Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … IULIAN MOLDOVANU

Manole Primit pentru publicare: 8 oct.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 8 oct.2015

 

 ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU … IULIAN  MOLDOVANU

„Mă recunosc drept un  idealist naiv. Voi crede în frumuseţea fiinţei umane indiferent câţi se vor strădui să mă convingă că greşesc”

 Georgică Manole: Stau de vorbă cu o persoană care îşi petrece o mare parte din viaţă printre cărţi. Există, cred, o intimitate care te  supune unui dulce supliciu. Cum arată, pentru tine, lumea cărţilor?

I MoldovanuIulian Moldovanu: Privită din exterior lumea cărţilor poate părea misterioasă şi sofisticată şi nu pot să nu mă amuz când nevoia de fabulos a oamenilor născoceşte poveşti cu bibliotecari vrăjitori chiar şi în acest secol XXI, care se vrea pozitiv, raţional şi pragmatic. Pe de altă parte, da, oamenii vor avea mereu nevoie de poveşti fabuloase. Iar cărţile, s-a spus…, nu se comportă ca simple obiecte. Ele manifestă temperament şi personalitate. Au destine, sunt vii şi se pretează fabulosului. De regulă preiau personalitatea autorilor lor, dar o pot oricând împrumuta pe cea a unui cititor.
Într-o bibliotecă simţi că aparţii lumii întregi. Aici e un spaţiu Schengen universal. Dacă ştii să rămâi tu însuţi, îţi permiţi să te iei la trântă (în idei, desigur!) şi cu Sofocle şi cu Nietzsche. Cine te opreşte? Cine te judecă? Nu tu frontiere, nu tu politică impusă din  afară; doar lumea, aşa cum e ea, întreagă! Şi în faţa ei – tu, cu libertatea ta personală şi ancestrală, cu deciziile şi limitele tale.  Doar o singură cheie rămâne etern necesară pentru a desface labirintul de cărţi: voinţa de a înţelege ceva din viaţa ta şi a lumii. Fără aceasta, poţi să locuieşti de-a dreptul în depozitele bibliotecii de la Oxford; te vei simţi tot atât de singur, de mic şi fără rost ca într-un deşert fără drumuri şi puncte cardinale, strivit de un orizont aberant de larg.
Într-o lume exterioară prea adesea năvalnică şi fluidă, cărţile îţi oferă certitudini, şi un sentiment de încredere. De fapt, fac orice pentru noi, cărţile. Construiesc castele şi nave spaţiale, atunci când suntem copii; ne construiesc pe dinăuntru, când le citim. Sau se aşază în locul piciorului rupt al patului bătrânesc. Până şi focul îl fac pentru noi, dacă avem nevoie să ne fie cald. Şi în nici o împrejurare nu ne trădează. Nici chiar atunci uităm de ele şi le lăsăm să moară. Sunt acolo. Aşteaptă. Dacă ai nevoie de ele, e de ajuns să întinzi mâna. Le vei întâlni ca pe nişte bunici gata oricând să-ţi povestească păţaniile lor ca să alunge beznele din nopţile tale de singurătate sub stele.
Personal, nu sunt un hămesit, să „înfulec” orice şi oricând ca lectură. Aş cuteza să spun că sunt mai degrabă un „culegător de perle”. Ştii?…, în mijlocul unei livezi pline de rod, îţi permiţi luxul de a fi pretenţios, selectiv.

 M.Fondul Documentar Eminescu, aflat în incinta Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu”din Botoşani, a avut ca fondator  pe Ion C. Rogojanu, o personalitate culturală recunoscută. Ce ar trebui să ştie cititorii despre Ion. C. Rogojanu?

