Primit pentru publicare: 13 iun. 2017
Autor: Ion IONESCU – BUCOVU
Publicat: 13 iun. 2017
Editor: Ion ISTRATE

128 de ani de la moartea lui EMINESCU

În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 128 de ani de la moarte.. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.
Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.
O teoria actuală este așa-zisa conspirație împotriva lui Eminescu. S-au scris peste 15 cărți pe acestă temă.
În rezumat iată conținutul conspirației:
„Pur şi simplu lui Eminescu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei. În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia.
După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”. „Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori.”
Credem însă că lucrurile nu stau chiar așa.
Boala lui Eminescu nu a venit din senin. Ființa poetului a rezistat treizeci și trei de ani, fiind supusă incandescenței bolii și marilor combustii ale muncii sale creatoare. Încă de la vârsta de 18 ani, pe când era la Viena el era conștient că „nu mai poate fi fericit în viață”, stătea zile întregi închis în casă, acuzând dureri de cap, de urechi, de stomac. La Universitate din Berlin se plângea adesea de „dureri de genunchi ” Să fi fost toate acestea rezultatul luesului matern de care vorbesc mai toți apropiații săi ? Poetul își cunoștea boala, îi știa cauzele și-i studia efectele asupra sa. Când doctorul Kremnitz, la un consult al lui Eminescu, căruia îi apăruseră ulcere pe picioare, îi spune că n-are nimic, a făcut o mare greșeală. Încă de acum trebuia sfătuit să ia măsuri preventive, adică o dietă severă, fără abuz de tutun, cafea și alcool, fără surmenaj intelectual etc. Nimic din toate astea nu i-a fost prescris și poetul a continuat să ducă o viață dezordonată cu mâncare pe apucate, cu o muncă istovitoare, cu nopți albe, cu exces de tutun, cafea și, când se ivea situația, și cu alcool. Între 21 ianuarie și 11 februarie 1883 doctorul Kremnitz, la recomandarea lui Titu Maiorescu, îl internează la Spitalui Brâncovenesc, fără mari rezultate. Poetul simțea că ceva nu e în regulă cu el, cu o mare scârbă de viață striga în poeziile sale că „organele-s sfărâmate și maestrul e nebun”.

Anu 1883 a fost fatal pentru poet. Simțind că nu mai poate sta în singurătate, se mută la Ioan Slavici, întemeindu-se pe prietenia lui. Slavici îl înștiințeazî pe Maiorescu că mihai Eminescu are „manifestări ciudate”.
Pe 5 iunie pe o caniculă îngrozitoare, când Mihai Eminescu pleacă la Iași la sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, el se manifestă și mai ciudat. Nu-și mai citește „Doina”, iar în bojdeuca lui Creangă a scos un revorvel, spunându-i gazdei, la culcare, că i-e frică de „canalia liberară”

Ceasul poetului făcut cadou de tatăl său

Venind la București, boala se accentuează. Maiorescu chiar notează în Însemnările lui zilnice pe data de 23 iunie 1883 : „ Și Eminescu, care devine din ce în ce mai alienat.” Fără a lua vreo măsură cu el, Constantin Simțion îl antrenează la băutură pe 25 iunie, chefuind până la miezul nopții, făcând rămășaguri aiuritoare. Acum intră în conflict și cu gazda, soția lui Slavici, pentru comportamentul lui ciudat, care  striga, vorbea singur, se plimba prin cameră. Ceea ce o face pe Ecaterina Magyarossy să scrie lui Maiorescu : „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.” Pe 28 iunie 1883 Eminescu este închis la stabilimentul băilor, încuindu-se pe dinăuntru. „Am fost siliți să-l îmbrăcăm în camisonul de forță și astfel l-am condus la Institutul Caritatea…” ( T. Maiorescu). Filmul bolii lui Eminescu acum ia forme paroxistice. De la medici psihiatri până la eminescologi de ocazie și-au dat cu părerea despre boala lui Eminescu. Unii au politizat-o de-a binelea punând-o în legătură cu conspirația masonică și cu poliția hamsburgică care au vrut să-l termine pe poet pentru atitudinea lui politică și pentru articolele pe care le scria în Timpul, care erau un fel de pericol pentru Imperiu. Să fi fost toți prietenii lui Eminescu și doctorii care l-au consultat un fel de conspiratori secreți ai poliției hamsburgice ? Nu-mi vine a crede. Eminescu putea să fie înlocuit de la Timpul și să i se închidă gura și altfel, nu neapărat făcându-l nebun.

