Republicare
Interviu realizat în anul 1987 de El. (Spiridon) Ionițescu
Publicat în revista ATENEU (Supliment literar Caiete botoșănene), Feb. 1988 (Nota 1.)
BOTOȘANII MEI LICEALI SUNT FOARTE IMPORTANȚI PENTRU FORMAȚIA MEA INTELECTUALĂ 

    – Stimate Zigu Ornea, afirmați într-o carte că istoricul literar trebuie să cuprindă „zone aparent vicinale”, făcând de unul singur totul sau aproape totul. Opera dv. vă arată a fi, într-adevăr, mai mult decât istoric literar. Așadar, ce sunteți?
    – Mărturisesc că nu m-a preocupat niciodată identificarea statutului meu. Îndrăznesc să mă consider istoric literar și constat că astfel mă consideră și colegii mei care mi-au comentat cărțile. Dar fac parte din acea speță – nu tocmai bogată – de istorici literari care socot că istoria literară nu poate fi studiată autonom, ci în contextualitatea ei istorică (ideologico-estetică și politică sau socială). Apoi întâmplarea (să fie într-adevăr, o simplă întâmplare?) a făcut să studiez timp de vreun sfert de veac importante curente de idei din cultura noastră (țărănism, sămănătorism, junimism, poporanism, curentul cultural de la „Contemporanul”, disputa de idei dintre tradiționalism și modernitate în al treilea deceniu), scriind despre fiecare dintre acestea câte o monografie. Or aceste curente au o fizionomie complexă în care estetica (ideologia literară), literatura conviețuiesc într-o inextricabilă simbioză cu sociologia (uneori chiar cu cea economică), cu politologia (și chiar cu activitatea politică propriu-zisă), cu filosofia și sociologia culturii, cu culturalul în sens general… Și n-am epuizat cu totul lista componentelor (constantelor) care configurează fiecare dintre aceste curente de idei. Am fost nevoit, în consecință, să mă supun acestei realități, depunând multă trudă pentru a studia și înțelege fiecare compartiment, fără de care ansamblul ar fi rămas știrb și neconcludent. E probabil că întru aceasta am fost ajutat și de pregătirea mea filozofică și sociologică (am absolvit, în 1955, Facultatea de Filozofie a Universității din București). Dar, revenind la întrebarea dv., aș adăuga și eu o întrebare. Sunt cărțile mele Viața lui C. Dobrogeanu Gherea și Viața lui Titu Maiorescu, cărți de istorie a culturii, ori de istorie literară de formula identificată de Călinescu a fi „sinteze epice”?

    – Citindu-vă cărțile și văzând stăruința dv. documentară, m-am gândit deseori la ceea ce Northrop Frye numea „critica etică”. Dar care ar fi  – după părerea dv. – ponderea aspectului etic în domeniul istoriei literare?
    – Dacă înțeleg bine, această întrebare se referă mai ales la probitatea criticului (pentru că, de fapt, ce este un istoric literar decât un exeget – deci un critic – al literaturii din trecut?). Nu cred că probitatea unu critic depinde de felul său de-a fi, caracterologic, ca om. Probitatea, altfel spus onestitatea, în afară de gust și inteligență, e o condiție fundamentală a magistraturii critice. Cine nu are sau și -o alterează în actele axiologice, se anulează drept critic literar. Nu altfel se petrec lucrurile în istoria literară. Și aici rigoarea, probitatea, verificarea atentă – până la neîncredere – a izvoarelor sunt condiții de căpătâi. Nu ne este îngăduit să ne încredem, fără verificări minuțioase, în mărturii, fie ele chiar jurnaliere. Mi-am surprins de pildă, nu o dată, eroul cărții mele despre viața lui Maiorescu, că a voit – prin jurnal – să-și îndrepte biograful spre piste și soluții lui favorabile care, verificate, s-au demonstrat nu a fi și cele adevărate. Scepticismul metodic e, în laboratorul istoricului literar, un comandament de prim ordin. Nu știu dacă asta e o trăsătură a omului care practică istoria literară. E posibil. Știu însă sigur, din experiență, că fără acest scepticism metodologic nu se poate face exegeză de istorie literară.

