Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Zilele culturale ale Bârladului. Victor Ion Popa – Artistul şi criticul plastic, Album realizat de Cătălin Andrei Teodoru la Editura Sfera Bârlad, 2015, după un an de la lansare

Oprea,I-NPrimit pentru publicare: 27 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 27 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Zilele culturale ale Bârladului

Victor Ion  Popa – Artistul şi criticul plastic, Album realizat de Cătălin Andrei  Teodoru la Editura Sfera Bârlad, 2015, după un an de la lansare

-Victor Ion Popa – un multicultural care trăieşte visând-

Cu un “Cuvânt înainte” de mare profesionist, semnat de C. D. Zeletin, preşedintele  de Onoare al Academiei Bârlădene,  ne  este prezentată “personalitatea cea mai importantă ce s-a format în sânul Societăţii literar artistice “Academia Bârlădeană” care la 1 mai 2015 a împlinit 100 de ani, “personalitatea cea mai fascinantă, cea mai sensibilă, cea mai fecundă şi cea mai felurită în manifestările artistice”, pe cel care „rămâne una din cele dintâi figuri renascentiste, în sensul universalităţii, ale artei româneşti – ca poet, prozator, dramaturg, biograf, desenator, pictor sculptor, regizor şi actor, director de scenă şi profesor de conservator, director de teatru şi creator (unul dintre primii) de scenarii radiofonice, jurnalist, plăsmuitor de formule  noi în teatru şi în exprimarea artistică a vieţii săteşti, dar şi tehnician multiplu obsedat de reveria leonardescă a zborului”, pe cel ce „a uluit contemporanii prin câte a putut să înfăptuiască într-o viaţă de om, şi aceea scurtă…”. Profesorul, doctoral, literatul, academicianul C.D. Zeletin  aduce elogii şi mai tânărului confrate Cătălin-Andrei Teodoru, originar de prin părţile unde s-a născut şi a copilărit artistul, – în satul Văleni vecin cu Dodeştii lui Victor Ion Popa –  care, “preluându-i gândul, un vis de o viaţă pentru alcătuirea unui Album care să arate, prin graţia peniţei ori a creionului, harul neobişnuit şi imensa opera de plastician a lui Victor Ion Popa”, reuşita lucrare de faţă.

“Sensibil şi prompt”, tânărul i-a preluat ideea, spune C.D. Zeletin, şi „după ani buni de muncă în biblioteci, arhive, muzee, colecţii etc., a izbutit să adune, cu o tenacitate calmă şi cu o apreciabilă uşurinţă de a se mişca în aria subiectului, ceea ce părea ireversibil risipit şi care, iată, se prezintă astăzi, la centenarul Academiei Bârlădene, ca o reconfortantă surpriză”, pentru „oricine va deschide tomul acesta va trăi aceleaşi satisfacţii şi va simţi bătaia aripilor de înălţime ale lui Victor Ion Popa”.

Intitulat Victor Ion Popa – Artistul şi criticul plastic, Albumul, realizat la Editura Sfera, Bârlad, 2015, spuneam, este mai mult, ni-l prezintă pe cel omagiat ca pe un multicultural, munca de arhivar a realizatorului, completându-l pe iniţiator, cu succes.Tomul cu cele aproape 800 de pagini, structuarat, cum poate şi-ar fi dorit şi artistul, selecţia fiind colectivă, autor şi iniţiator,  cum precizează prefaţatorul şi adunătorul materialului etalat, mai întâi informaţii despre ce este Academia Bârlădeană la 100 de ani,  critici, autocritici, confesiuni, aminiri, despre Amfitrion, prezentarea acestuia lângă alţi corifei ai artei – N.N. Tonitza, maestrul Vlahuţă, poetul G. Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile şi părintele Toma Chiricuţă, făuritorii Academiei locale, dar şi Bârladul, ca Târg al năpastelor atunci, prin 1932, cu Notă despre autor – consăteanul lui Victor Ion Popa, după care, caratele, opera multilateralului: Victor Ion Popa- Autoportrete; Victor Ion Popa – văzut de alţi artişti, şi tot aşa, acelaşi, cu…portrete, p. 163; desene, p. 553; caricaturi, p. 603; sculpturi-caricatură, p. 683; Varia, p. 687, desfăşurătorul incluzind şi utilul Indice de nume, p.743, Editura reţinând şi prezentând pe cei care, cu generozitatea momentului, au sprijinit publicarea Albumului cu ocazia Centenarului Academiei Bârlădene, 1915-2015.

