ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU  …

GHEORGHE BURAC

„Este o perspectivă care mă ispiteşte să cred că Mihai Eminescu,

„a cărui operă a devenit Evanghelia Spirituală a poporului său”

(Antonis Mistakidis), poate fi aşezat, pentru români, după Iisus Hristos”

 Georgică Manole: Domnule profesor Gheorghe Burac, cum se vede lumea de la înălţimea celor 75 de ani?

 Gheorghe Burac: Înţeleg că aşteptaţi să răspund, de la această „altitudine”, cum se vede lumea de-aproape, în care trăiesc, cea cu care sunt familiarizat (pentru că a vedea „toată” lumea, de la acest nivel, este imposibil). M-am născut într-o lume care a devenit, deja, istorie. Dar imaginea ei o mai avem în memorie atât cât este posibil, eu, contemporanii mei şi cei mai în vârstă decât noi.

Încercând o retrospectivă asupra celor peste 7o de ani, de când ţin minte câte ceva, mi se dezvăluie o panoramă în care pot urmări, pas cu pas, evoluţia satului meu, cu oamenii lui, în toată această bucată de vreme, marcată de cele mai dinamice transformări. Pe această cale, de la un sat, la început, de bordeie, din loc în loc presărat cu câte o casă mai arătoasă, populat de o majoritate de cirtaşi pe moşia boierului, ajung la chipul mai de curând configurat al lui, asupra căruia şi-a pus amprenta, cu deosebire după 1968 (când a intrat în vigoare Legea sistematizării), un alert proces de modernizare, cu consecinţe favorabile atât pentru aspectul exterior cât şi pentru cel dinăuntrul gospodăriilor.

Lipsesc, totuşi, din acest peisaj câteva elemente esenţiale ale civilizaţiei: apa curentă, canalizarea, iar infrastructura lasă de dorit, cu toate că, în ultimele două legislaturi, autorităţile locale au făcut eforturi uriaşe în acest sens. Pe acest fond, trăieşte lumea satului (meu); aici sunt oamenii ale căror destine sunt supuse unei permanente tranziţii, la vedere, după căderea comunismului.

În primii ani de după 1989, mulţi disponibilizaţi din unităţile industriale de la oraşe s-au întors de unde au plecat, dar nu s-au adaptat şi, pe rând, au părăsit din nou acest teritoriu, majoritatea preferând să plece înafara ţării, luând după ei şi o bună parte a tineretului localnic, interesat să muncească undeva, ca să-şi câştige cele necesare traiului. Cei rămaşi în sat, tot mai puţini apţi de muncă, supravieţuiesc din pensii, ajutoare sociale, şomaj şi alocaţii, bani cu care îşi cumpără aproape orice, din comerţ, de la articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte din „import”, până la cele mai banale produse alimentare (pe care ei au renunţat să le mai producă). Dintre aceştia, cei mai mulţi „ies din sistem” pe cale naturală şi, astfel, satul se depopulează văzând cu ochii. Şi aşa, se poate ajunge ca, încetul cu încetul, nici să nu mai aibă cine să se bucure de câtă avuţie s-a adunat în vremea când şi aici se muncea. Iar pentru a se evita un atare tragism, CINEVA trebuie să cheme lumea acasă şi să-i dea de lucru.

G.M.: Vorbiţi-ne despre anii copilăriei dumneavoastră.

 Gh. B.: Poate că primii 3-4 ani ai copilăriei mele, când încă nu ştiam să discern între bine şi rău, au fost cei mai frumoşi. Părinţii îmi erau tineri şi toată atenţia şi dragostea lor către mine se revărsa. Eram al doilea copil, băiat, purtam numele tatei şi simţeam că sunt iubit. Sora dinaintea mea era cu doi ani şi câteva luni mai mare şi, în lipsa părinţilor, eram lăsat în seama ei. Duminica şi de alte sărbători, ea mă îmbrăca frumos, cu pantalonaşi cu pacheşti, cămăşuţă cu buzunăraşe şi epoleţi, mă încălţa cu săndăluţe de vară şi mă lua cu ea la distracţiile din centrul satului, nelipsite în toată perioada de vară: muzică de taraf, joc, scrânciob şi circ. (În zilele Sf, Paşti şi de Sf. Maria cea Mare, când este şi hramul Bisericii noastre, distracţiile din satul nostru atingeau apogeul.). În celelalte zile ale săptămânii, când părinţii se aflau la muncile câmpului, tot de la surioara mea primeam învoire să mă joc cu băieţii de pe uliţa noastră, uneori chiar în colbul gros al drumului, pe care îl ridicam în trombe înalte, spre deliciul tuturor; de-a v-aţi ascunsa, de-a baba oarba, de-a caii erau alte jocuri care mi-au stimulat, o bună bucată de vreme, copilăria.