I.M.: Fiecare lucru poartă o amprentă a creatorului său. Colecţiile nu se sustrag  acestei legi. Iubitorii de cărţi pot fi înţeleşi destul de bine dacă te uiţi cu atenţie fie şi numai la bibliotecile lor. Ele vorbesc despre preocupări şi obsesii, despre profesii, despre prietenii, despre itinerarii şi destin.
Ion C. Rogojanu, este un întemeietor de bibliotecă. „Citit” din perspectiva cărţilor sale este un meticulos, cu aplecare spre complet, spre întreg. Desigur, ca orice colecţionar iubeşte „pietrele preţioase” şi mai ales ştie să le pună în valoare. În preajma anumitor cărţi, Ion Rogojanu capătă un freamăt aproape fizic. Lui îi plac poveştile tăinuite, nespuse şi îi place să extragă adevăruri adânci din gesturi sau vorbe care par comune la prima vedere. Ion Rogojanu stă la taifas cu cărţile sale, şi adesea le ispiteşte să spună mai mult decât stă scris pe filele lor, analizând opinii şi argumente acolo unde intuieşte conexiuni sau  mergând până la motivaţiile ultime ale autorilor.
Între un colecţionar şi cărţile sale se creează o legătură extraordinară. Una de natură afectivă. Şi din perspectiva aceasta gestul domniei sale de a-şi dărui cărţile spune, iarăşi, foarte multe despre el. Spune despre un creator care ajunge să înţeleagă că propria lui opera nu-i aparţine, că el nu a fost decât instrumentul care a contribuit la ceva ce trebuia să existe ca o necesitate a Universului.

G.M.: Eşti custodele acestui fond şi, de pe această poziţie, fă o prezentare a acestei colecţii?

I.M.: Din punct de vedere strict biblioteconomic Fondul Documentar Eminescu  funcţionează ca o secţie specializată a bibliotecii judeţene din Botoşani şi este organizată sub forma unei expoziţii permanente. Ocupă două săli: una rezervată donaţiei Rogojanu, ale cărei documente  pot fi studiate doar în regim de sală de lectură şi un depozit de carte curentă, din care se poate face şi împrumut la domiciliu.
Cu un drum oarecum sinuos, donaţia domnului Ion C. Rogojanu ajunge, în 1995, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani, unde, pe nucleul ei se inaugurează, la 19 dec. 1997, Fondul Documentar Eminescu, cu scopul declarat de a sprijini cercetarea literară.
Vorbim despre o donaţie în etape, încă neîncheiată. Aceasta număra, la începutul anului curent, cca. 6000 de unităţi de bibliotecă, constând în: documente  tipărite, documente audio-video, piese numismatice şi de cartofilie, hărţi, partituri, opere de artă, şi chiar piese de mobilier, toate legate direct sau indirect de biografia sau opera lui Eminescu, ori de perioada istorică respectivă.
Fondul Documentar Eminescu este, de departe, opera unui bibliofil, atenţia fiind atrasă de câteva zone realmente sclipitoare:
Bouillet, M-N   Atlas universel d,histoire et de géographie  Paris, 1872
Reclus, Élisée  Nouvelle géographie universelle de l,Europe centrale, 1878
Der Bukarester Salon,  Bucureşti/Leipzig , 1883
Almanahul Soc. Acad. „România Jună” ,  Viena , 1883
Arune Pumnul, Lepturariul rumânesc,  Viena,1862
Mihai Eminescu,  Luceafărul    (il. M. Teişanu) , Bucureşti ,1921
Gaster Literatura populară română, Bucureşti,1883
Legiuirea Caragea ,Bucureşti, 1818
Fără a fi o bibliotecă enciclopedică, donaţia Ion C. Rogojanu conţine documente din varii domenii: pedagogie, folclor, medicină, artă, istorie şi desigur literatura cu toate subdomeniile sale, vădind o atenţie specială pentru completarea seriilor şi colecţiilor. Fondul Documentar Eminescu deţine cea mai completă colecţie de ediţii ale operei lui Eminescu dintre care amintim primele 11 ediţii ale volumului de Poesii, îngrijite de Titu Maiorescu (apărute între 1884-1913) şi două ediţii de Poesii îngrijite de Matei Eminescu. Dintre editorii lui Eminescu prezenţi în donaţie mai amintim: G. Adamescu, G. Bogdan Duică, C. Botez, G. Călinescu, Il. Chendi, Al. Colorian, I. Creţu, M. Dragomirescu, G. Ibrăileanu, V.G. Morţun, G. Murnu, Perpessicius, Gr. Scorpan, I. Scurtu, sau din generaţiile mai noi: A. Rusu, G. Tomozei, Petru Creţia, I. Mânzală, M. Galaicu-Păun, D. Irimia.
Unele sunt ediţii bibliofile, aşa cum este cea din 1941 semnată de G. Ibrăileanu, apărută la editura Ministerelor de Artă şi Propagandă, în format III (29×22 cm.), pe hârtie canadian chamoix şi ilustrată de A. Brătescu-Voineşti. Altele, foarte multe, poartă autografe sau însemne de proprietate.
Componenta de exegeză eminesciană, cuprinde şi ea o colecţie impresionantă: de la „Studiu Criticu” al lui Al. Grama (1891) sau cel al lui I. Petraşcu (1892), până la Grid Modorcea „Masca lui Eminescu” (1998) sau G.I. Tohăneanu, T. Vianu, I. Negoiţescu, D. Murăraşu, D. Caracostea, precum şi aproape toate scrierile biografice referitoare la Eminescu. (G. Călinescu, Augustin Z.N. Pop, Z. Dumitrescu-Buşulenga., M. Eliade, G. Tomozei, N. Zaharia, P. Vintilă, N. Georgescu etc.).
Din domeniul pedagogiei se regăsesc aici: Elementariu, Viena, 1856; Samuil Andrievici, Karte de cetire, Viena, 1854; G. Hill Gramatica limbei române (manual), Bucureşti, 1856; Dicţionar Germano-român, Braşov, 1853. Asemenea şi câteva reviste şi ziare româneşti (Familia, Convorbiri literare, Transilvania) şi străine (Romanische Revue), care au stat la îndemâna poetului şi în care a publicat sau care i-au fost dedicate (Buletinul Mihai Eminescu, editat de Lecca Morariu). În aceeaşi idee, se regăsesc în donaţia Ion C. Rogojanu o serie întreagă de antologii, dintre care nu amintim decât una: Vasile Gr. Pop Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei, Bucureşti, 1876 (prima antologie de literatură română în care, la p. 112-115 este menţionat M. Eminescu);
Despre această bibliotecă s-a spus că ar fi cel mai durabil monument din câte i s-au ridicat vreodată lui Eminescu. Ea este, cu certitudine, încă un punct de reper în bogata viaţă culturală a oraşului Botoşani.