„Domnul Victor Ion Popa este zidar, croitor, maşinist, electrician, pictor, scenograf, director de scenă, comitet de lectură şi deseori dactilografă. Mai era foarte rar: om care-şi aduce aminte că, la capitolul foame şi somn, e falit. La capitolul muncă, însă, adaugă un imens capital scontat din maladia autosacrificării – indiferent dacă sacrificiul era sau nu înţeles şi preţuit. Aşadar: sacrificiu cu aureolă…”, scrie George Mihail Zamfirescu, în „Mărturii în contemporanietate”, p.31.

Cele spuse în „Mărturia” de sus erau însăşi spusele artistului care într-o scrisoare către prietenul său S. Albu (Saul Weismann), secretar  de redacţie la ”Cuvântul,”  îi vorbea despre munca sa de caricaturist pentru portretizarea celor  40 de redactori care la 5 noiembrie 1933 scoteau numărul festiv cu 100 de pagini: „am lucrat noaptea ca un bezmetic. În clipa când îţi scriu este şapte seara şi eu n-am dormit în ultimele 48 de ore decât trei ceasuri: două ieri şi unul astăzi înainte de masă”.

Un portret al lui Victor Ion Popa, făcut de Vasile Damaschin, alt membru al Academiei Bârlădene, găsit de autorul Albumului şi pus în el, p.42, are darul să ne uimească cu privire la persoana şi fizicul său: “…Victor Ion  Popa  nu era o figură care să fie remarcată: mic de statură, subţirel, rămas un provincial în îmbrăcăminte, rezervat, pe care îl descopereai mai târziu. Ca şi în autoportretul publicat în Istoria literaturii române de G. Călinescu, desenul din pagina 702, lucrat foarte lejer în peniţă de Victor Ion Popa în genul său puţin obişnuit, scriitorul apare cu un obraz subţire, de adolescent, mai curând feminin, cu pistrui aurii, care în anii din urmă devenise fragil. Avea ochi blânzi, cuminţi, cărora abia mai pe urmă le descopereai febrilitatea. Dincolo de zâmbetul liniştit se ascundea o energie capabilă de acţiuni impetuoase, stimulatoare pentru cei din jurul său, incandescenţă de arc voltaic. Era generos, nepretenţios şi avea o singură perseverenţă: de a munci fără măsură”.

…”L-am cunoscut îndată după sosirea lui în Bucureşti, la sfârşitul Primului Război Mondial, ca pe unul dintre tinerii porniţi pe drumul spinos al artei… Purta costumul cu reminiscenţe militare al demobilizaţilor, împreună cu amintirea multelor încercări ale războiului şi, deocamdată, se arăta în cafeneaua literară a vremii însoţit de marile lui mape de desenator, pe care le îmbogăţea cu spirituale caricaturi, executate din colţul mesei. Fineţea grafiilor lui, pătrunderea psihologică, umorul lui, ar fi putut impune ele singure personalitatea artistică a lui Victor Ion Popa”, scrie Tudor Vianu în Contemporanul la 15 martie  1957, referindu-se la Take, Ianke şi Cadâr.

…”Parcă-l văd schiţând încet, elegant, gândind şi sorbind tacticos din cafea. Nu se repezea în linii nervos să scoată forma şarjată din fuga condeiului. Era un cerebral. Contura  şi apoi privea încreţind fruntea. Revenea la noi linii la fel de tacticos aşternute pe hârtie, ca la început. Lucra mult din memorie, spunea că în felul acesta artistul are concretizate toate formele caracteristice, fără să îngreuneze. …Era omul conştiincios, nu adăuga nimic dar nici nu-ţi lua. Caracteristicile  erau bazate totdeauna pe adevărul anatomic; niciodată nu aşeza o cută a feţei, sau ochiul, decât acolo unde anatomic era permis. Îmbrăcămintea  avea falduri şi croială după toate regulile artei; în desenele colorate se observă aproape şi calitatea stofei din care sunt lucrate, iar cureaua are cataramă şi zâmbocul respectiv…

Desenele lui Victor Ion Popa ne arată pe omul de gust, de mare talent şi putere de muncă”, este părerea lui Silvian Ionescu în “Victor Ion Popa, caricaturist, în Bis.Arta-Teatru-Cinema-Muzică”, Bucureşti, 6 aprilie 1946, p. 5.

