Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … CULIŢĂ IOAN UŞURELU

ZECE   ÎNTREBĂRI   PENTRU …  CULIŢĂ   IOAN  UŞURELU

„Spiritul poetic românesc, dus la cele mai înalte culmi de către Eminescu, trece peste perioada de criză economică, de mocirlă politică, de bugetele penibile acordate culturii din ţară. Pentru că este nemuritor…”

Georgică  Manole: Gândind la experienţa şi detaşarea pe care ţi-o poate da vârsta, te întreb: Care va fi viitorul poeziei româneşti?
Usurelu, C-ICuliţă Ioan Uşurelu:   Mi-a plăcut din totdeauna poezia, am şi „comis” destule versuri în tinereţe. Îmi place şi poezia modernă, dar nu aceea atât de modernă încât orice substantiv propriu e scris cu literă mică, nu există nici un semn de punctuaţie, anumite stări fiziologice sunt expuse ca într-o vitrină. Toate acestea să însemne modern? Atunci nu doresc deloc să fiu „modern”…Prea multă libertate, ca  şi în educaţie, ca în orice domeniu, cred că strică…Unii mari critici spun permanent că un Alecsandri, un Coşbuc, un Goga  nici măcar n-au existat sau e o ruşine c-au existat. Pentru că nu sunt moderni…Chiar aşa? A fost nevoie de ei pentru a apărea Eminescu…De aceea un minim respect este necesar.  Mâine, poimâine, pentru orice Neica Nimeni n-a existat nici Eminescu…Cum văd eu viitorul poeziei? Românii au o poezie recunoscută în lume. Se spune chiar că e mult mai bună decât proza …Aşa o fi…Dar aş vrea mai mult lirism…Poate greşesc, dar văzând direcţia spre care se îndreaptă poezia, sunt sigur că toată mecanizarea, tehnologizarea din industrie se vor transfera în poezie. Sufletul omenesc, sentimentele? Consider că roboţii în poezie nu au, deocamdată, şanse…Nu m-aş mira ca viitorul să ne aducă unele tonomate, în care introduci banul şi iese  poezia lungă sau scurtă, în funcţie de sumă…Sper să n-apuc zilele acelea….

G. M.: În spaţiul naţional eşti cunoscut ca un „remarcabil creator de reviste”. Fă o istorie a operei tale revuistice.
C. I. U.: Viaţa mea este, într-adevăr, sub semnul benefic al revistelor literare. Am avut norocul să mă împrietenesc şi să lucrez cu un mare „făcător” de reviste: profesorul şi ziaristul Petrache Dima de la Liceul „Unirea”- Focşani. Aici s-a reluat, în 1972, publicaţia elevilor numită „Revista noastră”, înfiinţată în 1912. Ca redactor şi redactor şef-adjunct al „Revistei noastre”, am văzut ce înseamnă  editarea unei reviste, câtă pasiune este necesară, dar  şi câtă muncă . Plecând de la acest punct al formării mele, în 1998, am ajutat, cu experienţa mea, la construirea unui edificiu al culturii vrâncene: revista”Salonul literar”. După doi ani de sprijin financiar din partea Direcţiei de Cultură Vrancea, schimbându-se guvernarea, am fost lăsaţi fără bani. Motivul? Ne-au dat de-ajuns cei care au fost la putere…Interesant motiv la cei care ar trebui să fie Mecena culturii româneşti…Revista era pentru mine ca un copil, aşa că nu puteam s-o văd murind…Prin urmare,  mi-am asumat sarcina deloc uşoară de a fi omul de serviciu, directorul şi finanţatorul  „Salonului literar”. Dacă statul n-avea, avea un biet profesor…bani pentru cultură. Şi iată că au trecut aproape cincisprezece ani de când marea mea dragoste, „Salonul literar”, împreună cu mine încercăm să îmbătrânim frumos.
Pe parcursul carierei mele didactice, am implicat în crearea de reviste şcolare foarte mulţi elevi. De altfel, chiar şi lucrarea mea pentru  gradul I didactic (coordonator N.Manolescu) avut ca temă tot o revistă. Cea mai prestigioasă revistă şcolară din timpul ceauşismului: ”Revista noastră”, revista care nu apărea în luna ianuarie tocmai pentru a nu murdări paginile cu portretele „marilor conducători” (Elena şi Nicolae Ceauşescu),  născuţi în luna respectivă. Pe unde am trecut (şi am trecut prin multe şcoli) am luat cu mine revista şcolară „Pururi tânăr..” Permanent premiată pe la concursurile şcolare şi nu numai…Am observat, chiar şi în aceste momente deloc prielnice literaturii, că adolescenţii iubesc poezia şi proza. La început se îndreaptă spre stilul clasic, apoi, învăţând şi creând, ajung şi la acea literatură modernă, ba chiar şi postmodernă.

