Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Zodia gripei ”spaniole”  sau vremea pandemiei din 1918 – 1920

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 7 (139), Iulie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Zodia gripei ”spaniole” sau vremea pandemiei din 1918 – 1920

Primit pentru publicare: 24 Iul. 2020
Autor: Prof. Dr. Dan PRODAN,
 redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 25 Iul. 2020
© Dan Prodan, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Zodia gripei ”spaniole”
sau vremea pandemiei din 1918 – 1920

 

În plină pandemie, declarată oficial, de Covid 19, traducerea în limba română și publicarea cărții Laurei Spinney, Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea, Traducere din limba engleză de Roxana Olteanu, Prefață de Adrian Cioroianu, Postfață de dr. Emanoil Ceaușu, Editura Corint Books, București, 2020, 378 p., poate fi un exemplu de indirectă focalizare asupra actualei și teribilei infestări globale prin raportare la precedenta îmbolnăvire mondială din perioada 1918 – 1920. Adrian Cioroianu, istoric și diplomat, a reliefat, în Prefața cărții, că ”Suprema lecție a gripei spaniole este că, într-o formă sau alta, cu toate transformările pe care societatea umană le va cunoaște, după fiecare pandemie viața oamenilor  va intra într-o nouă rutină – așa cum s-a întâmplat în 1920 și, de fapt, așa cum s-a întâmplat în ultimii 12.000 de ani, de când vânătorii – culegători ai preistoriei au devenit agricultori sedentari (e de bănuit că primele epidemii atunci au apărut; cum v-ați dat seama, epidemia presupune demos, adică mulțimi de oameni, adunate în așezări relativ compacte)” – (p. 14).

Emanoil Ceaușu, doctor, medic, în Postfața lucrării, a conturat un arc peste un secol (1918 – 2020), între două pandemii, și a concluziona că, ”În acest moment, este în curs de desfășurare o nouă pandemie, COVID-19, produsă de un nou coronavirus, SARS-CoV2, provenit tot de la lilieci. Între cele două mari pandemii, gripa spaniolă din anul 1918 și COVID-19 din anul 2020, există numeroase asemănări. Virus de origine animală, trensmitere respiratorie, infecțiozitate mare, patogenitate ridicată, letalitate importantă, lipsa imunității specifice la întreaga populație, imunitate post-infecțioasă de scurtă durată (gripă) încă necunoscută în infecția cu SARS-CoV2 (posibil de durată relativ scurtă, ca în infecțiile cu alte tipuri de coronavirusuri), absența unui tratament etiologic și a unui vaccin, mondializarea rapidă a epidemiei, apariția unui număr mare de cazuri în scurt timp (săptămâni), cu depășirea capacității de spitalizare (inclusiv pentru cazurile grave și foarte grave), dezorganizarea societății din punct de vedere social, economic etc. 

Nu trebuie să uităm niciodată că mediul înconjurător, din care face parte și fauna – păsări, mamifere, reptile, pești (sălbatice, domestice sau de companie) -, adăpostește un număr impresionant de specii de virusuri, dintre care peste 90 % sunt încă necunoscute. Ele pot să depășească oricând bariera interspecii, să se adapteze la ființa umană și să determine alte și alte epidemii și pandemii. Întrebarea este nu dacă o altă epidemie sau pandemie se va produce, ci unde și când. Depinde de noi dacă relația pe care o vom stabili cu mediul înconjurător respectă noul concept ”One Health”, concept care consideră că sănătatea oamenilor este strâns legată de cea a animalelor și a mediului înconjurător” – (pp. 367 – 368). 

Între cele două chei de interpretare, divergente și convergente simultan, se află analiza, interpretarea și concluziile Laurei Spinney referitoare la subiectul enunțat în titlul cărții sale. 

