vei termina, o să te cinstesc cu o bere”.

Vlahuţă. Pe lângă strălucirea talentului literar al celor doi scriitori – Caragiale şi Delavrancea – Vlahuţă mai avea şi acea mare dragoste de oameni care dă operelor lui caracterul unui apostolat. Fire blândă şi îngăduitoare, el făcea legătura de unire între prietenii care-l înconjurau. Când Caragiale şi Delavrancea se ciocneau – şi câte odată foarte violent – în discuţii la ordinea zilei, cuvântul lui  Vlahuţă era hotărâtor ca să aducă lumina şi buna înţelegere. Un suflet bun, îngeresc de bun, apropia de el şi simţea prins ca în mrejele unui farmec nespus. El, care, cum spusei mai sus, avea darul minunat de a pătrunde în cutele cele mai asunse ale sufletului omenesc, a cântat în versuri de maestru şi în proză impecabilă şi durerile şi bucuriile, dar mai ales durerile sufletului omenesc. Acolo unde Eminescu n-a atins sufletul omenesc decât cu fluturarea uşoară de aripi a geniului său, Vlahuţă a răscolit, cu avântul unei aripi de vultur, tot sufletul omenesc, dezvăluindu-i cutele cele mai ascunse. Deoarece făcea caracteristică puternică a întregii lui vieţi de artist şi de om, era acea mândrie stăpânită şi îngăduitoare, acea impunătoare demnitate care copleşea şi pe cel mai îndrăzneţ. Ca şi plăpândul şi nefericitul Radu din puternica lui nuvelă intitulată „Din durerile lumii”, el îşi închidea durerile şi le strivea pe ascuns cu o putere neobişnuită, numai să nu i se ştirbească ceva din demnitatea lui de om şi de artist. El se simţea tot aşa de rege în împărăţia artei lui, ca şi cel mai puternic rege în împărăţia lui.

 Din schiţarea aceasta grabnică făcută asupra firii artistice a acestor trei mari scriitori: Al. Vlahuţă, Caragiale şi B. Delavrancea, vedeţi cât de deosebite erau aceste firi, dar tocmai această deosebire făcea farmecul prieteniei lor.

 Căci dacă câte-şi trei ar fi avut a ceeaşi fire, acelaşi temperament, desigur că prietenia lor ar fi fost monotonă, lipsită de acel farmec care le-a umplut viaţa cu prisosinţă şi de acea adâncă înţelegere de oameni şi de lucruri. Afară de puterea talentului lor, care le era comună, un singur lucru mai aveau comun în ceea ce priveşte profesia lor: onestitatea în artă, despre care Vlahuţă, considerat ca înţeleptul între ei, a scris pagini însemnate.

 Spuneam adineauri că ceea ce făcea o caracteristică a întregii vieţi de artist şi cde om a lui Vlahuţă era acea mândrie stăpânită şi îngăduitoare, acea demnitate înălţătoare care copleşea şi pe cel mai îndrăzneţ prin tactul, prin înţelepciunea şi prin bunătatea cu care ştia el aşa de bine să se impună, făcându-se astfel nu numai respectat, dar iubit. Şi ceeace afirm nu sunt simple vorbe. Vlahuţă le-a probat cu fapta. Ştiu câte onoruri i s-au propus în viaţă de puternicii zilei, de Academie şi chiar de palat, dar pe care le-a refuzat ori de câte ori a simţit că, primindu-le, i s-ar ştirbi ceva din demnitatea lui de om şi literat. Vlahuţă avea oroare să se gândească numai c-ar putea fi un birocrat. Să fie de exemplu un şef de birou ca să aibă de superior vre-un director oarecare, sau un director de minister ca să aibă de superior un secretar general oarecare, sau chiar un secretar general ca să aibă de superior vre-un ministru oarecare. E adevărat că în primii ani ai tinereţii lui, din cauza lipsei de experienţă în orientarea vieţii lui materiale, a încercat câteva ocupaţii în serviciul statului, dar le-a părăsit imediat ce s-a simţit împiedicat de aspiraţiile lui de gândire înaltă, curată şi nestingherită de meschinăriile inerente unor astfel de ocupaţii. Mult mai târziu, însă, a primit însărcinarea oficială la Ministerul Instrucţiei, care, nu numai că nu i-a ştirbit demnitatea lui de literat, dar i-a mărit-o chiar. De aceea cred instructiv să arăt, în câteva cuvinte, împrejurările în care el a primit acea însărcinare.