Cu timpul, am tot pierdut din răsfăţul de care mă bucuram, pentru că nici nu împlinisem trei ani când barza a adus în casa noastră o surioară, după alţi doi ani încă un frăţior, şi, la acelaşi interval de timp, a venit şi mezinul. Ajunsesem 1 din 5 şi nu mai eram nici măcar la paritate cu cei de după mine. Am rămas doar cu aceeaşi bogată prietenie a Nicoletei, întreagă, până acum 7 ani, când Dumnezeu a chemat-o la El. Ei îi datorez ocrotirea de care am avut parte până hăt… târziu şi primele învăţături, inclusiv cititul şi scrisul, pe care mi le-a strecurat când era în clasa întâi.

Eu le-am prins cu toată uşurinţa şi aş fi rămas elevul ei şi în clasele următoare, dacă tatăl meu, venit de pe front, într-o permisie de câteva zile, tocmai în timpul vacanţei de iarnă, n-ar fi observat că eu ştiu ceva „carte”, motiv să ia o decizie. Şi a luat-o: să plec la şcoală, în clasa întâi. În prima zi a trimestrului al II-lea, la începutul anului 1942, am fost prezentat doamnei învăţătoare Olga Lebădă, care a înţeles ce-i cu mine, m-a pus să scriu ceva pe tablă şi am rămas elevul dânsei, neînscris în catalog (aveam atunci 6 ani), dar, la finele anului şcolar, m-a trecut clasa. Câştigasem un an de şcoală.

Tata în război, acasă multe treburi gospodăreşti, eu la şcoală, – destule motive să-mi restrâng preocupările copilăreşti. Şi, mai mult ca atât, în sat şi chiar la şcoală, domnea o atmosferă grea, apăsătoare, generată de ştirile deloc îmbucurătoare sosite zilnic de pe front.

Sărăcia punea tot mai mult stăpânire pe ţară, pe fiecare familie, pe copii, deopotrivă, şi, pentru încă multă vreme, copilăria avea să-şi piardă farmecul.

Trecuse războiul, dar urmările lui aveau să se şteargă mult mai târziu. Nu înainte de a urma şi cursurile Gimnaziului din Săveni (1946 – 1949), într-o navetă de 6-7 km parcurşi zilnic pe jos, pe un drum de pământ, mai tot timpul anului plin de ştioalne şi gropi; îmbrăcat în hăinuţe confecţionate din suman ţesut de mama ori, în vreme caldă, în altă ţinută, din pânză de cânepă, tot de manufactură casnică.

Fără să se producă vreo schimbare importantă în viaţa mea, după absolvirea „cu brio” a şcolii gimnaziale, am ajuns elev, admis printre cei buni, al celebrei Şcoli Pedagogice de Băieţi din Şendricenii Dorohoiului, un episod important în formarea mea ca om al şcolii şi cetăţii.

 G.M.: Ani la rând aţi predat limba şi literatura română şi, din această perspectivă, faceţi-ne să înţelegem, de ce trebuie să-l citim pe Eminescu?

 Gh. B.: Câteva motive pentru care trebuie să-l citim pe Eminescu sunt relevate în aprecierile unor ilustre personalităţi ale culturii române şi universale care s-au aplecat asupra operei sale: 1. „Eminescu este sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam”(Tudor Arghezi); 2. „Fiind român, Eminescu e universal…”(Tudor Arghezi); 3. „…este o instituţie naţională; viaţa şi opera lui alcătuiesc un monument neclintit al culturii române; el este însăşi mărturia supremă a existenţei noastre ideale, este una din marile justificări ale existenţei de român, între atâtea entităţi etnice şi spirituale care-şi dispută un loc sub soare”(Pompiliu Constantinescu); 4. „…este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi” (Titu Maiorescu); 5. „…a dovedit, cel dintâi în chip suprem, cu vigoarea evidenţei necontestabile, că limba românească este un admirabil instrument pentru compunerea poeziei mari” (Alexandru Philippide); 6. „… pe el nimeni nu l-a tăgăduit” (Geo Bogza); 7. „…rămâne pentru totdeauna unul din maeştrii cuvântului poetic profund inspirat” (Giuseppe Ungaretti); 7. „…a fost mintea cea mai autohtonă şi, în acelaşi timp, cea mai universală care s-a născut vreodată pe pământul românesc”(Antonis Mistakidis); 8. „Operele lui Eminescu aparţin tuturor timpurilor…El ne poate provoca emoţiunile cele mai puternice” (Sylvia Pankhurst); 9. „…este tinereţea şi entuziasmul unui veac…” (Alain Bosquet). Le-am considerat drept motive pentru a-i îndemna pe elevii mei să-l citească pe Eminescu.