Autoarea, jurnalist științific englez, stabilită în prezent în Franța, și-a structurat demersul său livresc în opt părți, cu capitolele respective, reușind să prezinte istoria pandemiei de gripă ”spaniolă” din 1918 – 1920 de la primele cazuri de infectare înregistrate și măsuri igienico – sanitare de prevenire adoptate până la ultimele ecouri de manifestare și primele încercări post – pandemie de analiză a surselor de informații și de contabilizare a deceselor. Ediția originală, în limba engleză, din 2017, s-a bucurat de o cronică laudativă și stimulativă, fără ca nimeni să bănuiască că lucrarea, prin categoria tematică a subiectului tratat, va deveni foarte actuală în 2020. 

Laura Spinney a rezumat astfel coordonatele istorice, geografice, medicale, sanitare, sociale, politice, administrative etc. ale demersului său științific – de popularizare: ”Cartea de față abordează diferit povestea gripei. Se apropie de ea, din preistorie până în 1918, de la planetă până la ființa umană, de la virus la idee și înapoi. În centrul ei este povestea gripei spaniole, cum a apărut, cum a cuprins planeta și cum a dispărut, lăsând omenirea schimbată. Dar povestea face uneori o pauză, pentru a surprinde diferențele, dar și asemănările de experiență ale diferitelor comunități” – (pp. 23 – 24).

Într-o comunitate de sedentari, o boală locală, o afecțiune pulmonară preluată de la animalele domestice ale gospodăriei sau sălbatice din pădurea vecină ori din cea mai apropiată peșteră sau mlaștină, manifestată prin dureri în gât sau în piept, amețeli, febră, dureri musculare, tuse, strănuturi și expectorații mai mult sau mai puțin violente ori sonore, putea să se stingă ulterior în cadrul așezării respective sau să se răspândească, prin transmiteri succesive, în zone tot mai întinse, devenind epidemie sau, cel mai grav, pandemie (pp. 27 – 51). ”Oamenii priveau moartea altfel: era un oaspete regulat, le era mai puțin teamă de ea” – (p. 52), a conchis autoarea. În 1918 – 1920, completează Laura Spinney, ”aceasta era lumea în care a izbucnit gripa spaniolă: o lume care cunoștea automobilul, dar se simțea mai bine cu catârul; o lume care credea în teoria cuantică, dar și în vrăjitorie; o lume care stătea cu un picior în lumea modernă și cu altul în cea premodernă, astfel încât unii oameni locuiau în zgârie-nori și foloseau telefoane, iar alții trăiau cam ca strămoșii lor din Evul Mediu. Dar nu era nimic modern în plaga care avea să se năpustească asupra lor, era chiar străveche. A fost ca și cum, odată cu primul deces, toată populația globului, de circa 1,8 miliarde de oameni, a fost transportată cu câteva milenii în urmă, într-un oraș precum Uruk” (p. 52). 

Anatomia unei pandemii (pp. 53 – 77) include: cauza, locul, timpul, agentul patogen,  forma de manifestrare și de transmitere, subiecții, măsuri de limitare a răspândirii, politica și protocoale sanitare – igienice, contabilitatea resurselor umane, materiale – financiare etc. implicate și a victimelor produse, politica socială – profesională, măsuri economice, juridice, polițienești, militare adoptate și aplicate etc. Îmbolnăvirile s-au răspândit precum ”cercurile pe apă” sau valurile concentrice produse de căderea unei pietre (virusul apărea în viața și în corpul unui individ ”ca un tâlhar în noapte, cu un debut rapid și insidios” – p. 69). 