 Risipa mare ce se făcea în bugetul Ministerului Instrucţiei cu tipărirea tuturor inepţiilor literare, sub motivul că se încuraja sferi literare, a silit pe ministrul de pe vremuri ca să pună capăt acestei risipe, numind pe Al. Vlahuţă şi pe Gh. Coşbuc referendari la Casa Şcoalelor, cu însărcinarea de a-şi da avizul asupra tuturor lucrărilor literare care cereau să fie tipărite cu sprijinul şi sub auspiciile ministerului. „Ştiu, spunea ministrul de atunci lui Vlahuţă, că D-ta ai oroare de birocraţie, dar, ca referendar nu eşti de loc în minister. Vei sta acasă. Şi când astfel de lucrări se vor prezenta ministerului, ele vor fi trimise acasă d-tale, nu lui Coşbuc. Dacă le veţi găsi bune, le voi încuraja, dacă nu, le voi respinge. Cu chipul acesta, ministerul va scăpa de insistenţele, mai ales ale politicienilor care sprijineau cererile numeroase ale scriitorilor chemaţi şi nechemaţi. Mai adaugă ministrul „Vom scăpa astfel şi de pacostea de-a vedea azi podul ministerului plin cu unele scrieri care, nu numai că nu sunt de nici un folos, dar sunt periculoase, cel puţin aşa suntem informaţi prin rapoartele mai multor directori de şcoli secundare şi primare cărora li s-au trimis acste scrieri pentru bibliotecile şcolilor lor”.

 Aceasta a fost singura însărcinare oficială pe care Vlahuţă a primit-o cu plăcere. A primit-o, pentru că, după cum spusei, el a simţit că o asfel de însărcinare nu numai că nu-i ştirbea libertatea de literat, dar i-o întărea, deoarece prin ea, el se simţea un străjer al literaturii cinstite şi demne. Dar după douăzeci de ani de îndeplinire a unei asfel de de datorii, apărând, cum îmi spunea şi el, bugetul statului de risipă şi literatura ţării de toate inepţiile care cereau să fie tipărite cu sprijinul şi sub auspiciile ministerului, a trebuit să se găsească un ministru de instrucţie şi încă un om de litere care să-i suprime locul pe motive aşa zise economice şi acel ministru a fost Profesorul Simion Mehedinţi din guvernul Marghiloman de la 1918. Lumea va judeca fapta acestui fost ministru. Şi pentru ca să vedeţi cu câtă mândrie Vlahuţă a suportat această lovitură nedreaptă, daţi-mi voie vă rog, să vă citesc un pasaj din scrisoarea lui de la 1 Noiembrie 1918, pe care mi-a adresat-o din Bucureşti, unde se întorsese din refugiul de la Iaşi:

„Frate Bujor. A fost scris, cum ziceai, să n-am locuinţă. Din toată aşezarea de la Dragosloveni, nimic n-a mai rămas. Şi-apoi a mai venit şi altă devastare: După aproape 20 de ani de serviciu, ca referendar la Casa Şcoalelor, m-am pomenit îndepărtat, aşa din senin, de Dl. Ministru Mehedinţi. Felul cum mi-am îndeplinit datoria toată vremea asta, apărând bugetul statului de risipă şi literatura ţării de toate inepţiile care cereau să fie tipărite cu sprijinul şi sub auspiciile ministerului, mă îndeamnă să cred că nu rămâne definitivă marea nedreptate ce mi s-a făcut. Dintr-un sentiment de mândrie, uşor de înţeles, nu m-am plâns nimănui, oricât aş fi de strâmtorat, dar îţi mărturisesc sincer că mă doare pentru cei ce vor veni după noi, mă doare gândul amar „că suferinţele şi tânguirile noastre n-au făcut nici măcar atâta lucru, ca soarta unui scriitor cinstit şi demn să nu mai fie la discreţia unui Mehedinţi. N-aş vrea să închid ochii cu durerea că dacă ar mai veni un Eminescu, tot în casa de nebuni ar trebui să sfârşească.”

