Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… ISABELLA CANTEMIR

G-Manole-0201Primit pentru publicare: 01 april. 2015
Autor. Georgică MANOLE
Publicat: 01 april.2015

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU…  ISABELLA CANTEMIR

 

„Suntem obişnuiţi să considerăm educaţia ca o activitate în care continuitatea este mai importantă decât schimbarea.”

Georgică Manole: Recunosc faptul că, din calitatea mea de a fi unul dintre coordonatorii conţinutului revistei „Luceafărul”, urmăresc evoluţia multor personalităţi locale, nu neapărat pe a celora mai vocale şi pline de sine. Sunteţi o prezenţă discretă, cu intervenţii bine documentate şi armonios temperate în ceea ce priveşte credinţele şi acţiunile personale. Care este parcursul Isabellei Cantemir de la începuturi până acum?

Cantemir, IsabelaIsabella Cantemir: Isabella Cantemir este o persoană modestă şi discretă. Am fost un copil cu un parcurs normal al vieţii şcolare şi puţin diferit în cea personală. Provin dintr-o familie cu un dosar politic neacceptat de comunişti, deci puteţi trage concluziile singuri, vis-a-vis de acest aspect. Am o fiică, Alexandra Ioana, care este doctorand la specializarea Arta actorului – Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi. 

M.: V-aţi implicat, încă de la începuturi – dacă nu mă înşel, e vorba de anul 2000 -, în crearea primelor Centre de Documentare şi Informare în România. Cu ce aşteptări aţi pornit la drum şi care sunt rezultatele după aproape 15 ani?

C.: În anul 2000, când a început proiectul Centrelor de Documentare şi informare în România, eram directorul Casei Corpului Didactic Botoşani. Când ne-a fost prezentat acest proiect de către reprezentanţii Ministerului Educaţiei Naţionale şi cei ai Serviciului de Cooperare şi Acțiune Culturală din Ambasada Franţei în România, am fost puţin uimită şi plăcut surprinsă că se poate face educaţie, în şcoală, altfel, concluzionând că CDI este un spaţiu pedagogic public.

CDI oferă o viziune nouă despre ce înseamnă a învăţa modern, cum să ştii sa cauţi singur informaţiile de care ai nevoie, să fii mereu în pas cu noutăţile apărute pe plan naţional şi mondial. Iată, deci, un instrument cu adevărat folositor elevilor, profesorilor şi comunităţii locale în general. Utilitatea Centrelor de Documentare şi Informare rezultă din gama largă de activităţi, din oferta variată pe care o are în ceea ce priveşte materialele de documentare pe diferite suporturi: scrise, pe suport magnetic, pe CD-uri etc., cât şi diversitatea instrumentelor care stau la îndemâna elevilor şi profesorilor. Dar spaţiul de lectură are un rol important, atât ca spaţiu necesar învăţării cât şi ca spaţiu de recreere.

            În judeţul Botoşani s-a pornit de la 3 Centre de Documentare şi Informare, în 2000, pentru a ajunge, în 2015, la 50 de CDI, funcţionale. Rezultatele se văd în impactul activităţilor acestor structuri la nivelul fiecărei şcoli, în evoluţia autonomiei în învăţare a elevilor, în rata crescută de utilizare a CDI de către profesori, atât în activitatea şcolară cât şi extraşcolară.

 M.: Sunteţi autoarea, alăruri de Gabriela Mangîr, al unui „Ghid de tehnici de lectură”. Cum a fost receptată această lucrare în mediile şcolare?

  C.: Împreună cu prietena mea, Gabriela Mangîr, am fost pionierii implementării proiectului CDI în sistemul nostru educaţional, fiind recunoscute, de către Ministerul Educaţiei, ca formatori naţionali. Necesitatea publicării unui astfel de ghid a venit din dorinţa de a sprijini colegii documentarişti şi de a arăta importanţa lecturii în toate domeniile. Lucrarea a fost bine receptată de către colegi de toate specialitățile, întrucât este un ghid practic şi uşor de utilizat, în care tehnicile sunt descrise amănunţit. Am descoperit, cu plăcere, că este menţionată, ca referinţă bibliografică, în numeroase lucrări ale altor colegi din ţară.