Unul din primele cazuri raportate oficial de îmbolnăvire cu gripă ”spaniolă” a fost bucătarul nord-american Albert Gitchell din tabăra militară Funston din Kansas, SUA, internat la 4 martie 1918 la infirmeria unității militare cu dureri în gât, febră, cefalee, amețeli. Funston furniza combatanți pentru alte tabere militare nord-americane, cât și pentru frontul de Vest din Europa, din NE Franței, după implicarea SUA în Primul Război Mondial. Ulterior, gripa s-a răspândit cu repeziciune în SUA, Franța, Germania și în restul Europei, apoi în America de Sud, Rusia și Asia, Africa, Oceania, Australia. S-a manifestat prin trei valuri: primăvara – vara 1918; august – noiembrie 1918; 1919, cu urmări până în 1920, în unele regiuni ale lumii. Gripa, numită ”spaniolă”, a influențat luptele de pe frontul vestic din 1918 și calendarul Conferinței de Pace de la Paris, valul III determinând unele amânări și reprogramări ale activităților diplomatice din primul semestru al anului 1919. 

Care era evoluția bolnavului de gripă ”spaniolă”? Întâi, dureri în gât, febră, cefalee, amețeli. Apoi, în scurt timp, apăreau problemele de respirație și două pete maronii pe obraji, care se întindeau rapid pe toată fața și se închideau la culoare. Ulterior, se înnegreau unghiile și degetele de la mâini și picioare, apoi membrele superioare și inferioare, după care erau cuprinse trunchiul și pieptul, care se și umfla. La sfârșitul agoniei cedau plămânii, rinichii, inima, ficatul, iar infectatul murea înecat în propriile-i fluide interne. O gripă de sezon, locală, a devenit epidemică, apoi pandemică, în urma transformării virusului – bază într-un mutant rapid și oribil letal. Infestații mureau fără demnitate, fără să poată lupta împotriva invadatorului nevăzut, morbid. 

Dar cum se numea teribila, galopanta și ucigătoarea boală? La atribuirea denumirii ei au contribuit masiv cenzura de război a presei statelor combatante în Primul Război Mondial, relativa democratizare a mass-mediei ziaristice din statele auto-declarate neutre, cât și politicile de manipulare a opiniei publice din țările implicare în conflagrația mondială. Din motive evidente de păstrare și întărire a unui moral sănătos și activ în rândul combatanților pe fronturile apusean și oriental, cât și a ”frontului intern” (populația civilă din fiecare țară în război), ziarele statelor implicate în ”Marele Război” nu au publicat nici o informație despre agresivul și letalul flagel. În Spania, stat neutru în război, cu presa (aparent) necenzurată, informațiile despre ravagiile gripei umpleau coloanele ziarelor interne, ulterior acele știri au fost preluate și de presa cenzurată a statelor beligerante: Franța, Anglia, SUA, Germania, Italia. Fără informații suplimentare și date comparative, din iunie 1918 înainte, presa franceză, engleză, nord-americană, germană au numit afecțiunea ucigașă – ”gripă spaniolă” – pe nedrept, pentru că nu a izbucnit și nu s-a răspândit prima dată rapid în Spania, apoi de acolo în zonele vecine, ci pentru că doar ziarele necenzurate spaniole au publicat informații despre manifestarea ucigătorului flagel în Pen. Iberică. Ulterior, medicii spanioli, mass-media iberică și chiar unii diplomați hispanici au protestat oficios sau oficial împotriva acestei denumiri, repet: nedrepte, nemeritate, jignitoare, solicitându-se utilizarea doar a termenului ”gripă”. Dar răul sau falsul identitar medical – sanitar fusese deja făcut și difuzat…

Instinctul de conservare (pp. 109 – 182) în cazul gripei ”spaniole” s-a manifestat diferit, în cazul persoanelor sănătoase în relația cu cele contaminate: izolarea, carantina, cordonul sanitar, medicamente placebo, egoismul, prevenția, atitudinea intransigentă, cinismul, obligativitatea alegerii soluției optime, înmormântarea rapidă, alterarea, vicierea moralei individuale și colective religioase – civice, imunizarea prin îngrijirea bolnavilor. 

