Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

121 ani de la moartea lui Mihai Eminescu. BOTOŞĂNENI, CONTEMPORANI CU MIHAI EMINESCU

121 ani de la moartea lui Mihai Eminescu
BOTOŞĂNENI, CONTEMPORANI CU MIHAI EMINESCU
Autor, Ionel BEJENARIU

Un bătrân botoşănean şi-l aminteşte. Este Moş Pantazi. Are, la data interviului luat de institutorul C. Iordăchescu, 82 de ani, un ,,octogenar, cu plete bogate, cu vederea ageră şi cu mintea limpede”. Fusese ceva în viaţă – reprezentant diplomatic al României la Berlin. La vârsta aceasta încă mai citea. Mai ales marile enciclopedii universale.-,,Dar fiind vorba de Eminescu nu cumva l-ai cunoscut ?”
– ,,Cum nu, dacă am învăţat prin şcoli împreună. Mai întâi prin 1865 a urmat la Gimnaziu în Cernăuţi, ca un semestru, dar a plecat pe urmă cu o companie de actori. Nu era aşa o raritate de student. Era însă bun prieten cu un alt elev vestit, Matei Lupu, căruia înainte îi zicea A. Lupii, dar şi-a schimbat mai în urmă numele în Lupu. L-am văzut apoi pe la 1871 la Viena. Eu eram student legitimat şi matriculat în regulă. Eminescu era auditor-benevol. Era vestit la România Jună; se purta cu plete, era amabil şi foarte vioiu. N-am prea avut însă legături cu dânsul, fiindcă din fudulie proastă ori timiditate mă ţineam tot departe, trăiam retras” (Revista Moldovei, Botoşani, an IV, nr. 3-4-5/1924, p. 21).
Vladimir Şardin, portretizându-l. Plecat la Iaşi, în 1885, spre a-şi susţine examenul de clasa a VII-a la Liceul Naţional, ca elev preparat în particular, viitorul avocat şi biograf botoşănean Vladimir Şardin capătă de la Scipione Bădescu o scrisoare de recomandaţie către Eminescu, în scopul intervenţiei sale pe lângă directorul Vasile Burlă, ,,care trecea în lumea elevilor ca antropofag la examene”. Aici, la Iaşi, îl vizită Şardin pe Eminescu, pe atunci poetul locuind la Hotelul România, ,,unde ocupa o mică cameră în dos”. Trezit din somn, ,,poate după o noapte de petreceri”, pe la ora 10 dimineaţa, după un moment de contrariere la vederea musafirului necunoscut, ,,ca prin farmec chipul i se însenină şi mă pofti în minuscula cameră în care locuia, în care domnea o dezordine cum rar se vede. Cărţi, hârtii, jurnale…” Şi portretul prinde contur ,,Ca înfăţişare: bine legat, capul mare, fruntea înaltă şi lată, pe marginile căreia cădea un păr bogat şi negru cu luciu. Purta mustaţa tunsă scurt. Ochii mari şi negri aveau o expresie de o melancolie obosită, dar coloritul feţei avea un fel de paloare care-i dădea în acea zi un aspect de suferind”. Aveau să se consume alte şi alte vizite, în zilele următoare, la Eminescu, la reuşita sa la examen, poetul contribuind ,,într-o largă măsură”.
Apoi, cutremurătoare revedere, la Botoşani, unde Mihai Eminescu împărţea suferinţa şi sărăcia cu ,,sărmana lui soră nenorocită şi săracă ca şi dânsul”, un Eminescu aflat în cea mai cumplită mizerie – ,,Faţa-i umflată de culoare neagră arămie era încadrată de un păr lung şi în dezordine, care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Nespălat, cu o barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, picioarele lui goale pe a căror glezne se îmbinau nişte răni vinete, în supuraţie, erau încălţate cu nişte galoşi vechi, numai ferfeniţe, adunaţi probabil de la nişte gunoaie”. Din păcate, remarcă Şardin – ,,Şi lumea în indolenţa ei tristă trecea în fiecare zi pe lângă această tragedie care se desfăşura oribilă chiar sub ochii ei nepăsători” (Vladimir Şardin, ,,Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute”, Botoşani, Tipografia Saidman, 1929, p. 1-12)
De la Andronic Ţăranu o informaţie. ,,(…) poetul locuia împreună cu sora sa într-o căsuţă mică, care se afla în ograda caselor celor mari a căpitanului Iordăchescu, din str. Sf. Nicolae, nr. 8. Astăzi această căsuţă nu mai există, fiind de mult dărâmată” (Revista Moldovei, Botoşani, an III, nr. 2-4/1923, p. 16).
Poetul Ion Păun – Pincio, întâlnindu-l în 1888 sau încă o primăvară…
Întors de la M-rea Neamţului, în 1888, aparent mai bine – ,,Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără musteţi, părea foarte tânăr (…) Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară (…). Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare–mergea anevoie sprijinindu-se de el (…). Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie (…). Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos”. Alteori–îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor (…) apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii” (Ion Păun – Pincio, ,,Iubire prietene”, în ,,Lumea nouă”, Bucureşti, 22 ianuarie 1895).
Ion Păun – Pincio, după moartea poetului. ,,Câteva luni de la moartea poetului, ºîntr-¬o dimineaţă, pe strada Teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit (…) (Ion Păun – Pincio, op. cit.)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Nicolae Iosub spune:

    Stimate D-le Bejenaru,
    Cele scrise de Sardin despre Eminescu sunt mult exagerate. Contrasteaza prea mult cu ce spune despre poet Ion Paun Pincio. Sardin dupa vreo 40 de ani nu-si mai aminteste bine de Eminescu.
    Scrisorile Harietei, cat Eminescu a stat la Botosani, sunt cele mai bune dovezi. Poetul era bine ingrijit, venea doctorul acasa pentru tratament, avea ingrijitor si bucatareasa, angajate de sora lui.
    Sa nu luam de bune toate ce s-au scris.
    Daca cele scrise de Sardin ar fi adevarate ar fi insemnat ca poetul era inconstient si nu stia ce-i cu el. Ori, se stie ca la Botosani a scris si doua poezii si scrisori Corneliei Emilian din Iasi.
    Cu salutari cordiale,
    Nicolae Iosub

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5