Primit pentru publicare: 16 aprilie 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 16 aprilie 2016
Editor: Ion ISTRATE

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU … MIHAI  MĂLAIMARE

“Cred însă că la Botoşani toţi suntem rude cu Eminescu, iar dacă izbuteşti să depăşeşti zona înţelegerii primare a lumii, dacă gândurile tale pot zbura, moştenirea aceasta devine din ce în ce mai dureroasă”

Georgică Manole: Aţi mizat toată viaţa pe partea umană şi cinstită a politicii. Citind „Demisia”, cartea unui timp trecut, de ce am avut senzaţia că mi se arată  un Mihai Mălaimare tot mai trist?

Mihai Mălaimare: Tristeţea pe care o propune DEMISIA este una a acelei perioade, nu au izbutit să mă întristeze cu adevărat oameni mult mai importanţi decat cei pe care i-am întalnit în politică, iar cât priveşte politica botoşăneană, să fim serioşi, în afara câtorva oameni care se comportau  în politică aidoma felului în care trăiau ca oameni, culţi şi civilizaţi, restul nu puteau fi denumiţi politicieni. Da, am crezut că politica poate fi facută omeneşte şi cinstit. M-am înşelat. Se pare că pentru a fi politician iţi trebuie o anumită „piele”, un fel de tureatcă insensibila şi o nesimţire funciară. Drept este că un politician în general şi unul la noi în România trebuie să şi suporte enorm aşa că obrazul gros devine un fel de obligaţie de serviciu. Gândiţi-vă, sunt înjuraţi de presă, indiferent dacă merită sau nu, sunt înjuraţi de oameni, care o fac dupa ureche dar o fac fară milă, sunt vânaţi de serviciile secrete pentru că sunt consideraţi a priori necinstiţi. Este greu să rezişti la asta dacă nu-ţi dezvolţi o doză de nesimţire suficientă, asta în cazul în care nu o ai de la tine de acasă. Tristeţea dezvăluita de DEMISIA se referă şi la politicieni dar nu numai la ei. Am descoperit un judeţ în care au crescut alte generaţii, mai rapace, mai pragmatice, nu întotdeauna în sensul cel mai bun al cuvântului, mai puţin culte din pacate şi acesta este cel mai teribil motiv pentru a te întrista cu desăvârşire. Să vezi că în judeţul geniilor nivelul mediu de cultură este undeva sub cota de avarie, să vezi că declaraţiile politicienilor nu vizează deloc, dar absolut deloc interesul cultural (noi vrem barabule nu cultură), să vezi că maneaua este muzica fundamentala a liceenilor noştri, să vezi că oamenii nu se mai gândesc aproape deloc la obligaţia de a încerca măcar să se ridice la nivelul trecutului nostru atât de strălucitor, astea da, sunt motive să fii trist. Uitaţi-vă ce se petrece astăzi cu clădirea teatrului. Ce politicieni sunt aceia care nu vibrează la mândria de a avea un teatru, ce indivizi au trimis botoşănenii în consilii dacă nu sunt în stare să-şi dea mâna şi să-şi asume împreuna şansa de a construi un teatru? Nu-mi vine să cred şi, într-o oarecare măsură mă bucur că sunt în acest moment departe de această lume nefericită, neimplicat direct. Botoşănenii ar fi trebuit să iasă în stradă, ar fi trebuit să-i gonească din fotoliile lor dar cum e turcu si pistolul, botoşănenii au uitat că sunt urmaşii lui Eminescu, Iorga, Luchian, Enescu, Onicescu, botoşănenii par a se bucura de cultura televizată ceea ce explică tăcerea si nepăsarea lor. Cred însă că dacă Domnul Profesor Dorcu ar fi trăit ar fi ieşit în stradă, singur, dar ar fi ieşit şi atunci aş fi putut spune că mai este o speranţă. Mă întreb unde sunt actorii acestui teatru? Au ieşit doi şi au stat pe trotuarul de vizavi ca să nu fie vazuţi probabil. Trăim vremuri triste, domnule, triste rău aşa că nu este nefiresc, aş zice, că, scriind DEMISIA mi-am permis să fiu trist.

G.M.: Ca politician aţi mizat pe sentimentul real al existenţei, considerând mereu că timpul reprezintă însuşirea de bază a lucrurilor din preajmă. Sunteţi un leibnizian în politică?

M.M.: Având in vedere eşecul absolut pe care l-am cunoscut în politică ar fi păcat să-l amestecăm și pe Leibnitz în chestia asta. Acest filozof a trăit în sec XVII, unul dintre cele mai interesante, în opinia mea, din toată istoria omenirii. Teoria monadelor îl plasează, după mine, într-o modernitate permanentă a gândirii umane, iar ideea că totul este forţă, gând şi dorinţă mi-l apropie cu desăvârşire. Cu alte cuvine, vrea, nu vrea Leibnitz, îl introducem în ecuaţia acestui interviu.