În Căutarea pacientului zero sau cazul index (pp. 185 – 200), Laura Spinney a prezentat mai multe ipoteze referitoare la originea geografică și ”etnică” a gripei ”spaniole”: nord – americană: în statul Kansas, în zona rurală, și în taberele armatei SUA în care se instruiau intens combatanți pentru a fi trimiși ulterior pe frontul de Vest european; chineză: în regiunile natale ale membrilor necombatanți ai Corpului Muncitoresc Chinez recrutat și trimis în spatele liniilor frontului de Vest pentru a efectua ”treburile grele”; vest – europeană: în zona frontului vestic, în tabăra militară de la Étaples, mic port pescăresc de la sudul orașului Boulogne-sur-Mer. În concluzie, autoarea a afirmat că ”până acum, toate cele trei teorii referitoare la originea gripei ”spaniole” rămân în picioare. Ca să poți alege una dintre ele, trebuie să compari tulpina care a provocat presupusele gripe anterioare cu tulpina gripei care circula în toamna lui 1918 – un lucru care până acum nu a fost posibil. În secolul al XXI-lea, oamenii de știință au descoperit un altfel de dovadă, care indică, mai degrabă spre una dintre teorii, decât spre celelalte (…), dar această dovadă, cu toate că este ispititoare, nu este precisă. Astfel, azi putem afirma cu o oarecare certitudine un singur lucru: gripa ”spaniolă” nu a început în Spania. Deocamdată, să reținem că, dacă teoria originii chineze e corectă, pandemia nu ar putea fi considerată strict un rezultat al războiului. Pacientul zero a fost un biet țăran care trăia într-un sat îndepărtat din interiorul Chinei și care făcea cam aceleași lucruri pe care le făcuseră și generațiile anterioare, poate că nici nu știa că se poartă un război. Același lucru e valabil și dacă a început într-o fermă din Kansas. Doar dacă pandemia a fost franțuzească se poate spune că este o consecință a războiului, pentru că în cazul acesta ea s-a născut într-o tabără militară în care bărbații (și câteva femei) erau aduși laolaltă cu scopul precis de a ucide alți oameni. Mai există o ultimă posibilitate: că niciuna dintre cele trei teorii nu e corectă, iar originea reală a pandemiei urmează să fie descoperită” – (pp. 198 – 199). 

Gripa ”spaniolă” din 1918 – 1920 a fost o mare provocare pentru medicii curanți și pentru cercetătorii din laboratoarele medicale, civile sau militare. Pe baza experimentelor desfășurate chiar în anii pandemiei, medicii și cercetătorii au formulat ipoteza că gripa ”spaniolă” se transmite printr-un virus filtrabil, pe cale aeriană, prin strănut sau tuse. Ulterior, în anii 1930, au fost identificate trei tipuri de gripă: A, B, C, primul pandemic, iar ultimele două – epidemice. Gripa ”spaniolă” a fost de tip A. În 1943 virusul gripei a fost văzut pentru prima dată la recent inventatul microscop electronic, ceea ce a dat un puternic impuls studiilor de virusologie gripală. Subtipul de virus al gripei ”spaniole” din 1918 – 1920 a fost H1N1 (pp. 209 – 222). 

În anii 1970 virusul gripei de tip A a fost izolat la rațele sălbatice migratoare, iar în 1997 s-a admis posibilitatea transmiterii unui virus gripal direct de la păsări la oameni. În aceste condiții, cercetarea originii geografice – ”etnice” și a modului de transmitere a virusului gripal de tip A – H1N1 trecuie reluată cu mai multă atenție și nepărtinire, cu mai multe ”izvoare istorice” introduse în procesul analitic și în creuzetul concluziilor. Istoria pandemiei de gripă ”spaniolă”, deja centenară, trebuie rescrisă. 