 G.M.: De la Revoluţie încoace, învăţământul românesc este supus unor repetate experimente şi aceasta fiindcă, spunea cineva, „parcă pe fiecare ministru îl chinuia virusul reformelor cu orice preţ”. Aveţi un punct de vedere faţă de această situaţie?

 Gh. B.: O soluţie ar fi să nu se schimbe miniştrii decât atunci când o reformă agreată de cercetarea în domeniu şi practica şcolară a rămas validă pentru încă o bună perioadă de vreme sau, pur şi simplu, să nu se schimbe atât de des miniştrii…

G.M.: Recomandaţi-ne o carte care v-a marcat existenţa.

 Gh.B.: Prin anii ’65 ai veacului trecut, aveam deja o oarecare experienţă profesională şi căutam mereu să mi-o îmbogăţesc şi pe calea lecturii. Mă pasionau chipurile luminoase şi luptătoare de dascăli consacraţi şcolilor de la sate.

Apăruse romanul „Învăţătorii”, sub semnătura lui Şerban Nedelcu (absolvent al unei şcoli normale, învăţător şi el), care m-a atras numaidecât. Îl publicase „Editura pentru  Literatură”, în două volume: vol. I, în 1961 şi cel de al doilea, în 1964. L-am putut achiziţiona cu toată uşurinţa şi l-am citit pe nerăsuflate. Încă din primele lui pagini, am descoperit similitudini între unele ipostaze în care autorul îşi surprinde personajele şi realitatea trăită de mine, chiar dacă acţiunea cărţii se petrece într-o altă zonă geografică a ţării şi într-o vreme când actanţii abuzurilor şi ingerinţelor în viaţa şcolii şi a oamenilor ei erau alţii. Legionarii erau aceia, „oameni răi şi sălbatici, pentru care viaţa omului nu preţuia nici cât un pui de găină”.

Provocărilor de tot felul ale acestora trebuia să li se opună învăţătorii dintr-un sat ca cel în care trăiam eu, pentru a-şi apăra demnitatea, refuzând să li se vândă, chiar cu riscul de a rămâne muritori de foame, trădaţi şi batjocoriţi. Citind romanul, mă simţeam solidar cu cei care, şi în acele condiţii, puneau mai presus de orice devotamentul nedezminţit faţă de şcoală şi de lumea satului, pentru că şi eu eram învăţător.

 G.M.: După Iisus Hristos, care este cel mai mare educator care a trăit vreodată, pe cine aşezaţi?

 Gh.B.: Citind articolul „Botoşani – leagănul Zilei Naţionale a Culturii Române”, publicat în numărul din ianuarie a.c. al acestei reviste, sub semnătura distinsei personalităţi culturale, Lucia Olaru Nenati, am remarcat tentaţia autoarei de a aşeza naşterea poetului nostru naţional într-o paralelă cu miracolul naşterii Mântuitorului:
„…povestea devenită canonică, a întâmplării dintr-un ianuarie cumplit de geros al altui veac, la fel cum se rememorează mereu şi mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Adică miracolul întrupării pruncului Mihai… AŞA CUM BETHLEEMUL I-A FOST DAT SĂ FIE TOPOSUL ÎNCEPĂTURII CREŞTINĂTĂŢII, ORAŞULUI NOSTRU I-A REVENIT CINSTEA DE-A FI LEAGĂNUL ACESTEI ZILE SOLEMNE DE ÎNALTĂ SĂRBĂTOARE ŞI, MAI ALES, SĂ ÎNVĂŢĂM A FI DEMNI DE ATÂTA SPECIALĂ ATENŢIE A DESTINULUI NOSTRU NAŢIONAL”.

Este o perspectivă care mă ispiteşte să cred că MIHAI EMINESCU , „a cărui operă a devenit EVANGHELIA SPIRITUALĂ a poporului său” (Antonis Mistakidis), poate fi aşezat, pentru români, după Iisus Hristos.

