Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ADOLF DĂMIDEANU

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ADOLF DĂMIDEANU

Georgică Manole: Domnule Adolf Dămideanu, aproape de o viaţă locuiţi în Bucureşti. Care este legătura dumneavoastră cu spaţiul botoşănean?
ADOLF  DĂMIDEANUAdolf Dămideanu: Am văzut lumina zilei pe data de 7 iulie 1926, în satul Hăneşti din fostul judeţ Dorohoi (acum Botoşani), la fel ca surorile mele: Clara ( 1 mai 1922) şi Mari (3 octombrie 1929). Mama n-a avut suficient lapte să mă hrănească. Am fost alăptat de o săteancă căreia i-am spus totdeauna: „Mama Mariţa”. Am trăit, ca orice copil, zilele fericite ale copilăriei. Aici am cunoscut primul fior al dragostei (nemărturisite) pentru una din fetele lui Gh. Brânză, Făniţa. Era o fată frumoasă şi veselă. Cu vreo doi ani mai mare ca mine ( „ieşise la joc”). Mă trata ca pe un prieten. Îmi povestea, spre necazul meu, trecerea de care se bucura la flăcăii din sat. Am avut prietenii copilăriei şi adolescenţei pe care nu-i uită nimeni. Trebuie să-i amintesc, în primul rând, pe Ghiţă Iova, apoi pe Izu Moraru, băieţii lui Leon Făină şi alţii. În august 2012 am reuşit, după peste şapte decenii, să vin să revăd meleagurile natale. Am venit la Hăneşti împreună cu unul din fiii surorii mele celei mari, cu fiica surorii celei mici şi cu copiii ei, care în prezent trăiesc în Israel. Am venit să vadă satul unde s-au născut, au trăit, au muncit, s-au bucurat şi au suferit părinţii, bunicii şi străbunicii, iar pentru cei mai tineri şi stră-străbunicii.

G. M.: Ce ştiţi despre strămoşii dumneavoastră?
A. D.: Domnitorii şi boierii de pe actualul spaţiu al României au adus evrei, nu numai ca medici, meşteşugari, negustori, ci şi pentru alte activităţi care nu ştiau să le facă localnicii, sau nu aveau încredere că le vor face cu suficientă conştiinciozitate. Cine nu-şi aduce aminte de vestitul doctor Şmil care l-a tratat pe şi mai vestitul domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, sau despre alţi evrei celebri care şi-au adus pe deplin contribuţia la dezvoltarea acestor meleaguri. Eu n-am avut astfel de ascendenţă. Străbunii mei au fost oameni modeşti. Din câte am aflat, am dedus, moşierul din satul Dămideni, judeţul Botoşani, i-a adus să-i păzească avutul. Îmi pare rău, dar nu am reuşit să aflu cum s-au numit. Având probabil nume greu de pronunţat de către localnici, li s-au spus din Dămideni: Dămideanu.
Urmaşii paznicului din Dămideni s-au împrăştiat în toată Moldova. Sub acest nume, pe cei din familia mea, i-am putut întâlni la Hârlău, Bivolari, Botoşani, Iaşi, iar pe cei mai mulţi în Ştefăneşti (Botoşani). După cum se ştie, în acele vremuri ocupaţia părinţilor era continuată de copii şi chiar de nepoţi. Aşa îmi explic că bunicul meu, Favel Dămideanu, a ajuns paznic la moara din Hăneşti. Vremurile s-au schimbat. Bunicul avea cinci fii care au învăţat şi profesat alte meserii: mezelari, potcovari, iar tata cea de cizmar.

G. M.: La Muzeul de Istorie al Evreilor din Bucureşti există un livret militar cu urme de sânge. Care este istoria acestui livret?
A. D.: Este livretul militar al tatălui meu, Şloim Dămideanu. A copilărit şi a trăit în Hăneşti, la fel ca bunicul şi, cum am mai arătat la început, la fel ca mine. De aici tata a fost încorporat, în 1916, la Regimentul 29 infanterie din Dorohoi. După o scurtă pregătire a fost trimis pe front, în războiul pentru întregirea patriei. În luptele pe linia Oituz – Mărăşti – Mărăşeşti, la Răcăciuni, un glonţ i-a străpuns pieptul. A găurit livretul militar, pe care îl purta în buzunarul de la piept, a trecut pe lângă inimă, i-a făcut praf un plămân şi i-a rupt o coastă. La ieşirea din spital, nu era în stare nici să meargă. Târându-se, a străbătut cei zece kilometri de la gara Dângeni până acasă, la Hăneşti. Livretul militar, cu urmele de sânge, precum şi Brevetul de decorare cu specificaţia luptelor la care a participat, sunt expuse la Muzeul de Istorie a Evreilor din Bucureşti.