 M.: Permanent invitaţi la lectură pe text tipărit. Care sunt avantajele lecturii unui text apărut în volum (pe hârtie), faţă de o eventuală lectură a aceluiaşi text în format digital?

C.: CDI este un loc privilegiat care suscită şi dezvoltă practici de lectură diversificate, unde se oferă fiecărui elev cărţile pe care este capabil să le citească, să-l ajute în alegerea lor, să-l facă să descopere lectura de plăcere.

Pledez pentru lectura pe textul tipărit, pentru plăcerea de a răsfoi cartea, de a-i simţi mirosul tuşului, dacă e proaspăt tipărită, sau al istoriei acelei cărţi, dacă este mai veche. Prin lectură se realizează valorificarea culturii şi diversificarea instrumentelor de învăţare a limbii, de dezvoltare a vocabularului (lucru rar, vocabularul, în ziua de azi, nu-i aşa?).

 M.: Cum vedeţi evoluţia manualului şcolar sub formă digitală? Sunteţi printre cei care declară „moartea” manualului tradiţional?

C.: Suntem obişnuiţi să considerăm educaţia ca o activitate în care continuitatea este mai importantă decât schimbarea. De exemplu, avem manuale care respectă programe şcolare care trebuie aplicate şi suntem deranjaţi de schimbarea lor frecventă; avem un corp profesoral pe care îl dorim stabil şi ne plângem atunci când, în fiecare an, avem alţi profesori la clase; avem reguli financiare pe care ni le-am dori simple şi veşnice dar care, şi ele, se schimbă de la an la an. Trebuie să ne modificăm modul în care gândim prezentul şi viitorul şcolii având în vedere tocmai aceste aspecte. Probabil şi de aici ideea manualului digital. Desigur, trebuie să fim de acord că elevii de astăzi au o receptivitate uluitoare în ceea ce privește tehnologia digitală.Vrem, nu vrem, se impune să îl racordăm pe copil la realizările unei perioade de timp a tehnologizării la cote înalte. Și cred că mai degrabă noi, adulții, avem spaime legate de acest racord.

Există argumente pro şi contra manualului digital. Este inutil să negăm importanţa şi calităţile formatului digital atunci când vine vorba de artă, dar nici să încurajam numai folosirea calculatorului. Prin urmare, copii trebuie să își petreacă o parte din timpul lor accesând informaţiile culturale online, dar asta nu înseamnă că nu ar mai trebui citite cărți sau manualele școlare tradiţionale. Aceste două extreme trebuie îmbinate astfel încât accesul copiilor la cultură să devină aproape nelimitat. Putem încuraja parcurgerea unui mic rezumat al unei cărți clasice online, dar numai atât timp cât, la un moment dat v-a parcurge şi cartea în sine. Internetul este o mare plină de informații, şi ar fi păcat să  ignorăm o astfel de sursă. La fel ca multe alte lucruri, timpul petrecut pe internet se poate dovedi o activitate atât benefică, cât şi amuzantă, atunci când este folosit corespunzător, în acest scop.

 M.: Istoria a lăsat urme adânci peste generaţii întregi. Cum a trecut prin istorie familia din mijlocul căreia v-aţi înălţat?