 Aici sunt sub cloroform: „de patru zile nu mai ştiu nimic. Nemţii au plecat furioşi, ridicoli, detestaţi de toată lumea, huiduiţi de copii. Au devastat casele, şi trecerea lor prin sate, au svântat tot ce-au găsit. Dar toate ne spun că suntem la sfârşitul îndurărilor noastre şi o viaţă nouă stă să înceapă pentru noi şi pentru lumea întreagă.”

 V-am dezvăluit, Doamnelor şi domnilor, acest episod din viaţa lui  Vlahuţă ca să arăt mai ales tineretului din această sală, o pildă strălucită de mândrie stăpânită şi de demnitate omenească, temelii solide în formarea caracterului.

Tot dintr-un sentiment de demnitate, îndestul de justificat, după cum veţi vedea, Vlahuţă a refuzat onoarea de a fi membru al Academiei Române. Când cei trei mari literaţi ai noştri – Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea – erau în plină dezvoltare a talentului lor, lumea se întreba mirată: „Cum se face că ei nu sunt încă membri ai Academiei Române”. Se întreba mirată fiindcă nu ştia că şi în sufletele nemuritorilor academicieni puteau să existe aceleaşi patimi omeneşti ca şi în sufletele comunilor muritori. Dacă un titlu mai mult în viaţă, dă omului o strălucire oarecare, de multe ori, această strălucire e numai aparentă. Că de multe ori, sub aparenţele cele mai strălucitoare, se ascund cele mai întunecate patimi. În una din zile, Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea, ironizând cu vederea lor obişnuită, veni vorba şi de Academie. Delavrancea, cu firea lui expansivă zice: „Ia să vedem care din noi o să ajungă mai întâi la Academie. Eu, continuă Delavrancea, socot că cel dintâi care trebuie să ajungă la Academie, e greu, că el e mai îndrăcit decât noi. Greu era Caragiale. Pe urmă tu, Vlahuţă apoi eu.

 Faptele s-au întâmplat însă cu totul altfel. Delavrancea a ajuns voios cel dintâi la Academie, iar Vlahuţă, poftit cu sâcâieli, după cum veţi vedea, a refuzat. Cât despre Caragiale, pe care Delavrancea îl proorocise cap de listă, nici vorbă n-a fost. Desigur, Delavrancea merita cu prisosinţă şi mult să fie numit membru al Academiei, dar a trebuit să vie un concurs de împrejurări, specifice ţării româneşti – împrejurări politice  – ca să i se consacre acest merit. Delavrancea, intrând în partidul conservator, a devenit, ca prin minune, copilul atotputernicului Academician Titu Maiorescu. Maiorescu a decretat atunci pe Delavrancea cel mai mare orator al ţării, cel mai mare literat şi demn de-a intra în Academie. Până atunci şi Delavrancea ca şi Vlahuţă şi Caragiale, fusese ignorat. De ce? Pentru că aceşti trei mari literaţi n-au voit să facă parte din cenaclul literar al atotputernicului Maiorescu. Caragiale mai avea încă un adversar neîmpăcat în Academie, pe atotputernicul D. A. Sturdza, polul opus lui Caragiale ca concepţie în toate manifestările vieţii.