G.M.: Prea puţini ştiu că Ion C. Rogojanu a pus şi bazele Fondului documentar „Nicolae Iorga”. În ce constă acest fond?

I.M.: Dacă Donaţia Eminescu este o bibliotecă tematică aproape completă şi, de departe, creaţie a unui împătimit de carte, Fondul de carte Iorga pe care l-am primit din partea domnului Ion C. Rogojanu este o colecţie de lucrări din opera istoricului botoşănean. Nu la fel de bogat şi de complet ca cel închinat lui Eminescu, Fondul de carte Iorga este totuşi un instrument deosebit de util pentru cercetare. Există acolo lucrări monografice, din opera istorică şi literară, avem destul de bine reprezentată opera editorială a savantului, colecţii de conferinţe şi discursuri, extrase şi articole diverse, precum şi câteva din studiile biografice dedicate acestuia.
Un loc special în acest fond îl ocupă 3 dintre volume care poartă pe filele lor fie dedicaţii, fie doar semnătura autografă a lui Nicolae Iorga, cu scrisul lui mărunt, dar caligrafic, uşor lizibil.

G.M.: Cum sunt valorificate Fondurile  documentare „Mihai Eminescu” şi „Nicolae Iorga” la nivel local, regional sau naţional?

I.M.: Există mai multe niveluri de valorificare a colecţiilor pe care le deţinem. De la prezentarea lor vizuală în cadrul vizitelor ghidate în faţa celor mai mici dintre utilizatorii noştri, până la publicarea de lucrări ştiinţifice. Toate urmăresc o mai bună cunoaştere a fondului de documente existent în colecţiile noastre sau efectiv valorificarea informaţiilor din aceste documente şi facilitarea accesului celor interesaţi la acest tezaur. Dintre aceste lucrări amintesc cataloagele Fondului Documentar Eminescu, doua ediţii în format tipărit şi una în format electronic, ultima putând fi consultată inclusiv online pe site-ul bibliotecii noastre www.bibliotecabotosani.ro.
Însă actul cultural de cea mai înaltă ţinută prin care fondul nostru de documente îşi împlineşte menirea şi rostul este, fără îndoială, Simpozionul anual internaţional „Eminescu – Carte, Cultură, Civilizaţie”. Organizat în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, manifestarea oferă un câmp prielnic de manifestare tuturor acelora care se apleacă asupra operei sau vieţii lui Eminescu: cadre didactice universitare din România şi străinătate, traducători,  doctoranzi, masteranzi, bibliotecari, scriitori. Toţi aceştia aduc la Botoşani viziuni şi puncte de vedere personale asupra diverselor aspecte luate în discuţie, aici au loc dezbateri, schimburi de opinii, interpretări şi analize totdeauna constructive. Rezultatul, rodul acestui simpozion îl reprezintă cele 17 volume ale seriei „Studii eminescologice” ce conţin toate studiile, comunicările şi conferinţele prezentate în cadrul simpozionului în cei 17 ani. Este o lucrare de nivel academic, ce a primit inclusiv premii internaţionale pentru valoarea ei ştiinţifică şi care poate fi, de asemenea, consultată online, integral.

G.M.: „Biblionet”-ul este un câştig real pentru utilizatorii lui?

I.M.: Nu plec de la premiza că toată lumea cunoaşte termenul şi îmi permit să precizez că Biblionet este un program de dotare a bibliotecilor publice din România cu tehnologia necesară pentru ca acestea să se poată ţine pasul cu ritmului de evoluţie a informaţiilor la nivel global. Programul, finanţat de Fundaţia Bil& Melida Gates, a durat 5 ani şi în urma lui un număr de cca 2700 de biblioteci din ţară au primit computere, softuri, imprimante, proiectoare şi alte materiale, au fost conectate la internet, iar peste 3000 de bibliotecari au fost instruiţi pentru a putea oferi comunităţilor deservite noi servicii pe baza acestor dotări.