C.: Provin dintr-o familie veche, de mici boieri, cu origini nesănătoase, aşa cum menţionam şi la începutul interviului. Familia a trecut cu fruntea sus peste toate încercările comuniştilor de a o decima. Tatăl meu, Ioan, împreună cu ceilalţi 2 fraţi ai săi (Gheorghe şi Vasile), au fost ridicaţi de către Securitate, în anii 1947-1948, studenţi fiind, la Braşov, respectiv Iaşi. Astfel au devenit deţinuţi politici deoarece nu au fost de acord cu alungarea Regelui din ţară şi cu instaurarea Republicii Populare Române, cu regimul comunist. Au urmat condamnările: Ioan, fiind cel mai mare, considerat şi căpetenie – 25 ani de muncă silnică, Gheorghe şi Vasile – câte 10 ani de muncă silnică. Vasile, cel mai mic dintre fraţi, a murit la Piteşti, în timpul reeducării (fenomenul Piteşti a fost real), familia neştiind nici acum unde îi este mormântul. Este amintit pe unul dintre pereţii Memorialului de la Sighetu Marmaţiei.

            Au fost închişi, separat, nu împreună, în închisorile de maximă securitate, renumite pentru aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă, la Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula. Apoi în închisorile de exterminare a elitei politice şi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea, Pitești. Iar unchiul supraviețuitor, pentru bună purtare, a ajuns în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă etc.) şi coloniile de muncă din Balta Brăilei. Au fost torturaţi, degradaţi fizic şi psihic, înjosiţi, nu ne putem imagina noi cât şi cum, fiind eliberaţi, prin decret prezidenţial, abia în 1965.

            Cel mai greu a fost pentru bunicii mei, ei neştiind aproape 2 ani nimic despre copii, pierzând mica afacere de cofetărie şi patiserie din care trăiau după confiscarea averii. Dar şi mai greu a fost după ce s-au întors cei 2 acasă, să înveţe din nou să fie o familie, să trăiască într-o normalitate impusă de comunişti, fără să aibă dreptul să îşi continue studiile, fiind urmăriţi nonstop de securitate.

            Îmi amintesc şi acum, cu emoţii neplăcute, cum îl ridicau pe tata în fiecare săptămână, în toiul nopţii, îl duceau la interogatorii, în încercarea de a-i spăla creierii, după atâţia ani de încercări inutile. Tot ce a fost mai frumos şi mai bun în sufletele tinerilor intelectuali ai ţării a fost ucis în acele vremuri oribile.

Însă familia Cantemir a reuşit să treacă peste aceste obstacole şi să dăinuie frumos.

 M.: Ce părere aveţi despre „aberaţiile”, în realitate total neaberante, care îl fac să… „existe” pe Al. D. Funduianu?

C.: Domnul Al. D. Funduianu, omul, artistul, profesorul, are tot respectul meu. Pentru că iubeşte matematica şi poezia, în egală măsură. Pentru că pe amândouă le tratează cu convingere, cu modestie, cu altruism, cu rigurozitate, cu dragoste, cu pasiune, regeşte, aşa cum îşi tratează familia şi profesia.

 M.: Vă percep ca o simpatizantă ferventă a regelui şi regalităţii. Deşi sunt convins că regalitatea ar fi o alternativă mult mai bună la republică şi preşedinţie, enumeraţi câteva puncte tari în susţinerea revenirii la normalitate prin regalitate.
C.: „Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor, iar valoarea ei stă în propriile merite ale României.” (Regele Mihai I al României)

 După 50 de ani de comunism şi alţi 25 de ani de neocomunism, sunt dedicată revenirii Regelui Mihai I pe tronul României și restaurării monarhiei în România. Experienţa politică ne-a demonstrat că, după 1947, oricare om politic român ar ajunge Preşedinte, nu va reuşi să păstreze o relaţie echidistantă şi independentă faţă de partidele parlamentare şi nu ar reuşi să asigure stabilitatea de care avem atâta nevoie.

            Am ajuns să avem în fruntea ţării un neuropsihiatru (1947-1952), doi avocaţi (1952-1958, 1958-1961), un electrician (1961-1965), un angajat CFR ( 1965-1967), un ucenic de cizmar (1967-1989), un inginer hidroelectrician (1990-1996 şi 2000-2004), un profesor universitar (1996-2000) şi un marinar (2004-20014). Toţi aceştia au slujit, în anumite perioade ale vieţii lor, Partidul Comunist Român, ai cărui membri au fost. Nici unul nu a ştiut de la naştere că îi va reprezenta cândva pe români dintr-o poziţie atât de înaltă. În Monarhie principele moştenitor este educat întreaga viaţă pentru a îndeplini funcţia de şef de stat, pe când pentru preşedinţi aceasta este o circumstanţă specială a carierei lor profesionale.    