 G.M.: Sunteţi un produs al „şcolii de la Şendriceni”, acea şcoală care l-a dat şi pe academicianul Alexandru Zub. Cum era elevul ajuns academician?

 Gh.B.: Înainte de a ajunge să fim colegi , ca elev al cursului inferior, (clasele V-VIII) al Şcolii Normale de la Şendriceni, Alexandru Zub devenise, deja, cunoscut prin precocitatea pasiunilor sale pentru lectură, aşa după cum avea să consemneze mai târziu un normalist dintr-o clasă mai mare: „Prin anii 1947 – 1948, un adolescent, cu fruntea înaltă, cu ochii vii, pătrunzători, lucioşi ca lama paloşului, păşea adesea în biblioteca şcolii…Solicita cărţi de filozofie, de istorie, în deosebi. Era Alexandru Zub, despre care se spunea că e cel mai bun elev din clasă şi chiar din şcoală. Bibliotecarul şcolii spunea adesea: „iar a venit Zub după cărţi. Acesta vrea să citească toată biblioteca. Pretinde să-i dau cărţi şi din cele rezervate profesorilor””.

Am făcut cunoştinţă cu el în timpul sesiunii de admitere în cursul superior al şcolii (anul I), din vara anului 1949 şi, toamna, am devenit colegi de clasă, pentru toată durata celor patru ani de studii.

Aflasem, numaidecât, despre celebritatea sa şi eram mândru că-i sunt coleg. Avea personalitatea conturată încă de la acea vârstă, poate şi un spirit – călăuză, o natură – reper moral şi un cărturar – pildă, dar, mai ales, avea rigoare, pe care şi-o punea la lucru în orice domeniu. Putea să se mişte în orice direcţie, inclusiv în desen, în sport sau în muzică… După istorie, filologia i-a fost foarte aproape, dar era la fel de preocupat de chimie, fizică, matematică…

Cu toţii îl admiram pentru exemplaritatea sa ca elev, pentru ţinuta sa mereu îngrijită, pentru sinceritatea şi acurateţea sufletească, dar, mai ales, pentru amabilitatea pe care o manifesta faţă de noi, iar profesorii îi acordau o atenţie specială. (Îşi dădeau seama că înăuntrul acelui chip simpatic sub toate aspectele, lucrează germenii savantului de mai târziu).

Pentru că era atât de strălucit la învăţătură, poate că-l bucura deferenţa, ori din ce parte venea, dar, de fiecare dată, o primea cu oarecare jenă. Pentru că era de o modestie şi de un bun simţ ieşite din comun. În anumite momente era ca noi toţi – în unele pauze, îşi etala şi însuşirile cele mai comune,
luându-se la hârjoană cu cei mai neastâmpăraţi din clasă, cânta la vioară cu virtuozitate şi nu ezita să se ia şi la trântă cu câte unii, în modul cel mai elegant, neagresiv. (Dar niciodată nu risca să fie învins).

A fost elevul strălucit, cum n-a fost altul în toată durata existenţei Şcolii de la Şendriceni, şeful promoţiei 1953, cu diplomă de merit (al cărui nume a rămas emblematic pentru acea prestigioasă instituţie de învăţământ care a dat ţării 38 de promoţii de absolvenţi). Şi a ajuns academicianul de astăzi, istoric şi om de cultură de anvergură universală.

G.M.: În plină eră a internetului, mai credeţi în instituţia bibliotecii?

 Gh. B.: Da. Biblioteca va putea coexista cu internetul multă vreme, cu condiţia să fie susţinută de bibliotecari profesionişti, devotaţi muncii cu cartea.

 G.M.: Sunteţi autorul monografiei, în două volume, a comunei Vlăsineşti, care s-a bucurat de o deosebită atenţie din partea specialiştilor. Ce nu s-a spus, încă, despre această lucrare?

 Gh.B.: Chiar nu-mi pot da seama ce nu s-a spus încă despre această lucrare…, pentru că a fost îndelung mediatizată.

 G.M.: Un gând despre revista „Luceafărul”…

 Gh.B.: Pentru că de curând această revistă, de care m-am ataşat, a fost sărbătorită la doi ani de la apariţia primului ei număr, manifestare la care n-am putut lua parte, profit de acest prilej pentru a-mi exprima admiraţia pentru toţi cei care, cu devotament, investesc suflet şi timp, pentru ca această carte de vizită a Editurii AGATA să dea şi mai multă strălucire actului de cultură pe meleagul unde s-a născut Eminescu.