La întrebarea dumneavoastră cel mai bun răspuns îl pot da ei, utilizatorii. Dar din ecourile pe care le-am recepţionat până acum dinspre aceştia, se pare că ei resimt introducerea serviciului „Biblionet” în bibliotecile din România ca pe un imens câştig calitativ în activitatea acestora. În special în mediul rural. Dacă până în anii 90 mergeau la bibliotecă doar elevii pentru lectura şcolară şi adulţii pentru lectura de agrement şi într-o mai mică măsură pentru informaţii din domenii tehnice, încât unii oameni ajunseseră să spună că „biblioteca e pentru copii, nu pentru oameni în toată firea ca noi. Noi avem treabă!”, astăzi se merge la bibliotecă pentru o multitudine de motive: pentru a viziona filme sau diverse spectacole ori competiţii sportive, pentru a vorbi gratis cu rudele din străinătate, pentru a învăţa să foloseşti computerul, ca să afli noutăţile despre legislaţie, locuri de muncă şi afaceri, pentru a primi consultanţă juridică, şi chiar pentru a socializa. Pentru a organiza diverse activităţi, dar şi pentru a deprinde diverse abilităţi. Şezătorile tot în bibliotecă se petrec, întâlnirile şi dialogul cu diverşi specialişti tot aici. Rolul bibliotecilor în educaţia permanentă a adulţilor a crescut exponenţial. De la alfabetizare în tehnologia informaţiei, până la încurajarea meşteşugurilor tradiţionale, de la comunicare până la dezvoltare personală.
Schimbarea esenţială s-a produs prin instruire la nivelul personalului. Bibliotecarii au înţeles că obiectul lor principal de activitate nu este cartea, aşa cum se împământenise credinţa, ci informaţia. Că biblioteca trebuie să pună la dispoziţia utilizatorilor ei în primul rând informaţia, indiferent de suportul pe care se află. Dacă nu o găseşti într-o carte o cauţi oriunde în altă parte. Devii detectiv, îi iei urma şi o aduci pe masa utilizatorului tău. Dacă nu o informaţie precisă, măcar un fir, de la care el să poată pleca.
Sigur că nu se apucă bibliotecarul să facă munca tuturor cercetătorilor. Dar bibliotecarul a fost învăţat să fie un pic formator, şi să lucreze cu publicul său în sensul educării. Să fie un pic psiholog si să simtă nevoile unui utilizator, atunci când acesta nu ştie să formuleze precis o cerere, sau se manifestă neadecvat. Să fie un pic economist, ca să poată organiza activităţile culturale în condiţii de austeritate. Să ştie să lucreze cu principiile de marketing când vrea să-şi facă activitatea cunoscută. Dar pentru asta bibliotecarul avea nevoie şi de instrumente de lucru adecvate. Iar programul Biblionet a acoperit şi în acest domeniu un imens gol de care bibliotecile noastre sufereau. Fiecare biblioteca a primit aparatură şi softuri în valoare de peste 6000 de dolari şi acum bibliotecarii au la îndemână instrumentele necesare pentru a se face utili comunităţilor lor.
Suntem aici, la o margine de ţară si mai nou la o margine de uniune europeană. Ca orice zonă de periferie, suntem expuşi riscului izolării, şi riscului unei dezvoltării întârziate, în comparaţie cu alte zone. Ori deschiderea pe care aceste centre Biblionet, o pun la dispoziţia oamenilor de rând, a comunităţilor izolate, compensează într-o bună măsură această izolare. Dacă investitorii se vor feri totdeauna de zonele de margine, oamenii din aceste comunităţi, vor putea ţine pasul, măcar la nivel informaţional cu ritmul de dezvoltare al restului Europei.