“Îl văd la o masă de lucru din stejar afumat, în faţa unei scrumiere ticsite de mucuri, cu ceaşca de cafea plină lângă un termos imens. În încăperea cât o chilioară – situată în spatele scenei – cu pereţii acoperiţi de afişe, de schiţe, cu rafturile gemând de cărţi, un om cu fruntea înaltă şi brăzdată se plimbă nervos, îşi adună gândurile risipite, le ordonează şi – fulgerător – le transcrie. Este mereu într-o febră a creaţiei care nu cunoaşte răgaz, este mereu într-o afirmare  a fecundităţii care nu cunoaşte odihnă”, îl dibuie din aduceri aminte Radu Beligan în Contemporanul din 25 martie 1966.

„Mă pricepeam oarecum şi în pictură. Chiar nu ştiu cum de n-am ajuns pictor. Călătoream  şi eu cu şevaletul prin insule, ţări şi oraşe. Dar afurisitul de teatru m-a prins pentru totdeauna. Stau pe scenă, înghit praful şi ascult prostiile actorilor zi de zi, noapte de noapte. Sunt o otravă care mă va ucide, dar nu ştii cât îmi place să o beau până la fund”, se identifică Victor Ion Popa prin gura lui Octavian Moşescu, Vitralii, Editura Litera, Bucureşti, 1971, pp. 83-86.

            -Cum te poţi ocupa în acelaşi timp de teatru, de roman, de pictură şi de desen?, l-a întrebat Vivian Bell (Ionel Jianu), căruia  i-a răspuns:

           – Fiecare îndeletnicire se realizează pe rând, după nevoi pe care nu sunt stăpân. Când mă ocup de teatru, nu mai pot face altceva. Aşa,  am juns la roman pentru că nu mai puteam face teatru. Eu am muncit şi niciodată n-am ştiut ce e vacanţa. Mă odihnesc schimbându-mi ocupaţiile. După ce scriu, îmi găsesc odihna în desen. Şi pe urmă iar revin la manuscrise. Nu pot să stau degeaba.

                “…Pe lângă fotografierea în grup a personalului redacţional, s-a apelat la Victor Ion Popa să facă şi desene-caricaturi ale redactorilor, el fiind unul din cei mai talentaţi artişti ai timpului, în acest gen. A fost o muncă grea. Zile de-a rândul Victor Ion Popa a trebuit să stea la pândă în redacţie ca să-i “prindă”pe cei peste 40 de oameni ale căror “capete” să le creioneze şi apoi să le definitiveze. Iar Victor Ion Popa nefiind numai pictor, ci şi om de teatru, a fost un chin –cum reiese , de altfel şi din scrisoarea de care s-a pomenit – până a izbutit să-şi ducă munca la realizarea atâtor zeci de figuri, la bun sfârşit”, descria travaliul secretarul redacţiei S. Albu, p.40 din Album.

“O cruntă boală l-a răpus, în plină maturitate creatoare, atunci când cele dintâi fire albe începuseră să i se arate la tâmple. Dar scurta lui viaţă s-a desfăşurat cu o arzătoare intensitate, într-un pur climat de artă”, spunea Irina Răchiţeanu, în “Mic îndreptar de teatru”, Ediţie îngrijită de Virgil Petrovici, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, de care se foloseşte Cătălin-Andrei Teodoru, p.50.

Tot Irina Răchiţeanu este persoana care, spune C.D. Zeletin în „Cuvânt înainte”, a dezvăluit ceea ce  în acei ani de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial a fost o mare lovitură morală pentru cel care conducea trupa şi Instituţia teatrală, personalul din subordine, dovedind opacitate, ignoranţă şi prostie până la îngâmfare, răspunzând unor manipulări, au ieşit în faţa teatrului, demonstrând împotriva lui, cu lozinci pe care scria „Moarte lui Victor Ion Popa!”, incident care, credem şi noi, a contribuit la crearea premiselor bolii care avea să-i grăbească sfârşitul.

„Un cancer de natură traumatică, provenind dintr-un  accident de automobil, a pus brusc capăt vieţii creatoare de viaţă…” a scris Ion Valentin Anestin, manuscris, Biblioteca Naţională a României.

„Mult mi-au chinuit
Biata mea făptură,
Unii cu iubire,
Ceilalţi cu ură.
Mi-au înveninat
Tot ce-am dus la gură,
Unii cu iubire.
Ceilalţi cu ură…
Dar ce m-a zdrobit
Mai fără măsură
N-avea nici iubire,
N-a avut nici ură”.

(Cântul XLVII din Cartea Cântecelor de Heinrich Heine, tălmăcire de Victor Ion Popa, „Cântecele mele…”, Postume, Editura Boema, Bucureşti,1946, p. 117).