G. M.: Mai e la modă biografismul în romanul de azi?
C. I. U.:  Biografism în roman? Am scris câteva romane şi am înţeles că şi accidentul biografic are un rol în creaţie. Îmi amintesc în acest sens ”metoda naturală” a lui Sainte-Beuve, care avea şi o expresie celebră: ”tel arbre, tel fruit”, ceea ce însemna că opera era doar viaţa autorului. Eu cred că un sâmbure de adevăr este în orice operă literară, dar nu putem spune că reprezintă eul autorului în întregime. Proust ne îndeamnă să nu confundăm eurile. Unul este eul  nostru comportamental cotidian, cu pozitivele şi negativele lui, şi altul este eul cărţilor noastre. Abătându-ne puţin de la scrierea romanului, dar rămânând printre scriitori, mă şi vă întreb, ca „simplu cetăţean”: oare celebrii „ciripitori” la cooperativa „ochiul şi timpanul” cu care „eu” ne trădau şi ne distrugeau carierele, vieţile în „notele” pe care le dădeau la secu…? Din păcate,  „notiştii” nu se astâmpără nici astăzi… Nu ştiu dacă, studiind profund identitatea sau alteritatea celor două euri ale creatorului, s-a ajuns la o definire precisă. Şi nici nu putem fi de partea unuia sau altuia dintre „euri”…Revenind la începutul răspunsului meu, trecând peste unele  teorii din ultimele două secole, rămân la ideea că nucleul romanului trebuie să plece de la realitate şi să continuie, pe cât posibil, pe marginea acesteia. Dar să nu uităm şi rolul imens al imaginarului…

G. M.: Citeşti mult. Şi cărţi care merită citite şi cărţi care nu merită citite. Prezintă câteva motive care ar contribui la negarea vehementă a unei creaţii literare.
C. I. U.:  Aş porni, în răspunsul meu, de la un botoşănean celebru, Nicolae Iorga, care afirma că „ai noştri s-au deprins cu cărţi care se cetesc singure”. Cam pe aici suntem şi acum…Şi când mă gândesc la bucuria lui Miron Costin de a deschide o carte, care, „deşi un sfătuitor rece, ea este, sigur, un prieten”! În fond, întrebarea pusă are mai multă legătură cu învăţătura dată de un antic, Seneca. El nu punea problema numărului cărţilor pe care le avem în biblioteca noastră, ci cât de bune sunt. De ce citim? Simplificând mult, am putea spune că omul care citeşte cărţi bune este un om bun. Unii recomandă să citim doar cărţile scriitorilor canonici, ceea ce nu mi se pare un îndemn serios. Cine i-a declarat canonici şi de ce? Eu ştiu sigur că o carte din care, oricât efort ai face, nu poţi alege nimic bun, acea carte n-ar trebui să apară. Nu mai vrem celebra cenzură comunistă, dar n-ar trebui instaurată cenzura bunului gust şi a bunului simţ? Chiar folosirea unor titluri penibile, cu scopul de a atrage cititorii-cumpărătorii (de o anumită cultură), nu dă prestigiu unei cărţi. Titluri ca „Băgău”, „Pizdeţ”, „Letopizdeţ” au, probabil, un oarecare impact asupra unui tip de cumpărători, dar în rest…Chiar dacă, la o analiză obiectivă, să presupunem că au un conţinut valoros, modul de a atrage a fost cinstit? Deşi, în capitalismul nostru sălbatec, se va spune, doar numărul de cărţi cumpărate contează…Cărtărescu n-a câştigat material cu „Levantul”, cu „Orbitor”, ci cu ”De ce iubim femeile” sau cu „Frumoasele străine”… Să remarcăm că şi unele edituri de prestigiu, pentru a-şi putea tipări cărţile greu digerabile pentru publicul mediu, câştigă bani aruncând pe piaţă şi o Sandra Brown…În aceste condiţii, este un scop acceptabil. Dar a calculat cineva efectele negative? Este sigur că nu dorim să citim cărţi care propagă ura, dispreţul, delirul verbal, scandalul cu orice preţ, doborârea celui care are altă părere etc. Dar negarea cea mai vehementă este faţă de cartea cărţilor interzise. Singura care ar trebui, din capul locului, interzisă…

G. M.: Ai momente când te consideri înger? Dacă da, descrie o astfel de stare de graţie.
C. I. U.:  N-am trăit o astfel de…graţie. Din păcate. Am avut, ce-i drept, vise de zbor , şi atunci, în plutirea aceea măiastră, simţeam că sunt stăpânul văzduhului şi al lumii întregi. Totul  ar fi fost perfect dacă n-ar fi urmat prăbuşirea: trezirea. În ultimul timp, odată cu vârsta, nu mai trăiesc asemenea stări, ci doar neputinţa de a zbura şi, mai grav, câteodată, neputinţa de a merge, pur şi simplu. Cu gândul, din fericire, pot însă ajunge oriunde…Catastrofa va fi când va dispărea şi această ultimă posibilitate….