G.M.: E corect când se spune că nu trebuie să judecăm o carte după copertă?

I.M.: Am auzit, acum nişte ani, un personaj important al vieţii publice din România care şi-a permis să spună pe un post public de televiziune că poporul român nu este el chiar atât de înţelept pe cât se crede, dacă a putut să emită un proverb precum „Nu haina îl face pe om!” Pentru că, de fapt, totdeauna haina spune foarte multe lucruri despre acela care o poartă. Şi nu aşa… doar despre poziţia socială, dar şi despre educaţie şi gust estetic, despre personalitate şi concepţii de viaţă. Am vrut să râd. Dar mai repede m-a cuprins furia împotriva aceluia care nu mai e capabil să simtă tâlcul lui „a face” nici măcar cât oamenii vechi, dar are trufia de a crede că a evoluat şi este superior acelora.
Pentru cărţi lucrurile stau întocmai ca pentru oameni. Nu coperta dă valoare unei cărţi. Povestea şi tâlcul sau adevărul şi valabilitatea ideilor „fac!” o carte. Tot aşa cum omenia şi trăsăturile de caracter îl fac pe om, îi dau valoare, iar nu hainele pe care le poartă şi averea lui. E numai trist când valoarea unui om atârnă de hainele sale. Dacă-l dezbraci  nu mai rămâne nimic din el.
De-a lungul timpului au apărut concepte editoriale diverse. Există ediţii bibliofile, există carte suvenir, carte cadou, carte de colecţie sau chiar carte falsă, cu funcţie exclusiv de decor. În toate aceste cazuri estetica şi aspectul comercial au căpătat accente pregnante. Şi este adevărat  că uneori coperta poate spori valoarea cărţii, sau cel puţin o ajută să ajungă la destinatarii ei. Ba există cărţi care au devenit, în partea lor fizică, materială o operă de artă în sine. Ei bine, nici acolo valoarea nu stă mai ales în copertă. Nu dăruieşti o carte doar pentru frumuseţea copertei, decât dacă vrei să te arăţi… neinspirat. Nu agoniseşti o colecţie de cărţi doar de dragul aspectului, decât dacă ţi-e mintea şuie.
Cu  toate acestea, nu înseamnă nicidecum că ea, coperta, trebuie să rămână anostă şi inexpresivă. Cu atât mai mult cu cât lectura presupune contactul material, nemijlocit cu cartea şi coperta poate creşte sau diminua bucuria acestui contact.  Coperta ţine de comunicare. Şi comunicarea trebuie să fie, în orice împrejurare, onestă, adică în acord cu conţinutul, să slujească acestuia. Putem aprecia coperta în funcţie de această adecvare la conţinutul cărţii. Niciodată invers: cartea, din perspectiva copertei! Pentru că există, ca şi în cazul oamenilor, cărţi cu coperta mincinoasă, sau coperte mute, care nu spun nimic despre cartea lor. Când citeşti o operă ştiinţifică, de exemplu, nu ai nevoie, neapărat, de o copertă frumoasă, deşi ea nu face rău. Cartea pentru copii, însă, are trebuinţă să fie înzestrată cu instrumentele (mai ales vizuale) necesare pentru ca ea să poată construi în ochii lor lumi nebănuite.