G. M.: Ca actor vă percep ca fiind un adept al sentimentului aforistic al existenţei, un veritabil kantian. Cât de mult am dreptate în percepţia mea?

M.M.: În măsura în care existenţa unui actor este definită de numarul întrebărilor cărora a încercat să le găsească un răspuns, da, aş putea recunoaşte acest sentiment kantian, cum spuneţi dumneavoastră. Profesorii mei, recunoscând în mine ambiţia nemăsurată venită din pământul botoşănean, mi-au ghidat gândurile către întrebările care chiar meritau găsirea unui răspuns. Cred că au riscat şi au câştigat pentru că locul meu este în teatru, nu este nicio îndoială în acest sens. Eu, ca profesor, mă tem pentru fiecare respiraţie a studenţilor mei, mi-e frică pentru că lumea îi poate distruge într-o clipită şi asta ar însemna că nu mi-am răsplătit profesorii pentru ceea ce au făcut pentru mine. Eu am facut şcoala de muzică la Botoşani, am învăţat în cel mai bun liceu din ţară, A.T Laurian şi am drept carte de căpătâi “Jocul cu mărgele de sticlă” a lui H. Hesse. Muzica este sămânţa de dumnezeire din fiecare dintre noi, iar teritoriul ei, atât de matematic, îmi oferă cele mai subtile bucurii.

G.M.: Care sunt motivele pentru care Eminescu ocupă un loc special în sufletul  plin de românism al lui Mihai Mălaimare?

M.M.: Bunicul meu dinspre mama, Dumitru Patatu se trăgea din familia Iuraşcu, păstrând proporţiile aş zice că sunt „rudă” cu Eminescu. Cred însă că la Botoşani toţi suntem rude cu Eminescu, iar dacă izbuteşti să depăşeşti zona înţelegerii primare a lumii, dacă gândurile tale pot zbura, moştenirea aceasta devine din ce în ce mai dureroasă. Cum să priveşti codrii de la Vorona cănd ei sunt ai Lui, cum să te bucuri de luciul apei, când toate lacurile din judeţ poartă pecetea nuferilor cu care i-a încărcat  El, cum să-ţi permiţi să reciţi poeziile Sale când ele se ascund în sângele tău, în mintea ta, în sufletul tău şi refuză să iasă de acolo? Eminescu este pentru mine o icoană la care privesc cu ochii închişi de teamă să nu văd răutatea acestei lumi în care trăim. Pe de altă parte, Eminescu este şi trebuie să fie un stindard pentru românism, căci s-au născut ticăloşi care îl considera balast, cadavru din debara, oameni care nu au nimic sfânt sau care şi-au vândut sufletul, avem o Academie care refuză să recunoască crima împotriva Poetului Nostru, crima la care sunt părtaşi şi români şi nu dintre cei neînsemnaţi, Eminescu aşteapta probabil să treacă vremurile neînsemnarii de care dăm dovadă noi, cei de acum, pentru că ştie că mai devreme sau mai târziu se vor naşte şi pe acest pământ oameni adevăraţi.

G.M.: Un critic de teatru, unul care vine la toate piesele puse în scenă de Teatrul „Masca”, spunea că „spectacolele acestui teatru nu-s prietene cu vulgaritatea, în orice formă a ei”. Ce este vulgaritatea în teatru pentru actorul, regizorul şi omul de cultură Mihai Mălaimare?

M. M.: Părinţii mei, profesorii mei de la şcoală, cei de la Laurian şi nemuritorii mei profesori de la facultate au considerat cu toţii vulgaritatea ca pe o primejdie în calea unei vieţi normale, aşa că este firesc să cred şi eu acelaşi lucru. Detest înjurăturile pe scenă, gesturile indecente, răcnetele inumane, picioarele desculţe, pornografia. Lucrurile acestea nu au nimic de a face cu teatrul. Din păcate sunt prezente în dramaturgia contemporană, inclusiv cea românească, şi în stilul creaţiei spectaculare aşa zis moderne. Dar să nu ne ascundem dupa degete. O lume incultă şi violentă are un teatru vulgar şi violent iar lumea în care trăim este mai degrabă incultă şi violentă decât invers.

G.M.: La Teatrul „Masca” s-a jucat recent „Ulciorul sfărâmat”, o piesă scrisă în 1811 de Heinrich von Kleist, în regia dumneavoastră. Ce v-a determinat să aduceţi în actualitate o piesă scrisă cu peste 200 de ani în urmă?

M.M.: Multe lucruri. Întâi pentru că este cea mai bună comedie clasică germană, apoi pentru că distribuţia pe care am avut-o era una excepţională, dar, ca şi in cazul Vicleniilor lui Scapino a mai existat un motiv: Justiţia. În ambele este vorba despre faptul ca Justiţia nu-şi justifică rolul de putere în stat. A spus-o Moliere în 1671, a spus-o Kleist în 1811, o spune întreaga experienţă a omenirii. De ce oare? Probabil pentru că Justiţia este facută de oameni iar omul pare a fi definitiv supus greşelii. Probabil că au existat şi există judecători oneşti, cinstiţi, demni, drepţi, dar atunci când un om este condamnat pe nedrept şi sunt, din nefericire atât de multe exemple, nimic din valoarea lor nu mai stă în picioare. Am ţinut cu tot dinadinsul să spun aceste lucruri în aceste spectacole, ca un fel de mângâiere pentru toţi cei care au fost nedreptăţiţi, umiliţi, călcaţi în picioare de oarba, la propriu şi la figurat, Justiţie românească.