În 2005 virusul gripei ”spaniole” a fost recreat, reanimat de o echipă de biologi – virusologi nord – americani, la Institutul de Patologie al USA Army de la Washington DC, și supus cercetării medicale. Concluzia analizelor de laborator: ”Trei sferturi din cazurile de gripă din primăvară [valul I, 1918] aveau un antigen H adaptat la păsări, în timp ce  trei sferturi din cazurile de gripă din toamnă [valul II, 1918] aveau un singur antigen H adaptat la oameni. (…) Atunci în vara anului 1918 virusul acela a dobândit capacitatea de a se răspândi cu ușurință printre oameni. (…) Virusul a apărut pe un fundal al gripei sezoniere, cândva în iarna lui 1917 – 1918, și deja circula în primăvara următoare [1918] la nivel scăzut. Dacă a venit direct de la pasăre sau prin intermediul porcilor, încă nu poate spune. În vara lui 1918 virusul a suferit mutații și a devenit extrem de contagios pentru oameni. Această formă nouă, mai virulentă, s-a răspândit în populația virală în vara aceea, iar în toamnă a izbucnit boala. La momentul acela, fundalul gripei sezoniere se estompase și nu mai era nimic care să dilueze ”puritatea” varietății pandemice. (…) Amplificarea virulenței virusului gripal din vara aceea [1918] a fost o reacție directă la condițiile de pe Frontul de Vest. (…) Mai degrabă se poate spune că o tulpină extrem de virulentă ajunge să domine populația virală prin selecție naturală, pentru că acele tulpini au mai multe șanse de supraviețuire și reproducere” – (pp. 230, 231, 232).

Cercetările virusologice genetice din 2014 au demonstrat că șapte din cele opt gene ale virusului pandemic din 1918 erau identice cu genele de gripă găsite la păsări migratoare din America de Nord. Ca urmare, ipoteza originii nord – americane, în Kansas, a gripei ”spaniole” devine tot mai mult o certitudine. Virusul gripei umane, cu a opta genă, care conține codul antigenului H1, este posibil să fi circulat în comunitățile umane în anii anteriori lui 1918, în cadrul gripelor sezoniere. În condiții externe și interne favorizatoare, în 1918 cele șapte gene ale virusului gripei aviare s-au combinat cu a opta genă a gripei umane sezoniere și, printr-o simbioză transformatoare, a rezultat virusul tip A – H1N1 al gripei ”spaniole”, cu efecte pandemice. (p. 235). ”Virusul gripal din 1918, opinează Laura Spinney, poate să fi sărit la oameni de la o pasăre sălbatică (fie direct, fie prin intermediul porcului), dar la fel de bine se poate să fi venit de la o pasăre crescută la fermă” (pp. 237 – 238). 

Rolul Factorului uman (pp. 239 – 250) în cadrul tragediei gripei ”spaniole” din 1918 – 1920 a fost foarte important. Omul a devenit gazda, purtătorul și victima virusului ucigaș. ”Oamenii înșiși, a completat autoarea, au dat formă pandemiei – prin poziția lor diferită în societate, prin locurile în care și-au construit casele, prin dieta lor, prin ritualurile lor, ba chiar și prin ADN-ul lor” (p. 239). Gripa ”spaniolă” a avut o componentă infecțioasă (virusul A – H1N1) și una genetică – predispoziția biologică – anatomică a corpului uman de a rezista mai mult sau mai puțin la atacul virusului amintit. Rezumând, ”gripa este provocată de un virus, dar este parțial și sub controlul genelor umane. Acest lucru ne ajută să înțelegem extraordinara variabilitate a manifestării ei, pe care în 1918 oamenii o considerau atât de șocantă” (p. 249).