 Dacă e adevărat că Vlahuţă, care trăia mai mult din munca lui de literat a prezentat în mai multe rânduri operele lui pentru premiile Academiei, nu-i mai puţin adevărat că el le prezenta cu ostentaţie, mai mult ca să arate Academiei că el există şi că nu ar putea fi ignorat de ea, spunând tuturor, fără sfială că singurul lucru pe care-l are Academia sunt premiile. În 1888, Vlahuţă îşi prezintă volumul de poezii pentru unul din premiile Academiei. Academia îi refuză premiul. Vlahuţă, atins în demnitatea lui, s-a resemnat, aşteptând momentul să dea Academiei lecţia meritată. Şi într-adevăr, sosi. Când Academia vru să repare stângăcia făcută faţă de el, numindu-l mai târziu membru al ei, Vlahuţă răspunse că nu primeşte această onoare şi că, dacă Academia ar fi consecventă cu aprecierile ei anterioare, ar trebui să ofere această onoare … D-lui Iuliu Roşu. Ce exemplu frumos de demnitate omenească şi de demnitate de literat! … Şi aşa s-a făcut că Vlahuţă n-a fost membru al Academiei Române. Cât despre Caragiale, nici vorbă n-a fost. Ei, dar ce are a face!. Ţara întreagă ştie că şi Vlahuţă şi Caragiale ca şi nefericitul lor prieten Eminescu, au trecut în nemurire fără ştampila Academiei Române.

 Cum spusei, lui Vlahuţă  s-au propus onoruri şi de la palat. Bătrânul rege Carol, în dorinţa mare de a da prinţului moştenitor Carol o educaţie solidă, aşa cum se cuvine unui prinţ care într-o zi va fi chemat să conducă o ţară, s-a gândit la Vlahuţă. Vlahuţă îmi spunea atunci că regele i-a propus ca să se ocupe de educaţia prinţului. Şi mi-a desfăşurat atunci şi mie, cu multă însufleţire, planul lui de educaţie menit să facă, cu adevărat, din prinţul moştenitor de atunci şi regele de mâine, cetăţeanul cel mai mare din ţara lui, prin virtuţile cetăţeneşti şi prin adânca înţelegere de oameni şi de lucruri. Întreaga lui concepţie de educaţie a unui prinţ o baza – în prima linie – pe iubirea adâncă şi curată ce trebuie să aibă un viitor rege pentru poporul lui şi pe iubirea de adevăr. Astfel de sentiment ar fi vrut el să sădească în sufletul prinţului; deoarece, în acest sentiment vedea el izvorul limpede şi nesecat al truturor virtuţilor cetăţeneşti necesare unui rege. Din nefericire, Vlahuţă n-a putut să-şi îndeplinească acest plan. Sentimental unei mari răspunderi l-a împiedicat să primească propunerea ce-i mângâiase un moment sufletul. În adevăr, conştient de răspunderea mare ce trebuia să-şi ia, a pus condiţia ca, cel puţin atâta timp cât el se va ocupa de educaţia prinţului, răspunderea aceasta să şi-o ia el întreagă, fără a fi stingherită de influienţa altor educatori care, cu voia sau fără voia lor, i-ar fi îngreuiat atingerea rezultatului frumos dorit de el. Dar se vede că nu s-a putut.  Cu câtă durere a trebuit să scoată el mai târziu acel strigăt rupt din inimă: “Minciuna stă cu regele la masă.”