Revenirea la monarhia constituţională ar înlătura favoritismul în politica românească. Independenţa şi neutralitatea sunt utile dacă dorim ca primul om în stat să fie reprezentantul tuturor românilor, nu doar al celor cu anumite afinităţi politice. Restaurarea monarhiei constituţionale ar rezolva problema relaţiei dintre reprezentantul naţiunii şi conducătorul ei. Atribuţiile monarhului sunt puterile ceremoniale, simbolice şi de reprezentare a statului şi cetăţenilor. Monarhia este o punte de legătură cu alte state, având în vedere relaţiile de rudenie cu aproape toate Casele Regale ale Europei. Casa Regală a României a efectuat în fiecare an de la întoarcerea în ţară vizite pentru susţinerea intereselor României pe lângă oameni politici influenţi, oameni de afaceri, sau fundaţii şi ONG din străinătate.

Monarhul este un model inspiraţional, el uneşte societatea şi recompensează elitele intelectuale, profesionale şi politice, care au fost distruse de comunişti. Se afirmă că monarhiile sunt costisitoare şi greu de întreţinut. Dar există modele în ceea ce priveşte această finanţare: Luxemburg, Norvegia, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Spania. Atât înainte de 1947 cât şi după 1989, cu toată ostilitatea arătată de unele dintre autorităţile republicane, Regele Mihai I nu a făcut altceva decât să îşi servească ţara, alături de Principesa Moştenitoare Margareta şi de întreaga Familie Regală.

 M.: Copilăria dumneavoastră, înainte de a fi un timp al jocului, a fost şi unul al spiritului creator?

C.: Împreună cu surorile mele am fost nişte copii normali, fericiţi, apăraţi şi susţinuţi de familie. Ca orice copil am fost mândru pionier şi, Slavă Domnului, nu am fost mândru UTC-ist şi nici mândru membru de partid.

            Am cochetat cu arta, prin câteva încercări naive în poezie şi prin cântec. Probabil că ceva s-a transmis fiicei mele, care a devenit actriţă, şi uneia dintre nepoatele de la sora mea, care are câteva premii de creaţie plastică – desen.

 M.: Predarea religiei în şcoli tinde să fie o dezbatere fără sfârşit. Aveţi un punct de vedere?

C.: Nihil sine Deo! Este deviza Casei Regale.

Biserica şi şcoala au contribuit simţitor la educaţia religioasă a poporului. Ele au făcut ca strămoşii noştri să fie credincioşi, corecţi, de o moralitate exemplară.

Prezenţa disciplinei Religie în sistemele de învăţământ contemporane reprezintă expresia unei continuități la nivel pedagogic şi instituţional, precum şi o recunoaştere şi formă de valorificare a valorilor creştine propuse de această disciplină de învăţământ în formarea personalităţii umane la nivelurile cognitiv, afectiv, volitiv şi atitudinal.

Probabil că problema este nu de ce ci cum se predă religia în şcoli. Cred că ideea de educaţie religioasă ar fi mai potrivită în contextul actual.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. al.d.funduianu spune:

    ABEREZ, deci …exist! Nu vreau să mut rubrica de pe FBK în revistă, dar în spiritul acesteia, îl rog pe prietenul meu – redactor şef – să scoată din interviu „întrebarea a 7-a” şi să o contacteze, din nou, pe distinsa interlocutoare, pentru a-i adresa o altă întrebare. Felicitări şi mulţumesc, pentru vorbele nemeritat de frumoase, IZA! Mulţumesc, Şefu* !…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5