Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

100   DE  ANI  DE  LA  CONFERINȚA  DE  LA  PARIS  (1919—1920). CENTENARUL TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON – 4 IUNIE 1920

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


100   DE  ANI  DE  LA  CONFERINȚA  DE  LA  PARIS  (1919—1920)
CENTENARUL TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON – 4 IUNIE 1920

Primit pentru publicare: 21 Mai 2020
Autor:  Prof. Ioan GRĂDINARU, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 22 Mai  2020

© Ioan Grădinaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

      

100   DE  ANI  DE  LA  CONFERINȚA  DE  LA  PARIS  (1919—1920)
CENTENARUL TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON – 4 IUNIE 1920

       

                Criza relațiilor României cu reprezentanții Consiliului Suprem al Conferinței s-a accentuat și mai mult ;la 2 iulie 1919 Ion I.C.Brătianu s-a retras din Conferință,în semn de protest,motivând retragerea sa printr-un memoriu documentat și demn, în care a făcut istoricul intrării României în război și al greutăților prin care a trecut în tot timpul susținerii lui.Atunci când în restul Europei, închidea Brătianu, ostilitățile au încetat de mai bine de șapte luni, românii se aflau în război deschis cu ungurii și cu rușii, iar populațiile românești erau ținute într-o totală nesiguranță.Plecând din Paris, Brătianu a lăsat politicianului Nicolae Mișu sarcina prezidării delegației române ce va continua a duce lupta grea în cadrul Conferinței. Brătianu s-a întors în țară ca un învins, care a preferat să rupă lupta, decât să capituleze în fața coaliției de interese. La 23 august 1919, s-a primit la București noul text al Tratatului minorităților, elaborat la Paris și s-a constatat că dispozițiile dușmănoase și enunțurile ofensatoare la adresa României erau menținute.Față de atitudinea fermă a guvernului român de a refuza să semneze tratatul, amenințarea de la Paris a luat proporții: primul delegat american cerea măsuri severe împotriva României, aflată în stare de rebeliune împotriva Consiliul Suprem. Totuși, la 10 septembrie 1919, Tratatul cu Austria era semnat la Saint-Germain-en-Laye, fără delegația română și cea iugoslavă,care însă au revenit ulterior. Solicitările României , de a scoate ori atenua clauzele minorităților, au fost refuzate.

        La data de 12 septembrie 1919, Brătianu a prezentat regelui demisia sa și a guvernului său, motivată de faptul că Consiliul Suprem a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice.Cabinetul generalului Văitoianu, care a urmat ministerului Brătianu,  a continuat politica predecesorului său, atât în privința tratatelor de pace cât și a relațiilor cu Ungaria, ce decurgeau din războiul nostru cu această țară și din ocuparea teritoriului ei.Din cauza aceasta nu s-a putut înregistra nici o ameliorare a raporturilor dintre Consiliul Suprem și România.

            Astfel,la 15 noiembrie 1919, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a hotărât să ia o atitudine energică față de aliatul rebel și a adresat României o notă neobișnuit de aspră, cu caracter ultimativ.Se imputa României că ,, negociază de trei luni și jumătate cu Conferința de la putere la putere” și era somată ca în opt zile să se supună  ,,fără discuție, fără rezerve și fără  condiții”  următoarelor rezoluții:

1.Să evacueze în întregime teritoriul ungar, retrăgându-se în frontierele fixate de Conferință;
2.Să accepte constituirea Comisiei Mixte Interaliate pentru a opri, controla și aprecia rechizițiile făcute în Ungaria de la începutul ocupației române ;
3.Să semneze tratatele cu Austria și cu minoritățile.

„În cazul când răspunsul României nu va da satisfacția cerută de Consiliul Suprem, acesta va notifica României că ea s-a separat de Aliați.Ei o vor invita ca să-și recheme imediat delegații de la Conferința Păcii și vor retrage misiunile lor diplomatice de la București….”. Așadar România, care a făcut atâtea sacrificii în război pentru cauza comună a început să fie tratată ca o dușmană. Guvernul Văitoianu a răspuns printr-un protest demn și viguros; la 30 noiembrie 1919 guvernul a demisionat, iar în locul lui s-a constituit un guvern parlamentar, sub președenția lui Alexandru Vaida-Voevod.Pentru a evita o ruptură cu Aliații și a nu risca să se piardă măcar o părticică din ceea ce s-a dobândit cu atâtea jertfe, cu atâtea vieți de eroi, premierul Vaida-Voevod a hotărât sa facă saltul în prăpastie, convins că va regăsi în adâncime prietenia aliaților noștri de ieri,azi și mâine.În ziua de 9 decembrie 1919, în Salonul Orologiului din Ministerul de Externe din Paris, generalul Constantin Coandă a semnat în numele României, Tratatul cu Austria și Tratatul asupra minorităților. Controversa, care a pus în pericol relațiile țării noastre cu Aliații din Apus, a fost înlăturată prin sacrificiul nostru și România și-a reluat locul în familia statelor alături de care a cucerit izbânda.Prin Tratatul încheiat de Austria, aceasta a renunțat în favoarea României „la toate titlurile și drepturile asupra părții fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel precum vor fi fixate ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate”(articolul 59).La 27 noiembrie 1919, la Neuily-sur-Seine, Aleksander Stamboliski, primul ministru al Bulgariei ,a semnat, într-o tăcere impresionantă, tratatul de pace,nici o concesie teritorială nu s-a făcut Bulgariei.În privința României, s-au menținut granițele fixate prin pacea de la București în 1913.