  Doamnelor şi domnilor, vă rog să nu vă aşteptaţi ca eu, să fac în astă seară, o critică ştiinţifică a operelor literare ale lui Vlahuţă. Nu sunt specialist în materie de critică litetrară şi chiar dacă aş încerca o astfel de critică, n-aş avea timpul ca într-o conferinţă să tratez un subiect aşa de vast. Acel care, în ţara noastră a făcut critica cea mai bună şi cea mai cuprinzătoare a operelor lui Vlahuţă ca şi ale lui Caragiale, Delavrancea şi Coşbuc – e marele critic Dobrogeanu Gherea, mort şi dânsul de curând, şi care a trăit în cea mai strânsă legătură cu această pleiadă de literaţi contemporani. Cum spuneam, o critică ştiinţifică nu voi face. Pentru mine, ca şi pentru acei din Dvs. care aţi citit, aţi meditat şi aţi simţit, opera lui Vlahuţă e tot aşa de complexă, tot aşa  de variată şi de surprinzătoare ca şi manifestările vieţii omeneşti. Totul în opera lui gravitează în jurul zbuciumărilor sufleteşti ale omului. Dar cum spusei mai sus, ceea ce face caracterizarea operelor lui mai mult, e acea dragoste de oameni pe care nimeni altul n-a înălţat-o aşa de mult. A înălţat-o până la divin. Şi, cum în lumea aceasta mare, e şi poporul românesc din care facem parte cu toţii, nimeni altul, ca el, n-a arătat în accente mai puternice şi mai duioase, această dragoste de poporul românesc. Şi de aceea eu ştiu că v-aş ruga mai bine să-mi  daţi voie să vă citesc două pagini din admirabile lui scriere “România pitorească”, care a fost tradusă şi în limba franceză. Paginile acestea, ca introducere a volumului, sunt o poezie întreagă de simţire şi limbă românească. De câte ori le-a citit el, cu glasul lui cald şi tremurător, plin de simţire, pe care eu nu l-aş putea reaminti acum, aşa cum mi-a rămas întipărit în mintea şi sufletul meu. După ce a isprăvit călătoria de la un capăt la celălalt al ţării, descriind frumuseţile peisajelor care l-au încântat, el încheie: “De-aici, din mijlocul Capitalei zgomotoase, îmi întorc gândurile pe unde am umblat. Multe din lucrurile frumoase, pe care le-am văzut, îmi revin acum, învăluite acum în farmecul depărtării şi parcă mă dojenesc unele că n-am spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care nu le-am văzut încă. Dar, ceea ce se ridică mai luminos şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă şi cea mai mândră între podoabele ţării este poporul românesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor cântece şi tot înţelesul istoriei, al trăiniciei şi stăruinţei noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi în inima lui caldă, am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaintei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezgolit în zloată şi-n bătălii, murind ca să plătească dările ţării, luptând ca sâ-şi apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în şes şi renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie şi mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor dureri? “Unde-ar fi ajuns el astăzi, da că ar fi fost lăsat în pace …!

O lacrimă-i tremură în glas şi graiul lui e un suspin, zice Michelet, vorbind de poporul român. În adevăr, suferinţele acestea au pus o blândeţe divină pe figura ţăranului nostru. „Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri. Câtă gingăşie e în căntecul cu care-şi adorm ţărăncile copiii: „Nani, nani puişor”. Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care au izvorât, îşi petrec morţii la groapă:

                „Dragile mamii sprâncene,
           Cum o să fiţi buruiene,
           Dragii mamii ochişori,
           Cum o să vă faceţi flori …!”

Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de-odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt Român”.

bujor [800x600]                                                Paul Bujor – Bârlad

Nu avem date privind fondurile rezultate în urma conferinţei susţinute de Paul Bujor, dar, sigur, acestea s-au adăugat celor strânse anterior, făcând posibilă realizarea bustului lui Alexandru Vlahuţă. Creaţie a sculptorului bârlădean Ioan C. Dimitriu-Bârlad, bustul a fost amplasat în Grădina Publică a oraşului, dezvelirea acestuia având loc la data de 21 septembrie 1924, în prezenţa unui numeros public, a oficialităţillor locale şi a numeroase personalităţi, între care poeţii Ion Minulescu, George Topârceanu, George Tutoveanu şi George Pallady, scriitorii gălăţeni Grigore Voja şi Emil Maur, profesorul universitar Virgil Niţulescu şi actriţa Maria Giurgea.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. cititor spune:

    Istorie culturala readusa in memorie. Gheorghe Median, va multumim!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5