În urmă cu 35 de ani, în zilele confuze şi tulburi ale lui Decembrie 1989, în maternitatea dintr-un orăşel din centrul ţării, se năştea copilul unor profesori de matematică, Christian. Tot atunci, pe străzile însângerate ale Bucureştiului, ale Timişoarei şi ale altor mari oraşe, se năştea sora lui geamănă, Libertatea. Acum, amândoi împlinesc 35 de ani. Şi amândoi îşi revendică dreptul la adevărul despre trecutul părinţilor şi la cel despre propriul lor prezent.

Are 35 de ani şi trăieşte acum în Bucureşti. În decembrie, de ziua lui, vine la Cimitirul de pe Calea Şerban Vodă să aprindă o lumânare eroilor. Christian, ca mulţi alţi români, vrea să se reculeagă aici, să aducă o floare şi-o rugă acelui Decembrie 1989, vrea să înţeleagă ce a fost înainte şi după acest hotar istoric, să-şi ceară iertare în numele dreptăţii batjocorite de nomenclaturişti. Lângă mormintele de marmură albă sunt zeci de părinţi care aprind lumânări copiilor lor martiri. Îi chinuie aceleaşi întrebări, căci nu ştiu nici acum cine le-a ucis fiii şi fiicele la Intercontinental, Otopeni, la Televiziune, în faţa Muzeului Naţional de Artă, în Piaţa Operei din Timişoara. Şi nu a plătit nimeni pentru moartea eroilor Revoluţiei din Decembrie 1989. Asemenea părinţilor, îi comemorăm în gând pe aceşti nevinovaţi şi ne rugăm pentru odihna sufletelor lor.
Au trecut 35 de ani de la Revoluţia anticomunistă. Sunt trei decenii în care nu suntem lămuriţi la ce ne foloseşte libertatea, în contextul politic actual, strâmb. Doar eroii care au strigat în faţa gloanţelor „Vom muri şi vom fi liberi!” ar şti ce să facă cu ea acolo, în lumea îngerilor. Au trecut 35 de ani şi încă mai citim pe litere neologisme ca demnitate, stimă, solidaritate, democraţie. Le suntem datori cu adevărul acestor tineri. Iar dacă unii dintre noi îşi mai bat capul cu desluşirea ecuaţiilor încâlcite ale lui decembrie 1989, alţii, care s-au prins de la-nceput, şi-au asumat ziare şi televiziuni, partide şi guverne. Însă, le suntem datori lui Christian şi celor născuţi după 1989, căci nici ei nu pricep mare lucru din revoluţia noastră, dar,  mai ales, vor să înţeleagă de ce prezentul pe care-l trăiesc este atât de contorsionat şi destructurat.  Poate că profesorii ar trebui să-i ducă obligatoriu pe copii, la una din orele de istorie, atâtea câte au mai rămas în programa şcolii, la muzee şi la Cimitirul Eroilor Martiri de pe Calea Şerban Vodă, care se află lângă Bellu, în imediata vecinătate a lui Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Preda, Nichita Stănescu… 

Statisticile libertăţii noastre

Pe crucile înfăşurate în tricolor din Cimitirul Eroilor sunt întotdeauna flori proaspete. Sunt 280 de morminte albe, doar o parte din cele 1104, răspândite în necropolele din oraşele martir. Unii spun că Revoluţie a fost doar din 17 până în 22 decembrie, după aceea, contrarevoluţie. Şi într-un caz, şi în celălalt, şi-au dat viaţa în Bucureşti 543 de oameni nevinovaţi şi alţi 561 în restul ţării. Înainte de 22 decembrie au fost 162 de morţi, din care 73 la Timişoara, 48 la Bucureşti şi 41 în alte localităţi, iar după 22 decembrie, au murit 942 de persoane (495 decedaţi la Bucureşti). De asemenea, indexul răniţilor este proporţional cu cifrele de mai sus: înainte de 22 decembrie – 1107 răniţi (604 la Bucureşti), iar după 22 decembrie au fost 2245 de răniţi (1275 în Capitală). Printre ei, studenţi, elevi, copii de 2 ani, violonişti, tipografi, şoferi, soldaţi, muncitori, alpinişti, sportivi, ziarişti ş.a. Deşi vârsta, meseria, locul le sunt atât de diferite, un singur lucru îl au în comun: anul morţii, 1989. Şi Crăciunul, pe care nu l-au mai serbat acasă. De-atunci, fiecare Crăciun este îl petrec în cimitir, alături de părinţi, fraţi, rude care vin la mormânt, fac pomeni, vorbesc cu ei, plâng şi le povestesc ce mai e pe-aici. Unii le-aduc coroniţe de brad, globuleţe, beteală… Dar şi colivă.