    – Aveți vreun model printre criticii și istoricii noștri literari din trecut? Se pare că mentorul Junimii, pe care în recentul volum Viața lui Titu Maiorescu, nu ezitați să-l numiți „eroul acestei cărți”, v-a satisfăcut cel mai adânc exigențele în materie de personalitate culturală…
    – Nu știu dacă Maiorescu, așa cum apare în cartea mea, se potrivește cel mai bine criteriilor mele de personalitate culturală. Adevărul este că Maiorescu e o personalitate care mă fascinează încă din liceu și cred că a meritat să-i închin ani, foarte mulți de studiu și căutări până a scrie monografia la care vă referiți. Unii mi-au reproșat că simpatiile mele, se îndreaptă, totuși, spre Gherea, despre care am scris o carte de profil asemănător. Știu eu dacă aceste reproșuri sunt legitime? La urma urmei nici nu mă interesează. Știu bine că am scris amândouă aceste biografii cu dragoste mare și cu reală căldură participativă. Omenește, sunt trăsături caracterologice anumite care îmi plac mai mult la Gherea, altele la Maiorescu. Cititorul, comparându-le poate stabili unde poate găsi elemente ale unui ideal de personalitate posibilă. Dar, ca autor, m-am supus, în recrearea portretului biografic al acestor personalități, scrupuloasei obiectivități. Dacă îmi este îngăduită o mărturisire, ca om și nu ca autor îmi trezesc simpatii mesianicii răzvrătiți, militanții pentru un ideal social (sau și social), și asta pentru că, după opinia mea, aceste personalități sunt sarea pământului.

    – În general, în cărțile dv. vă feriți de cărările bătătorite. Este vorba de un orgoliu al priorității sau de asumarea, ca program de lucru, a unor spatii mai puțin cunoscute din istoria culturii noastre?
    – Cui fi place să ostenească pe căi bătătorite? Aș face-o (ar face-o oricine) atunci când mi s-ar părea că am ceva nou de spus sau că mai vechi puncte de vedere sunt amendabile în latura lor esențială. Am avut norocul ca monografiile despre curentele de idei amintite să fie primele cărți de sinteză despre ele. Nu am puerila pretenție că este singurul punct de vedere posibil despre poporanism, sămănătorism, junimism, curentul de la „Contemporanul” și încă altele. Vor mai apărea și altele, necesare. Privilegiul (care a fost, de fapt, o grea servitute) desțelenirii unor subiecte dificile nu e – cum ar putea fi? – și un monopol în perpetuitate.

    – Care credeți că sunt momentele de răscruce în evoluția criticului și istoricului literar Z. Ornea? Ce datorați locurilor natale (Frumușica, Botoșani) în formația dumneavoastră?
     – Nu știu – o spun sincer – care sunt momentele de răscruce în evoluția mea de critic și istoric literar. Botoșanii mei liceali sunt însă, sigur, foarte importanți pentru formația mea intelectuală chiar ca istoric literar. Acolo am citit prima oară colecțiile revistelor Convorbiri literare și Viața românească (devenite, peste ani, zona predilectă a cercetărilor mele), acolo i-am citit pe Gherea (care m-a marcat), pe Maiorescu și romanul lui Stere În preajma revoluției. Funcționa la biblioteca orașului o femeie cumsecade, cu dragoste de carte, domnișoara Colombița  Blumenfeld, care îmi împrumuta cărți cu brațul și mă lăsa, complice, să le citesc în voie. Îi păstrez o infinită recunoștință. Apoi cum aș putea uita atmosfera intelectuală a orașului, care te îndemna la lectură și meditație? Botoșanii au fost – cred că mai sunt – un mediu intelectual ideal. Gândul meu poposește adesea acolo, aproape de inima mea. 

El. (Spiridon) Ionițescu
________
    Nota 1. Interviul – in această variantă – a fost publicat în revista Ateneu (Supliment literar Caiete botoșănene), Feb. 1988. În perioada când a fost publicat autoarea era căsătorită și semna cu numele soțului (Sfrangeu).
    Nota 2.  Mă întreb dacă mai există pe undeva în județul Botoșani colecțiile revistelor Convorbiri literare și Viața Românească despre care vorbește cu ‚recunoștință’ Zigu Ornea. Dar Clopotul sau Ateneu (Caiete botoșănene)  și multe altele… din presa locală și națională, colecții pe care Bibliotecile județene le aveau și se puteau mândri pentru că erau  – și ar mai putea fi – o ‚oglindă’, o mărturie a epocii comuniste în mare parte de tragică amintire pe care unii ar cam vrea să ne-o șteargă din memorie și mai ales din arhive. Călăii și ai lor ‚moștenitori’ se tem uneori de urmele lăsate.
   Scuza că multe publicații le găsești pe Internet” nu este și nu a fost vreodată demnă de o bibliotecă reală și reprezentativă.