G.M.: În „Ulciorul sfărâmat”  jucaţi şi  rolul Judelui Adam. V-a fost uşor să faceţi transgresările peste enorma punte peste timp şi să-l aduceţi în prezentul recent?

M.M.: Deloc. Este un rol mare, mi l-am dorit, mi l-am oferit si l-am slujit cu credinţă şi cu toată puterea mea de creator. La premieră o doamnă mi-a oferit flori şi mi-a spus că mă felicită în numele judecătorilor cinstiţi (era judecător, am aflat). Mulţumesc, este onorant să vezi că ei înşişi fac această delimitare, dar aă fi fost fericit dacă vreun judecător care a dat fie şi o singură sentinţă nedreaptă a roşit văzându-mi spectacolele. Numai că trebuie să ştiţi că judecătorii necinstiţi nu vin la teatru. Ca şi politicienii de altfel!

G.M.: Copilăria de acolo, de pe „Dealul Copălău”, a constituit, pentru Mihai Mălaimare, taina dezvăluirii viitorului său?

M.M.: Copilaria mea s-a petrecut mai degrabă la Sarafineşti decât la Copălău. Acolo am învăţat să iubesc asfinţitul pe care îl asociez sunetelor clopotelor turmelor care se întorceau acasă, mirosului de lapte fiert şi mămăligă răsturnată, zămbetelor oamenilor și gingăşiei cosmice a viei pe ca străbunicul meu a îngrijit-o până în ultima clipă de viaţă. Copălăul a revenit în viaţa mea la maturitate, atunci când am sperat că pot face ceva pentru oamenii de acolo, mulţi dinte ei rude de sânge, că pot scoate în lume o comunitate care trebuie să se laude cu cel mai bun usturoi din lume, dar şi cu o continuitate care merge până dincolo de 6000 î.Ch., aşa cum spun descoperirile arheologice de pe dealul său. Aş putea spune că am vrut şi am încercat. Cândva oamenii îşi vor regăsi dorinţa de a fi ceea ce eu cred că merită să fie şi atunci mulţi işi vor aduce aminte şi de puţinul pe care l-am putut eu face.

G.M.: Au fost momente când aţi acompaniat spre succes, în drumul lor politic,  multe  „personaje”  botoşănene. Regretaţi acele momente? 

M.M.: Am fost printre ei dar aş zice că nu s-a lipit nimic de ei şi trebuie să mă mulţumesc cu imensa victorie de a fi continuat să fiu actor recunoscut şi apreciat chair dacă o bună parte din aura mea s-a risipit în politică. Nu aş zice că i-am dus către succes. Ei nu-şi doreau asta, ei doreau banii, influenţa şi puterea. Din cauza asta castelele construite de ei s-au prabuşit atât de repede şi atât de jenant. Eu însă am o curiozitate: a roşit vreun singur jurnalist botoşănean dintre cei care erau entuziasmaţi şi râdeau cu gura până la urechi când preşedintele filialei Botoşani a PSD îşi debita inepţiile vulgare la conferinţele de presă atunci când, aşa cum am prezis, a fost transferat în puşcărie? Spun asta pentru că un popor care votează corupţi, ticăloşi (iar jurnaliştii fac parte şi ei din acest popor) nu este victimă ci complice. 

G.M.: Am vorbit despre un timp trecut, cel în care aţi trăit cele scrise în „Demisia”, şi despre un timp recent, cel în care aţi pus în scenă „Ulciorul sfărâmat”. Ce ne rezervă viitorul, fie el şi foarte apropiat?

M.M.: Am luat cateva decizii importante având în vedere cei 65 de ani pe care îi voi depăşi anul acesta. În teatru vreau să montez  “Hamlet” fără cuvinte şi să scriu câteva cărţi. În viaţă vreau să fiu sănătos şi fericit pentru că am patru copii cu care sunt mândru de nu-mi încap în piele, o nepoţică de doi ani şi o alta care este pe drum şi este de crezut că nu mă voi opri aici, vreau să-mi văd mai des părinţii şi sora, să mă gândesc la suflet, să pun ceapă şi usturoi şi flori şi să-mi îngrijesc merii şi căţeluşele din curte. Mi-e dor de colegii mei de liceu cu care nu m-am mai văzut de o grămadă de ani, mi-e dor să stau sub nucul din curtea mea şi să beau un pahar de vin gândindu-mă la bunicii mei, cei mai grozavi din câţi au putut exista, mi-e dor să trăiesc. Să trăiesc şi pentru mine!