G. M.: Anual, la Botoşani, se acordă „Premiul Naţional de Poezie”. Ai un punct de vedere despre această întâmplare?
C. I. U.:  Premiul Naţional de Poezie de la Botoşani este, nu numai după umila mea părere, cea mai frumoasă şi valoroasă apreciere care este dată locului în care s-a născut Eminescu. Prin cărţile promovate, prin autorii chemaţi să onoreze Festivalul, se demonstrează că în România există scriitori talentaţi şi că poezia, orice ar zice chiar şi un sceptic , va fi întotdeauna la înălţime în România. Spiritul poetic românesc, dus la cele mai înalte culmi de către Eminescu, trece peste perioada de criză economică, de mocirlă politică, de bugetele penibile acordate culturii din ţară…Pentru că este nemuritor.

G. M.: Cu câţiva ani în urmă, grupul de la „Contemporanul – Ideea Europeană” a lansat „Apelul pentru salvarea culturii vii”. În condiţiile specifice timpului prezent, crezi că şi-a atins scopul acest „Apel…”?
C. I. U.:  Am citit „Apelul pentru salvarea culturii române vii”….Da, consider că şi-a atins scopul…La el au aderat multe, foarte multe personalităţi…Sigur că nu se văd, deocamdată, efectele benefice pentru că avem conducători de ţară pentru care cultura este ceva pe acolo, de fapt, nimic…Culturnicii cu papion s-au aciuat însă în funcţii cheie în cultură, îşi traduc „operele” pe banii ţării şi, pentru asta, laudă toate nemerniciile unor guverne iresponsabile. În aceste condiţii ar fi bine să se insiste, să se facă proiecte numeroase, ba chiar să se treacă la demonstraţii stradale. Dacă unii au ieşit cu tractoarele, cu oile, noi, scriitorii, să ieşim cu pixurile, cu cărţile pentru că articolele incendiare, cărţile protestatare nu-i afectează. Forţa străzii şi atât…

G. M.: Traiectoria vieţii tale s-a intersectat şi cu spaţiul botoşănean. Ne interesează acea perioadă.
C. I. U.:  Într-adevăr, prin 1970 eram profesor la Prăjeni, judeţul Botoşani. Am venit acolo ca suplinitor, simplu absolvent de liceu, dar cu planuri măreţe. Am atras încă doi prieteni, unul de la Bacău şi altul, unchiul meu, Ionel Olaru, tot vrâncean, absolvent de Teologie, persoană care nu dorea să se preoţească. Între timp, eu am reuşit la Filologia ieşeană, iar amicul din zona Bacăului, la ASE. Unchiul s-a căsătorit, a absolvit şi Filologia apoi a devenit, pentru mulţi ani, directorul şcolii. Aceşti oameni aduşi de soartă pe meleagurile botoşănene au reuşit, pentru prima dată în istoria satului, să dea absolvenţi care au intrat la liceele din Hârlău, Iaşi, Botoşani etc. Toate faptele şi evenimentele excepţionale din viaţa Prăjeniului de altădată le-am introdus în primul meu roman numit sugestiv „Profesorii. Suplinind au dobândit”. Aş vrea să-l reeditez, dar nu am speranţe că  autorităţile de pe acolo se vor implica. Financiar, bineînţeles, pentru că este un fel de monografie a satului şi ar trebui să prezinte un oarecare interes… Poate cineva din Prăjeni va citi revista dv. şi-mi va face vreo surpriză….Plăcută…Deşi se ştie că dacă nu-i campionat de fotbal, vreun concurs „Mis Piranda” etc., nu e nici o şansă…Poate greşesc…Bine ar fi…