          Semnarea de către Serbia și România a Tratatului cu Austria și a Tratatului minorităților a netezit calea tratatului cu Ungaria.La 16 ianuarie 1920, Consiluil Suprem al Conferinței a remis delegației ungare tratatul de pace.Șeful delegației ungare a fost contele Albert Apponyi politician, scriitor, fost ministru al învățământului în regatul Ungariei.Nici nu se putea un delegat mai reprezentativ, care să dovedească  că în Ungaria nouă a rămas același spirit șovinist și intolerant, care a dus vechiul regat ungar în prăpastie. Apponyi a voit sa impresioneze Conferința printr-un discurs patetic, rostit în trei limbi, în care a arătat că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit, deoarece a pierdut două treimi din teritoriul și populația existentă dinainte de război.În „Memoriu asupra Transilvaniei “ și în expunerea intitulată „În loc de unul, trei state multinaționale “, delegația contelui Apponyi a acuzat România, Iugoslavia și Cehoslovacia de imperialism, pentru că, în virtutea principiului naționalităților, aceste state ar fi acaparat teritoriul milenar al Ungariei.Răspunsul delegației ungare a fost înmânat Conferinței la 10 februarie 1920. Ideea principală, care domina răspunsul , era că se nimicește  un stat, care timp de zece veacuri  a fost o unitate politică; ,, pentru că așa îl menise natura ca să fie”.Teritoriul său a fost împărțit în mai multe state , care din punct de vedere al originii vor fi tot atât de complexe ca Ungaria, iar oricare alt principiu de unitate organică va lipsi. Apponyi a mai susținut că „ se transferă hegemonia unor rase cu civilizație inferioară” și că,,nu se ține seama de voința popoarelor care se transferă dintr-un stat la altul”.Ungurii cereau plebiscit, care să asigure  alipirea teritoriilor ungare la statul ungar, iar în cazul când dezmembrarea se va menține , cereau o uniune economică  a părților dezlipite și garanții temeinice pentru ocrotirea minorităților maghiare.

           Lordul Crawford, răspunzând în numele ministrului de externe britanic Arthur James Balfour și informând asupra modului în care Conferința de Pace a studiat toată documentația prezentată de contele Apponyi, arăta: „Nu pot admite nici o clipă că tratatul de pace cu Ungaria ar fi fost redactat în vreun spirit de nedreptate față de un dușman învins, numai în scopul de a împăca statele ce au luptat și au suferit cu noi în timpul războiului”.Referindu-se la proiectul ,,Confederației danubiene “, o tentativă de a reface într-o formă camuflată vechiul imperiu austro-ungar, delegatul american, care nu era altul decât profesorul de istorie de la Universitatea din Yale, Charles Seymour, nota: „O astfel de sugestie n-ar fi avut nici cea mai mică șansă de succes, căci popoarele dunărene nici măcar n-ar fi vrut să audă vorbindu-se de ea.Ele se eliberaseră , într-adevăr, prin propriul lor efort (…) și se temeau instinctiv de orice federație ca și de o supraviețuire  sau o restaurare a acestei tiranii detestabile sub care suferiseră  atâta lungă vreme.Conferința n-avea nici dreptul nici puterea de a impune o uniune pe care ele o respingeau “.La 6 mai 1920, negociatorii întruniți în Franța, după ce au studiat timp de mai bine de două luni , prin comisii specializate, documentația delegației ungare, au transmis acesteia o scrisoare de răspuns, semnată de noul președinte al Conferinței de Pace, Alexandre Millerand (politician francez,prim- ministrul Franței între 20 ianuarie-23 septembrie 1920 și apoi președinte în perioada 1920-1924).Se arăta că ,,le-a fost imposibil Puterilor să adopte vederile acestei delegații ” , în scrisoare se făceau referii ample la ,,partea de răspundere ce incubă Ungariei în dezlănțuirea războiului mondial și în genere în politica imperialistă urmată de dubla monarhie “. Se mai sublinia în continuare în scrisoare : ,,voința popoarelor (…) s-a exprimat în zilele lui octombrie și noiembrie 1918, când dubla monarhie se prăbușea și când populațiile îndelung subjugate se uneau cu frații lor italieni, români, iugoslavi și cehoslovaci “.