G.M.: Este adevărat că a scăzut interesul pentru lectură?

I.M.: Cred ca este nevoie de câţiva determinaţi în întrebarea acesta pentru a putea răspunde.
Dacă mă întrebaţi despre interesul pentru lectura de agrement, voi răspunde Da, lectura de agrement a pierdut teren. Există şi justificări obiective, dar nu intru în detalii. Dacă mă întrebaţi despre lectură în general, v-aş invita să vedeţi sala noastră de lectură care este mai tot timpul plină şi în anumite perioade nu ajung locurile. Dar iarăşi nu cred că este relevant pentru interesul de lectură. Pentru că lectura impusă de frica notelor nu intră în calcul la interesul de lectură. Lectura de plictiseală a snobilor şi îmbuibaţilor nu prezintă nici ea interes din perspectiva interesului de lectură (dacă-mi permiteţi acest joc de cuvinte), orice ar spune ei. Şi apoi cum măsori acest interes pentru lectură în condiţiile în care se extinde lectura online, lectura audio etc.? Editarea cărţilor din domeniul tehnicii, tehnologiei şi ştiinţei nu ţine pasul cu ritmul de evoluţie al acestor domenii şi atunci interesul de lectură în aceste domenii este satisfăcut mai bine de informaţia care circulă în formate digitale şi în alte parte decât în biblioteci.
Aş mai întreba la ce ne raportăm? Dacă a scăzut în raport cu care moment? Cu Antichitatea sau Evul mediu? Cu siguranţă interesul de lectură a crescut faţă de epocile acelea! În raport cu perioada în care eram noi elevi?  Hm… Prea mult subiectivism. Intră în calcul şi conflictul dintre generaţii… Nu m-aş hazarda la o apreciere generală. Probabil e adevărat că mai mulţi dintre elevii generaţiei noastre au citit. Dar câţi dintre ei au devenit mai buni? Consider că e mult mai important ce citeşti, pentru ce (cu ce scop) şi mai ales cum valorifici ceea ce ai aflat citind.
Am cunoscut pe cineva din generaţia noastră care se lăuda că, în adolescenţa sa, a citit în mai puţin de 3 ani toată colecţia romanului de dragoste a Editurii Eminescu (aproape 200 de volume), unele şi de 2-3 ori. Ce folos, dacă azi este un personaj superficial, pe care cunoscuţii îl ocolesc chicotind? Eu văd mai mulţi lacomi, mai mulţi vulgari, agresivi şi trădători de ţară în generaţia noastră, decât în a celor tineri. Din generaţia noastră au ieşit toate lichelele politice de azi, în timp ce lupta pentru unire, de exemplu, rămâne pe seama tinerei generaţii, care dă mai mulţi patrioţi, decât a noastră, cu lecturile noastre cu tot. Eu cred în aceste noi generaţii cu toată puterea. Cei care citesc azi, poate că sunt mai puţini, dar aceştia citesc pentru că aşa vor ei şi asta mi se pare un câştig enorm. Sunt mai buni decât noi. Şi sunt buni pentru că vor ei să fie.
Dacă e adevărat că se citeşte mai puţin astăzi decât în urmă cu 30-40 de ani, va trebui să acceptăm că noi suntem vinovaţi pentru asta în mai mare măsură decât cei tineri. Noi înşine citim mai puţin, sau nu mai citim deloc. Cu excepţia unui grup de intelectuali care au păstrat deprinderea, câţi dintre noi, părinţii (peste 35 de ani), mai citim acasă, pentru a le da exemplu copiilor? Noi am construit pentru ei societatea acesta în care banul contează mai mult decât orice formă de spirit. Noi, aceştia, cu orgoliul de a fi citit mai mult!!!
Dar eu ştiu că interesul pentru lectură nu a scăzut. Doar sursele şi modul de satisfacere a acestui interes s-au diversificat şi el devine mai greu de cuantificat.