G. M.: Ştiai că „Fondul Documentar „Mihai Eminescu” (inaugurat la 19 decembrie 1997) de la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani, care numără peste 6000 de volume, este o donaţie a unui vrâncean, Ioan C. Rogojanu, din Budeşti (com. Coteşti)? Fiind şi eu vrâncean, te întreb: Cum apreciezi gestul conjudeţeanului nostru?
C. I. U.:  Cum să nu-l cunosc pe Ioan C. Rogojanu, conjudeţeanul nostru. Ei, bine, la Focşani, la liceul „Unirea” au fost organizate prin anii *80, de către Petrache Dima, mari expoziţii de carte şi documente de şi despre Mihai Eminescu. Expozanţii? Doi împătimiţi de Eminescu: Dumitru Grumăzescu şi Ioan C. Rogojanu. De altfel, când încă nu donase documentele, am fost în locuinţa lui Ioan Rogojanu şi vă mărturisesc marea mea mirare când am observat că toată casa era „locuită” numai de Eminescu. Pe parchet, pe pereţi şi în toate dulapurile special amenajate era doar Eminescu. Practic, nu puteai să calci prin casă, iar dacă îndrăzneai totuşi s-o faci, trebuia să sari sau să păşeşti cu mare atenţie printre documente şi cărţi de valoare inestimabilă. Ioan te urmărea cu groaza că ai putea, din neatenţie, să-i distrugi vreun document pentru care a făcut eforturi materiale şi fizice de neimaginat…Totul, acolo, în acel muzeu sui generis, avea, pentru un cunoscător, valoare în aur pur…Aur sentimental, cultural…  Normal că, dacă ar fi iubit banii, Ioan Rogojanu ar fi vândut colecţia sa excepţională, n-ar fi donat-o. Un exemplu de pasiune greu de urmat, dar când el, acest exemplu, apare, să nu încetăm să-l promovăm, iar pe omul respectiv să-l felicităm şi să-l pomenim cât mai des.

G. M.: Ţi-a fost copilăria o sculptură aurită pe care, vorba poetului, să-ţi dea puterea s-o lustruieşti tot restul vieţii?
C. I. U.:  Copilăria este universul care te formează ca om, univers care-ţi rămâne întipărit în minte oriunde ai trăi şi oricâte studii ai avea. Şi ca să fiu sincer până la capăt, aş zice că fericiţi sunt acei copii care s-au născut şi au crescut la ţară…Eu sunt unul dintre ei. Am rămas marcat de prunii, merii, cireşii, nucii şi strugurii din grădina şi din via mea dinainte de colectivizare. Era Edenul meu care, din păcate, deşi am călătorit prin toată Europa, nu l-am mai întâlnit. Acolo s-a întâmplat primul sărut, acolo m-au „prins” primii fiori ai dragostei, pe care nu i-am uitat nici acum, după 62 de ani. Acolo, în marea mea necunoaştere, mi-am dorit să ajung inginer-general (în mintea mea, cei doi termeni denumeau aceeaşi profesie), mai târziu (când am început să citesc orice) mi-am zis că e obligatoriu să devin scriitor (deşi îmi închipuiam doar că sunt nişte zei) etc. Acolo mi-au rămas adevăraţii prieteni, pe care şi astăzi i-am menţinut. Dar câte n-aş putea să spun despre acest miraj, copilăria? Singura mea bucurie ar fi să mă întorc şi să retrăiesc totul de la început. Din păcate, nu se mai poate. De câte ori trec prin satul natal, chiar dacă mă grăbesc, nu pot să n-o iau, singur, pe uliţele cunoscute (dar atât de schimbate) şi să întreb pe oricine îmi iese în cale dacă mai trăieşte nea Tomiţă Ursu, nea Panaite sau colegii mei Tache, Costică, Georgeta, Maria şi câţi alţii. Cu durere spun că la fiecare asemenea vizită aflu că au mai dispărut 3-4 colegi şi prieteni. Bucuria că eu , totuşi, trăiesc este firavă pe lângă gândul că, în curând voi urma. Ce-aş mai putea face pentru colegii mei, oameni foarte serioşi, harnici şi de onoare? Să-i pomenesc ori de câte ori am prilejul şi să-i introduc în cărţile mele ca exemple demne de urmat… Iată omagiul pe care nu încetez să li-l aduc…Odată cu stingerea lor, descopăr un gol care înseamnă doar neantul, cel care mă va înghiţi şi pe mine…Să plâng, să râd? Cine ştie precis cum să reacţionăm? Dar de ce ar trebui să învăţăm cum să reacţionăm? De ce nu lăsăm să se întâmple totul firesc? Aşa cum se întâmplă la indienii din America…

                                                                                   Prof. Georgică  Manole

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Vasile Lefter spune:

    Salut cu bucurie prezenta scriitorului Culita Usurelu in paginile Revistei Luceafarul.E si el un Don Quijote al acestor vremuri nebune,nebune de legat!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5