           Răspunzând delegației Ungariei, care încerca să justifice că fixarea noilor frontiere lăsa în afara statului ungar o parte din populația etnică maghiară și că Ungaria ar avea un drept milenar asupra Transilvaniei, scrisoarea președintelui Conferinței , A. Millerand preciza : ,, Împrejurările etnografice din Europa centrală sunt așa încât este, într-adevăr, cu neputință ca frontierele politice să coincidă, în toată întinderea lor, cu frontierele etnice.Urmează ca unele nuclee de populație maghiară,(…) se vor găsi trecute sub suveranitatea unui alt stat.Dar aceasta nu înseamnă că vechile aranjamente teritoriale trebuie să rămână.Chiar un stat milenar nu este făcut pentru totdeauna când istoria sa este aceea a unei îndelungate opresiuni din partea unei minorități lacome să conducă ”. Consiliul Suprem a socotit ca greu de organizat plebiscitul,care ar fi necesitat mari deplasări de trupe de ocupație și era inutil, întrucât condițiile etnografice și aspirațiile naționale ale popoarelor au fost bine studiate și acestea și-au exprimat hotărât voința lor, după prăbușirea Austro-Ungariei. Dispozițiile tardive luate de guvernul ungar pentru a da satisfacție aspirațiilor de autonomie ale naționalităților nu pot crea iluzii ;ele nu pot schimba cu nimic adevărul istoric esențial, anume că, timp de ani numeroși ,toate stăruințele politicii ungare au tins să înăbușe vocile naționalităților.

            La 4 iunie 1920 s-a pronunțat unul din marile verdicte ale istoriei.Tratatul a fost semnat în PALATUL MARELE TRIANON de la VERSAILLES de către 16 state aliate (inclusiv România),pe de o parte, și de Ungaria în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar,stat învins în război,pe de altă parte.Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi:Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovacilor(stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.Ungaria a fost reprezentată de Agost Benard și Alfred Dasche Lazăr, iar din partea României tratatul a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat și N.Titulescu, fost ministru.Cu ocazia ratificării Tratatului de la Trianon, în Camera Comunelor, secretarul de stat C.M.F. Harmsworth preciza o realitate incontestabilă: ,, regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în pățile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinței de Pace“. Referindu-se  la plângerile Ungariei împotriva Tratatului de la Trianon,istoricul american Milton G. Lehrer arăta: ,,Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în interiorul unguresc mai multe insule de români “. Istoricul ungur Eckhardt Tibor, în cartea sa Magyarorszag Tortenete(Istoria Ungariei), apărută la Budapesta în 1933, scria :,, Să nu ne închipuim că ungurii au populat țara întreagă(…). Teritoriul locuit de ei se potrivea aproximativ cu cel stabilit prin pacea de la Trianon “. În ciuda  acestui fapt , Tratatul de la Trianon a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar ca o catastrofă.

              Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violență  și pe nedreptate, s-a desființat de drept , cum s-a prăbușit mai înainte de fapt.Ungaria a fost redusă la un stat mic, de 8 000 000 de locuitori.Era, în sfârșit, statul visat de unguri, dar redus la proporțiile sale reale.Textul articolului  45 din Tratatul de la Trianon preciza : ,,Ungaria  renunță, în ceea ce privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate de dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute prin prezentul  Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”. TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE ÎNTEMEIATĂ CU ATÂTEA SACRIFICII ÎN RĂZBOI PENTRU CAUZA COMUNĂ ! DĂ-NE DOAMNE, IARĂȘI, ÎNȚELEPCIUNE, SPERANȚĂ CĂ VA FI BINE ȘI UNIRE !

______                                  E  P  I  L  O  G

             Centenarul păcii de la Trianon încheie o serie de patru articole pe care le-am scris pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). În primul articol am prezentat memoriul susținut de șeful guvernului român, Ion I. C. Brătianu intitulat ,, România în fața Conferinței de la Paris.Revendicările sale teritoriale”, a urmat apoi misiunea delegației României la Paris, care a fost un adevărat calvar al păcii.Un loc aparte l-am acordat Basarabiei, care a fost prima dintre provinciile istorice românești care s-a unit cu țara și ca o ironie a sorții, avea să fie ultima recunoscută de Aliați, ca aparținând statului român.

            Conferința de Pace de la Paris(1919-1920) a fost un fenomen deosebit de amplu și complex. Prezint în continuare câteva considerații personale:
       1.România a fost reprezentată de oameni politici de valoare, în frunte cu premierul de atunci Ion I.C.Brătianu, de o elită intelectuală de excepție; toți au luptat pe frontul diplomatic ca soldatul român în tranșee, fără ură, fără dezbinări;
        2.Ce ONOARE pe România să fie etichetată de Consiliul Suprem al Conferinței, ca stat rebel, să i se adreseze ultimatum,nici unui alt stat nu i s-a imputat că negociază cu Aliații europeni de la putere la putere. Niciodată România nu s-a bucurat și astăzi este la fel, de o asemenea cinste, de o asemenea apreciere pozitivă;
         3.Edificatoare sunt versurile:
                         Vin ai noștri, pleacă ai noștri,
                          Noi rămânem tot ca proștii.
Ăia hoți, ăștia hoți, mama lor la toți.
Bună țară, rea croială
Fi-ar ea de rânduială. (Victor Socaciu

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5