G.M.: La ce mai visează un iubitor de carte, aşa cum este Iulian Moldovanu?

I.M.: La cai verzi pe pereţi! J  De exemplu, la un alt model de organizare socială, în care valoarea unei fiinţe umane să fie apreciată prin prisma puterii sale de creaţie şi de dăruire, iar nu prin tupeul manifestat şi prin dimensiunea averii personale. Să luăm odată, cum spunea Tudor Vianu, „hotărârea de a da civilizaţiei noastre valoarea unei opere de artă”. Tot ce trebuie ştiut, se ştie. Este scris aici, pe pereţii acestor biblioteci! Visez că într-o zi vom şti să folosim ceea ce stă scris în cărţile astea toate pentru a construi o lume mai dreaptă. Această, „cea mai bună dintre lumile posibile”, cum i se spune sistemului politic actual, nu este o lume bună!! Ne stă în putere să construim noi o alta. Nu ideală, dar cu certitudine mai bună…
Ştiu! Îmi veţi vorbi acum despre utopie… Nu vă obosiţi. Mă recunosc drept un  idealist naiv. Voi crede în frumuseţea fiinţei umane indiferent câţi se vor strădui să mă convingă că greşesc. Poate că nu trebuia să mă întrebaţi despre visuri…

G.M.:Ce te revoltă, domnule Moldovanu?

I.M.:Că am dobândit gândirea, că avem uneltele necesare, că am putea fi sublimi, admirabili! Dar noi alegem să „carpediem”, să trăim de azi pe mâine şi ne plângem că lumea e strâmbă. Ne batem joc de propriile noastre haruri zi după zi…. De atâtea milenii!!! Cine ne împiedică să îndreptăm lumea?
Eu, unul, m-am săturat să văd cum umilesc statutul de om toţi beţivii, anomaliile naturii şi degeneraţii. M-am săturat de agresivitatea unei găşti de parveniţi, care dau totul pe nimic şi-şi cumpără fericirea prin plăcerile unui singur „astăzi”. M-am săturat şi de popii care-şi ascund lăcomia în spatele unei predici despre nemurire. M-am săturat şi de poeţii care-mi cântă despre iubiri ideale când ei se călăresc prin toate cotloanele. Dar cel mai tare m-am săturat de şleahta de politicieni care se joacă cu mine de-a drepturile omului, când nu fac decât să mă ţină intr-o sclavie cât mai nemiloasă şi mai perfidă.
Mă revoltă ipocrizia acelora care vor să pară altceva decât sunt şi apoi vin să declare cu emfază că ar face totul întocmai ca prima dată, dacă ar putea să o ia de la capăt. Nu-i tulbură nici o umbră de îndoială. M-am săturat de toată ipocrizia şi făţărnicia în care cu toţii ne simţim confortabil !!!
Dar, până la urmă, cine mă cred, de-mi permit să vă tulbur cu vorbele astea? „…Cine treabă are? Cui, ce-i pasă”…. de revolta mea?

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Vă felicit, aprecieri pentru interviu!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5