G. M.: Cum trăiaţi momentele istorice ale vremii, spre exemplu cedarea Basarabiei?
A. D.: Basarabia a fost cedată pe baza tratatului Molotov – Ribentrop, cu acordul autorităţilor române din acea perioadă. La retragerea trupelor din Basarabia, o unitate militară a trecut prin satul nostru, Hăneşti. Aceasta a vandalizat şi a jefuit tot ce aveam mai de preţ. Îmi vor rămâne veşnic în memorie acele momente de groază. Mă trec şi acum fiori când îmi amintesc cum stătea tata în spatele uşii. Noi, copiii şi mama, în spatele lui. Un soldat ţinea arma întinsă către noi, iar de afară se auzea un altul strigând: „Trage mă în jidan că un cartuş nu costă decât un franc!”.
În jidanul care îndurase toate ororile războiului, care şi-a vărsat sângele, la propriu, pentru alipirea Basarabiei la Patria Mumă şi pe care ei au părăsit-o fără să tragă măcar un cartuş. Aud şi astăzi hârşâitul baionetei care tăia feţele de pernă, văd apoi puful de gâscă alunecând pe fereastră, puf la care mama trudise îndelung, nopţi şi nopţi, să facă zestre surorii mele. Nu pot uita uliţa satului albită de puful realizat cu atâta trudă de mama.
Mă cutremur când îmi amintesc strigătul de disperare al mamei în momentul în care soldaţii au luat din casă maşina de cusut şi au pus-o în căruţa lor. Maşina de cusut fusese cumpărată, în rate, cu mari eforturi materiale. Nu de puţine ori furnizorul a vrut s-o ridice pentru că părinţii nu aveau banii necesari achitării ratelor scadente. Am scăpat datorită unor consăteni care şi-au pus propria viaţă în pericol, adăpostindu-ne până la plecarea trupelor din sat. REGRET PROFUND, şi asta scrieţi cu litere majuscule, dar nu-mi amintesc numele lor.

G. M.: E drept, cum se spune, că s-a ordonat izgonirea evreilor din sat?
A. D.: N-au trecut decât câteva luni de la cele relatate şi s-a ordonat, de către autorităţile ţării, izgonirea evreilor din sat. Sat în care familia mea trăia de cel puţin trei generaţii. În Hăneşti erau 22 de familii de evrei. Dintre acestea, 21 de familii au fost evacuate în târgul Săveni, la zece kilometri nord de satul nostru. De aici, împreună cu evreii localnici, au fost trimişi în Transnistria. Nu ştiu câţi au supravieţuit. Mama, având o soră la Ştefăneşti (Botoşani), „am plecat” cu o mică parte din puţinul care ne-a rămas în urma jafului amintit. Antonescu evacua evreii sistematic, după modelul nemţesc, de la nord la sud. Fiind la 32 de kilometri mai la sud, am scăpat de Transnistria. Mersul războiului l-a forţat pe Antonescu să oprească trimiterea evreilor în Transnistria. De fapt, începea să nu mai aibă nici unde-i trimite.

G. M.: Să înţeleg că Ştefăneştiul scăpase de evacuări?
A. D.: Nici Ştefăneştiul n-a scăpat de evacuări, mai întâi la Suliţa (Botoşani), iar apoi în oraşul Botoşani. „Am plecat” spre Suliţa cu o bocceluţă în spinare, alături de evrei localnici, bătrâni, copii, bolnavi, „fără discriminare”. A trebuit să parcurgem peste 30 de kilometri, sub pază, pe o vreme toridă, greu de suportat. Prin multe sate prin care am trecut, ţăranii ne-au întâmpinat la marginea drumului şi ne-au dat apă, mămăligă cu brânză. Fiecare ce-a avut. Consider că aceştia, alături de consătenii menţionaţi mai înainte şi a căror nume l-am uitat, merită titlul de NECUNOSCUŢI „DREPŢI AI POPOARELOR”. Titlul se acordă de „Institutul de Cercetare a Holocaustului” celor care au salvat evrei în acea perioadă neagră. Printre românii care au primit acest titlu se numără şi Regina Maria ca şi părintele Gala Galaction (Grigore Pişculescu).
Am ajuns la Suliţa noaptea târziu. Am fost „cazaţi” în oborul de vite. Prima noapte am avut ca „pernă” gunoiul pe care l-am adunat din obor şi „pat” pământul gol. A doua zi, cu sprijinul şi înţelegerea neprecupeţită a evreilor din localitate, am fost ajutaţi să supravieţuim.