În Lumea de după gripă (pp. 251 – 317) au apărut Semne de redresare (pp. 253 – 267): creștere demografică, imunizarea supraviețuitorilor gripei ”spaniole”, reașezarea societății în structuri de pace, dar și numeroase cazuri de deficiențe anatomo – somatice, infecții severe ale unor organe, sinuzite cronice, depresii, oboseală cronică, encefalită letargică, demență precoce. Istorii alternative (pp. 268 – 276) sau Istoria dacă… sau If History… sunt variante istorice, în condiții de criză globală, ale unei evoluții liniare în condiții normale de manifestare. Din 1,8 miliarde de persoane în 1918, ”Unul din trei oameni se îmbolnăvise pe glob. Dintre aceștia, unu din zece – poate chiar unu din cinci – murise. Dacă umanitatea demonstrase putere de recuperare, lucrul acesta se observa doar de la distanță, adică la nivel de populație. Imediat ce priveai mai de aproape, imediat ce ajungeai să distingi persoanele, era imposibil să nu fii uluit de prețul pe care l-au plătit oamenii pentru acea revenire. Familiile au fost silite să se recompună. De la distanță de 100 de ani, toate par să se fi întâmplat așa cum trebuie, pentru că mulți dintre noi existăm azi datorită acelui ”joc forțat al scaunelor muzicale”. Venim în linie dreaptă dinspre acei străbuni care au supraviețuit; dar poate că ei și-ar fi imaginat alt viitor, altă familie” (p. 268). 

Conflictul, latent, între anti-știință și știință în problema gripei ”spaniole”, a identificării modului și a agentului de contaminare a degenerat în discuții aprinse, pătimașe, între reprezentanții celor două tabere, progresului liniar, dar sigur, al științei opunându-se obscurantismul, misticismul, religiozitatea unui mod de gândire depășit de sensul și ritmul istoriei (pp. 276 – 282). 

După pandemia de gripă ”spaniolă”, autoritățile politice – sanitare au introdus treptat sistemul medicinei socializate, adică servicii medicale de bază gratuite pentru toți membrii comunității, caracterizat prin: finanțare și buget; reorganizarea și modernizarea sistemului medical; promovarea unei politici naționale de sănătate, preventive, recuperatorii; minister național / federal al Sănătății; organizații filantropice – caritabile; birouri sau oficii sanitare de legătură cu organizații mondiale de profil; schimbări de idei și experiențe medicale la nivel internațional. 

Război și pace (titlu tolstoian!) – (pp. 291 – 306) și gripa ”spaniolă”: un trinom complex, specific anilor 1918 – 1920. Gripa ”spaniolă” a influențat evoluțiile militare pe frontul de Vest: ofensiva germană din primăvara – vara anului 1918, ultima șansă a armatei imperiale germane de a rupe frontul franco – englez, de a învinge Franța și de a impune Angliei pacea, și-a pierdut suflul, o mare parte din combatanți și, ulterior, inițiativa strategico – tactică. Generalul german Erich Ludendorff, unul dintre comandanții armatei germane, a susținut că primele două valuri ale gripei ”spaniole” pe frontul de Vest i-au afectat puternic armata din subordine și i-au furat victoria împotriva Aliaților. Sigur gripa ”spaniolă” a accelerat sfârșitul războiului, în sensul victoriei Aliaților și a înfrângerii imperiilor central – europene, german și austro-ungar. 

Tratativele purtate între învingători și învinși pentru încheierea păcii au fost influențate de al treilea val al gripei ”spaniole”, cel din 1919. Unele ședințe și tratative de pace au fost amânate, reprogramate, când diverși conducători politici s-au îmbolnăvit și au fost spitalizați, izolați, carantinați: prim-miniștrii englez David Lloyd – George și francez Georges Clemenceau, președintele SUA Woodrow Wilson, consilierul nord – american Edward House, diplomatul chinez Wellington Koo. În Rusia comunistă, conducătorul bolșevic Iakov Sverdlov a murit într-o săptămână de gripă ”spaniolă”, iar în India britanică, patriotul și omul politic Mahatma Ghandi a supraviețuit cu greu infectării cu virusul gripal A, pentru ca, peste trei decenii, să devină artizanul independenței și primul conducător al Indiei libere. 