„Patriei noastre, spuneţi-i adevărul. Am fost acolo unde trebuia să fiu”

O carte, o minge de rugby, o aripă de avion stau alături de crucile albe ca semn al trecerii prin lume al acelora care şi-au dat viaţa la Universitate sau la Comitetul Central, când noi priveam la televizorul alb-negru eliberarea din totalitarism. Ei sunt martirii care au schimbat un regim în câteva zile. „Măicuţa mea prea scumpă şi frăţior iubit, deşi plecat din lume, să ştiţi că n-am murit. Pe-un vis de libertate am fost şi eu jertfit”, stă scris pe unul dintre morminte, pe care arde o candelă. Poveştile martirilor, spuse de cruci, părinţi, de revoluţionari reali, nu farsori, nu impostori, sunt cutremurătoare. Fiecare dintre tineri era poate conştient de preţul pe care urma să-l plătească. „Nu am putut să stau deoparte. Dacă o făceam, nu mai eram român şi, în pământ, să ştiţi,iubiţi părinţi şi fraţi, sunt tot român şi tot aşa rămân”. A strigat Jos comunismul şi a oferit flori trupelor armate din faţa Sălii Dalles. A îngenuncheat şi s-a rugat pentru morţii Timişoarei. Era 21.12.1989, ora 17:30. A primit trei gloanţe mortale. Avea 19 ani şi a fost prima victimă a Revoluţiei din Bucureşti. I se spunea Micky Rokerul (numele lui real: Mihai Lucreţiu Gâtlan, 1970-1989). „Eroii n-au murit. Nici tu, scumpul nostru erou şi martir, n-ai murit. Trăieşti în sufletele noastre şi vei trăi peste veacuri în istoria ţării. Familia”.  „Părinţi şi fraţii mei iubiţi, să mă iertaţi că v-am părăsit la numai 13 ani. Tavi”.
În 1990, au fost edificate Biserica şi Cimitirul mormintelor din marmură albă, egale, triste, ca un regiment tăcut. Egale în moarte. „Patriei noastre, spuneţi-i adevărul. Am fost acolo unde trebuia să fiu”, scrie pe una dintre crucile pe care cad câţiva fulgi de zăpadă. Lacrimi ale cerului.

„Stâlpii împuşcaţi”

După 1990, s-au construit multe monumente închinate Eroilor Revoluţiei. Fiecare oraş martir are un astfel de memorial, iar cel mai cunoscut (dar şi contestat ca realizare artistică) este cel din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, creat de sculptorul Alexandru Ghilduş. Numele complet al ansamblului arhitectural de 25 de metri înălţime este „Memorialul renaşterii – Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989” şi este alcătuit din mai multe elemente: Piaţa Reculegerii, Zidul Amintirii, Piramida Izbânzii, Calea Biruinţei. An de an, oficialii depun aici coroane de flori, pentru că în perimetrul cuprins de Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară şi fostul Comitet Central s-au consumat momente fierbinţi ale evenimentelor din decembrie 1989, printre care şi fuga cuplului Ceauşescu. Azi, nenumăraţi turişti români şi străini vin la monument şi se pozează cu el. Şi, mi se pare un cinism revoltător faptul că acest monument a fost plătit de Iliescu, care spunea în presă, „Monumentul este al meu!”, în contextul în care personalităţi publice şi din lumea artistică ridiculizau realizarea estetică a acestui edificiu fundamental din istoria României. Ceea ce este important aici este Zidul Amintirii, pe care sunt înscrise, pe plăci din marmură neagră, numele celor peste o mie de victime ale Revoluţiei.
La Cluj-Napoca, în Piaţa Unirii, pe trotuar, sculptorul Liviu Mocan a imaginat şi amplasat în anul 2003 un monument intitulat „Stâlpii împuşcaţi”. Lucrarea cuprinde opt piese din bronz ce reproduc trupurile în picioare, stilizate ale celor care au căzut în 1989, cu semnele împuşcării lor. Atunci, la Cluj, au murit 26 de oameni, iar alţi 65 au fost răniţi. „Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, spune Liviu Mocan, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă Stâlpi, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul”.
După 1989, au apărut tot felul de manuale de istorie – al holocaustului, al minorităţilor etc. – care se predau în şcoli, e drept, opţional. Unul obiectiv şi corect despre istoria noastră recentă, încă nu. Doar un volum în care apar tot felul de personaje, ridicate la rangul de personalităţi, pentru care peste 1100 de oameni au strigat în faţa gloanţelor: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Şi multe cărţi în care fiecare autor se străduieşte, prin analize, filmări şi documente, să-i redea chip şi adevăr  acelui fenomen politic şi social din decembrie 1989. Însă copiilor români şi celor născuţi în diaspora cine le va spune istoria libertăţii lor şi cum?