G. M.: A urmat evacuarea în oraşul Botoşani?
A. D.: Ulterior am fost evacuaţi în oraşul Botoşani. Aici am trăit calvarul îndurat de evrei în perioada holocaustului. Datorită jafului suferit la retragerea trupelor din Basarabia şi a multiplelor evacuări nu mai aveam aproape nimic. Am trăit mai mult din mila surorii mamei şi a soţului ei. Am purtat steaua galbenă . De multe ori, fără nici un motiv, am fost luat la poliţie, cotonogit bine şi trimis „acasă”. Acasă consideram satul natal, Hăneşti.
Nu aveam voie să mergem la piaţă decât după ora zece, când piaţa era aproape goală. De fapt nici nu prea aveam cu ce să cumpărăm. Am suferit la propriu de foame. De multe ori mâncarea noastră consta în grâu fiert, numai cu sare, grâu pe care reuşeam să-l luăm în nişte buzunare speciale, când eram duşi, destul de des, la încărcatul vagoanelor, de fapt a trenurilor, ce se trimiteau în Germania. Neavând vârsta pentru muncă obligatorie, am lucrat în locul celor care aveau bani să mă plătească şi să dea şperţ supraveghetorilor ca să accepte substituirea. Am lucrat la săpatul şanţurilor, am lucrat ca salahor cărând cărămizi, căldări de var, căldări cu smoală pentru pavaj, am măturat străzile. Şi în general am încasat scatoalce. Mai multe decât ar fi încasat titularii. Din motive lesne de înţeles…

G. M.: Aceasta va fost copilăria. Adolescenţa?
A. D.: În anul 1948 am fost încorporat să-mi satisfac stagiul militar. Am plecat cu gândul să-mi fac datoria, să fiu alături de cei care consideram că muncesc să formeze o armată care să nu semene cu cea cunoscută în copilărie, cea văzută de mine la retragerea trupelor din Basarabia, când a băgat groaza în noi, ne-a vandalizat casa şi ne-a jefuit. Ca o recunoaştere a muncii mele am fost avansat la gradele ce se acordă ostaşilor. Apoi am fost trimis la şcoala regimentară care forma şi subofiţeri de rezervă. De aici am fost selectat şi trimis la şcoala de ofiţeri. Am absolvit şcoala la 30 decembrie 1949, am fost avansat la gradul de locotenent şi am fost repartizat la comandamentul unei mari unităţi militare, într-o funcţie importantă. Am muncit şi aici cu aceeaşi conştiinciozitate, aşa cum mi-am propus atunci când am fost încorporat. Am fost trimis la un curs de perfecţionare la Academia militară. Cursul l-am absolvit cu calificativul „excepţional”. Şi am fost răsplătit cu „a treia cizmă”, adică am fost dat afară din armată în baza Hotărârii Comitetului Central al Partidului din 1952 privind „îmbunătăţirea compoziţiei sociale şi NAŢIONALE a armatei”.

G. M.: Viaţa dumneavoastră bate orice scenariu de film. Ce a urmat?
A. D.: Această lovitură nu m-a descurajat. Am continuat să muncesc în diferite întreprinderi şi instituţii. În anul 1960 m-am transferat la uzinele „Electronica”. Aici am avut bucuria de a participa la realizarea primelor televizoare fabricate în România. În 1963 am fost propus şi am urmat cursurile de zi, cu durata de 3 ani, a şcolii de maiştri. Am făcut parte din prima promoţie de maiştri în specialitatea radio şi televizoare din România. După câştigarea unui concurs, am fost numit maistru în cadrul secţiei de televizoare la „Electronica”. Aici, alături de ceilalţi muncitori, ingineri şi tehnicieni, am realizat diferite tipuri de televizoare pentru piaţa internă şi pentru export. Am fost cooptat în cadrul secţiei de cercetare şi proiectare a uzinei.. Am făcut parte din colectivul care a proiectat şi pus în fabricaţie primul televizor portabil din România. De la „Electronica” am ieşit la pensie.

G.M.: Sunteţi coautor la o carte despre istoria electronicii româneşti. Care este povestea acestei participări?
A. D.: La scurt timp după pensionare, am fost rechemat pentru a participa la realizarea unei monografii intitulate „Uzinele „Electronica”, pioniere al industriei electronice româneşti”. Am muncit mult, am cercetat documentele necesare realizării monografiei, în special a părţii privind istoria radioului românesc, fiindcă pentru aceasta era pe atunci electronica.
Cunoscându-se acest lucru, dr. ing. Nona Millea şi dr. ing. Dumitru Felician Lăzăroiu, în prezent la Paris, m-au solicitat să ajut la realizarea volumului întâi al cărţii „Electronica românească – o istorie trăită”. Cartea a fost publicată în anul 2011.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5