Încă din timpul manifestării sale letale din 1918, gripa ”spaniolă” a devenit Muza melancolică (pp. 307 – 318), cernită, cu chip hidos, morbidă, a unor scriitori, poeți și artiști din țările și regiunile pe unde afecțiunea ”iberică” a trecut și a lăsat numeroase morminte în cimitire, ape curgătoare și stătătoare pline cu cadavre, vieți și destine distruse, familii dispărute sau iremediabil dezmembrate, localități părăsite sau depopulate, locuințe închise, uși încuiate, parcuri părăsite, păduri îndesite. Gripa ”spaniolă” a ucis iremediabil Romantismul în literatură și arte și a inițiat noi curente în literatură, pictură, muzică etc., în care bolile, urâțenia, revolta, eșecul, moartea deveniseră temele predilecte ale autorilor, totul pe baza unor tragice experiențe personale, de familie, de comunitate locală sau națională. 

În ultima parte a cărții, a opta, Moștenirea lui Roscoe (pp. 319 – 332), Laura Spinney propune cititorilor un scenariu teoretic al unei viitoare pandemii de gripă, pe baza datelor din 2016 ale unui raport al experților independenți coordonați de Academia Națională de Medicină a SUA: există 20 % șanse ca în următorul secol să mai apară patru sau mai multe pandemii și 50 % probabilitate ca cel puțin una dintre ele să fie de gripă. Întrebările simulării: când va apărea? cât de mare va fi? cum ne pregătim să acționăm împotriva ei? 

Când va exploda viitoarea pandemie? Când se vor intersecta condiții ”favorabile” subiective (evoluția genetică a virusului și a mutațiilor lui) și obiective (stabilizarea rutelor și fluxurilor de migrare ale rațelor sălbatice; evoluția climatului oceanic și / sau continental; traseele curenților de aer sau al ploilor periodice și influențele lor asupra păsărilor migratoare). Cât de puternică va fi? Mai mulți factori aleatorii determină, influențează amplitudinea unei pandemii de gripă: tulpina virusului, veche sau nouă; gradul de imunizare anterioară a potențialului infectat; mobilitatea factorilor de răspândire a virusului în comunitate; vârsta persoanei îmbolnăvite; vaccinul aplicat infectaților etc. Luându-se în calcul toți acești factori, o altă simulare relevă 21 – 33 milioane de victime, ale unei viitoare pandemii de gripă, cu obișnuitele și cunoscutele deja complicații medicale. 

Ce se poate face? Asumarea și aplicarea unei politici medicale – financiare – politice – strategice la nivel mondial și național, în care investirea unor generoase fonduri pentru protecție anti – pandemică / anti – epidemică să fie direcționată către: personalul medical instruit profesional, dotat material și stimulat financiar pentru acțiune anti – virală; infrastructura dotată și personalul medical calificat pentru monitorizarea afecțiunilor virale și bacteriene; rețele de laboratoare și spitale eficiente și dotate; informarea, instruirea de bază și implicarea comunității în prevenirea, diminuarea efectelor, recuperarea pacienților și depășirea urmărilor pandemiei; vaccinarea preventivă a persoanelor, într-o politică sanitară coerentă de protecție anti-pandemică; adoptarea și aplicarea rapidă, în caz de urgență, a legislației specifice de securitate și prevenție: internarea persoanei infestate, izolarea, carantinarea, controlul sever la frontiere, închiderea parțială / totală a acestora, închiderea școlilor, a instituțiilor de cultură și de artă, restricționarea deplasărilor și transporturilor, a accesului în magazine, depozite, restaurante, cafenele, la rezervoare etc., interzicerea întâlnirilor și adunărilor, limitarea evenimentelor de familie etc. Toate acestea pentru a preveni o nouă dramă gripală pandemică, pentru a nu mai cădea victime zeci de milioane de persoane nevinovate, neprotejate în fața atacului virusului A – H1N1, cum a fost, de exemplu, Roscoe Vaughn, o anonimă înmormântată într-o groapă comună de lângă Brevig Mission, în Pen. Seward, Alaska, SUA. 