„Pironit de boală, între crizele nemiloase şi câte un suspin de dor pentru tot ce însemna teatru, artă, frumos, lua creionul şi din fugă, din câteva linii sau câteva rânduri, dă viaţă: o caricatură, un articol, o schiţă”, Violeta Arghirescu, p. 51.

Vezi Victor Ion Popa, autoportret caricatural înfăţişând cu o ironie amară chinurile îndurate în ultimele săptămâni de viaţă, pagina 133 din Album, lucrare regăsită şi în Victor Ion Popa, Scrieri despre Teatru, Ediţie îngrijită de Vicu Mîndra şi Sorin Popa, Editura Meridiane Bucureşti, 1969, pacientul  cu tot felul de seringi în dânsul.

“Cu blocul pe genunchi, cu mâna galbenă şi uscată, desena din memorie pe cei care îi erau dragi, sau schiţa cu umor scena ducerii lui în sala de operaţie şi, dacă era prea obosit când vreun prieten venea să-l vadă, cerea blocul cu un gest şi cu un zâmbet satisfăcut; şi din filă în filă se înşirau liniile visurilor lui, în planurile amănunţite ale casei de la Izvoare, ori în zeci şi zeci de tipuri, în care ar fi trăit cândva măşti vii pentru actorii conduşi de geniul lui regizoral.

Victor Ion Popa (…) a murit visând”. (Mircea Ştefănescu, Victor Ion Popa a murit visând, în Bis. Arta-Teatru-Cinema-Muzica, IV,151, Bucureşti, 6 aprilie 1946, p. 5; vezi şi Victor Ion Popa, p. 134, autoportret  caricatural înfăţişând întoarcerea sa de la sanatoriu, vlăguit de boală, sprijinit de soţia sa  Maria Mohor, de unicul fiu, Sorin, şi de soacra sa, Sabina Mohor).

„Visează !
Aripa  luminii s-a strâns
Şi pasărea vieţii pe valul nopţii legănând
Se înfrăţeşte cu zeul stâns
Însăgetându-l cu o vrajă, o năzuinţă, ori un gând.
Visează !
Deasupra cerul – pajişte divină – a-nflorit.
Noaptea singură şi vastă plânge lacrimi tremurate de lumină.
Visează !
Praful muncii, asudul  vieţii: truda, s-au potolit.
Toate drumurile duc mai afund, duc mai departe;
În negură capetele şi le-au adâncit
Şi cel din urmă ochiu de lumină
Clipeşte mai tare, mai îmbietor, mai curat
Şi orice depărtare
E atât de mare
Că trupul rămas fără putere, lasă numai sufletul şi gândul
Să bată sporul apelor vieţii întrecându-l.
Visează !
Totul doarme şi se căleşte pentru mâne,
Pentru un dor, o nebunie, ori o pâne.
Tu vrei să prinzi săgeata vremii din zbor,
Să străpungi inima morţii –
Odihneşte-ţi şi tu obositul gând
Năzuind, dorind, visând.
Visează!
N-ai săgeată în inimă, ai visul;
Pe piept n-ai zale, ai visul;
N-ai coif, n-ai lance, n-ai arcuri, n-ai cal,
Ai visul, visul, visul…
Căleşte-l în para fiecărui amurg mai tare,
Rotunjeşte-l ascute-l, fă-l nebiruit!
Închipuirea de eri e viaţa de mâne
Când crezi în ce ai închipuit
Şi din toată lupta pentru un dor, o nebunie, ori o pâne
Mâne,
Doar visul rămâne.
Visează!”

(Victor Ion Popa, „Cântecele mele…” Postume, Ed. Boema, Bucureşti, 1946, pp. 41-42)

„Era un moldovean blând şi bun. Bunătatea lui ieşea din vorbele potolite pe care le rostea. Bârlădean. Pe faţa lui se citea liniştea sufletului şi o înţelegere binevoitoare pentru cei cu care discuta sau lucra. Se pare că moldovenismul  care-l ducea cu el, Victor Ion Popa – pe care l-am cunoscut încă din liceu – a voit să-l pună – după propria mărturisire – în piesa Muşcata din fereastră”, susţinea George V. Bumbeşti, p 33.

„Bunătatea  mea e slăbiciunea mea. Dar nu sunt slab fiindcă sunt bun, sunt bun fiindcă sunt slab” („Un om îndurerat. Nuvele şi povestiri” de Victor Ion Popa, Ediţie îngrijită de Sorin Popa, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1973, p. 25).



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5