Concluziile asupra gripei ”spaniole” din 1918 – 1920, ”mama tuturor pandemiilor”, potrivit caracterizării conceptuale a savanților nord – americani J.K. Taubenberger și D.M. Morens din 2005 – 2006, se formulează și devin adevăruri medicale odată cu trecerea timpului. Pandemia de la sfârșitul Primului Război Mondial și-a dezvoltat și și-a conturat memoria publică în deceniile următoare, astfel că astăzi istoriografia problemei numără peste 400 de cărți, studii, articole etc., din care putem extrage învățămintele specifice, adecvate, și întocmi politica sanitară etc. de prevenție / de acțiune anti – (altă)pandemie. Pandemia de Covid 19 din 2020 poate fi un (alt tragic) exemplu… Evident, molima de gripă ”spaniolă” a schimbat coordonatele existențiale ale lumii în 1919 – 1920, iar aspectele resetării mapamondului după valul semi – apocaliptic de la sfârșitul Marelui Război au fost descrise sumar, dar sugestiv și insinuant, de autoare în părțile șase – șapte – opt ale monografiei sale.

Notele de la sfârșitul cărții, sistem pe care nu-l agreez în cazul unei contribuții incitante și atractive, un Index antroponimic, hidronimic, toponimic, tematic, o hartă a lumii cu centrele de iradiere și direcțiile de răspândire a virusului în valul II pandemic, în toamna – iarna 1918, un grupaj foto alb – negru sugestiv și lămuritor, cu elemente deja cunoscute nouă, celor din martie – iulie 2020 (mască facială de protecție, cadre sanitare echipate corespunzător, targă, ambulanță, poliție, armată, spital militar, afișe de informare, rapoarte, statistici și laboratoare medicale, ajutorarea familiilor nevoiașe și a copiilor orfani, circulația cu tramvaiul, aglomerări urbane contra-indicate etc.), completează structura unei apariții editoriale de ținută și valoare științifică, morală, cetățenească, educativă. 

Situată între abordarea științifică și lucrarea de popularizare a unui subiect de interes mondial, ”pandemic” în sensul pozitiv, de data aceasta, al cuvântului, ”mama monografiilor unei pandemii”, dacă ar fi să parafrazez, a doua oară în sens pozitiv, o sugestivă caracterizare tematică – virusologică amintită în rândurile anterioare, cartea Laurei Spinney are în prezent și o mare valoare orientativă – practică. Această apariție editorială ar trebui să se găsească pe biroul de lucru al fiecărui factor de conducere, al fiecărui decident din domeniul medical, de prevenție, administrativ etc. la nivel național și regional, ca exemplu de studiu de caz, de bună practică, alături de documente, rapoarte, statistici, sinteze etc. despre pandemia de Covid 19, din care să se extragă învățămintele medicale – sanitare și manageriale ale trecutului și să se contureze, pe baza unei experiențe deja seculare, atitudinea și comportamentul față de un viitor cu puternice nuanțe și predispoziții pandemice. Fără să știe și fără să aibă intenția, autoarea a scris și o carte – introducere la provocările pandemice ale anului 2020, și nu numai. În aceeași cheie de interpretare, o carte despre un cataclism biologic – sanitar de acum un secol grefat pe un altul militar, foarte actuală în 2020, an a cărui istorie pandemică – virusologică nu poate fi încă scrisă. Valul II al pandemiei de Covid 19 se apropie cu siguranță și repeziciune…

Cartea este și un omagiu, și o mare lacrimă vărsată pentru morții – victime ale gripei ”spaniole” din 1918 – 1920, pentru generațiile pierdute atunci și schilodite în deceniile ulterioare, pentru toate visurile și aripile frânte în ultimul secol, din cauze epidemice și pandemice…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.613 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5