La 5 iulie 1883 doctorul Șuțu elibera un certificat medical cu următorul diagnostic : „Subsemnatul doctor în medicină atest că d-l Eminescu adus în căutarea Institutului Caritatea din București la 28 iunie 1883 de către Onor Prefectura Capitalei este atins de alienație mintală în formă „manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special.” Tratamentul doctorului Șuțu s-a dovedit ineficace, fiind un tratament empiric. De-abia în toamnă pe 2 noiembrie 1883, un prieten al lui, Chibici, fost coleg de școală, pleacă cu Eminescu la Viena și-l internează la sanatoriul Obersteiner de la Ober-Dobling de lângă Viena. Boala lui Eminescu pricinuiește un mare rău și tatălui său, care-i grăbește sfârșitul pe 8 februarie 1884, iar pe 7 martie 1884 la Ipotești moare și fratele său, Niculae, care s-a sinucis „prin împușcare”.
La acest sanatoriu Eminescu pare a se simți mai bine. Dieta severă și tratamentul clinic, aplicat de doctori, restabilesc starea bolnavului. Acum Eminescu se interesează de lada de manuscrise și de viitorul lui. După ce iese din sanatoriu, Chibici face o excursie cu el prin Italia, care nu i-a fost de bun augur. El voia să vină acasă  la „mămăliga strămoșească”. Cum prezența sărbătorilor de Crăciun se apropia, Titu Maiorescu se grăbea să scape de poet, trimițându-l la Iași ca bibliotecar al Universității cu un salariu de 289 de franci „care se vor realiza din cotizații”. Acest lucru nu se realizează, este numit subbibliotecar de formă, așteaptă un post de revizor care nu mai vine.
Boala își urmează cursul inexorabil. Știrile din anii agoniei ieșene sunt triste. Acum abcesele picioarelor supurau, făceau cruste și-i produceau mâncărimi de nesuportat. La 1 august 1885 pleacă la Limanul de lângă Odesa unde stă cca două săptămâni, fiind renumit pentru nămolul lui care făcea minuni.
Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)

 Prima ediție Eminescu

Eminescu devine agresiv pe stradă, necontrolat în atitudini, și este internat la bolnița de la Neamțu între 9 noiembrie și 9 aprilie 1887, unde este supus unui tratament empiric  pentru liniștire. Pentru moment își revine iarăși și este luat la Botoșani de sora lui, Henrieta. Acum se inițiază „liste de subscripție” pentru poet iar Henrieta anunța că poetul se simte mai bine.
Pe 12 aprilie 1888 Veronica Micle vine la Botoșani, îl rupe pe Eminescu de Henrieta, împotriva voinței ei, și-l duce la București, cu scopul de a fi sub controlul ei și al medicilor. Interesant că acum Eminescu participă la spectacole de teatru, se plimbă pe stradă cu Veronica și cu alți amici, cum ar fi Alexandru Vlahuță.
Eminescu a avut și decepții în familia lui. Pe când Eminescu era internat la Sanatorul Oberdoblind din Viena, tatăl lui, Gheorghe Eminovici, la vârsta de 72 de ani, murea în frig în odaia băieţilor din Ipoteşti pe o saltea de paie putrezită din cauza incontenenţei urinare, după o lungă afecţiune „genitourinară” (cancer la prostartă), sub îngrijirea lui Nicolae, care în ultimul timp gestiona şi treburile  moşiei. De altfel în 1883 Nicolae îi scria lui Mihai: „Tatei i-i mai bine; mai mult smintit la minte, după tipicul său…”  La înmormântarea tatălui s-au găsit 600 de lei sub pernă, probabil pitiţi de bătrân pentru cele trebuitoare la înmormântare.
Gheorghe Eminovici a avut o înmormântare săracă, avându-i la cap doar pe Nicolae, şi Henrieta la care se adaugă şi fiul lui cel mai mic, Matei, chemat cu telegramă. Şi Nicolae dădea semne de alienaţie deoarece Gheorghe Eminovici în iunie 1883 îi scria lui Mihai, neştiind că şi el dădea aceleaşi semne: „Mi s-a urât cu viaţa, fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate.”
Tatăl poetului fusese un om deştept şi dârz, care a luptat cu viaţa. Fiu de ţărani, după spusa lui Matei, fiul lui, cu puţină învăţătură şi cu un car de minte, îşi face ucenicia ca scriitoraş pe la diferiţi moşieri, stabilindu-se la boierul Balş, urcând repede gradele sociale de la sulger la căminar, sărind peste gradele de clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic şi paharnic, costându-l o căruţă de bani. Toată viaţa lui a fost un idealist, înglotat în datorii, cumpărând pământ şi judecându-se pentru te miri ce.
Iată ce scria poetul despre tatăl lui unui prieten, probabil prin 1871 sau 72:
„Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea- e cu toate acestea înzestrat c-o deşteptăciune atât de mare, încât ar putea servi de protopop pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se sora mea, el i-a promis 2000 de galbeni (…) ceea ce nici nu are, nici poate realiza (…) şi bătrânul meu e ca şi ruinat… Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără posiţiune-n lume- şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subzistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân…”
Acum apare şi teama că vor pierde Ipoteşti căci în altă scrisoare el zice: „ Nu am prejudicii şi cu toate astea mi-ar părea rău, dacă ţarina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume ( e vorba probabil de Casandra, prima lui iubită), ar încăpea în mâini străine…”
În familia Eminovicilor durerile se ţineau lanţ. Ilie, elev în clasa a doua la Şcoala de medicină şi farmacie din Bucureşti a murit la Spitalul Oştirii „azi noapte, pe la orele cinci” în 22 decembrie 1863 bolnav de gastro-enterită. A fost înmormântat la 31 decembrie 1863, în cimitirul bisericii Visarion, fără ca vreun membru al familiei să participe la înmormântare,  cimitir desfiinţat între timp prin extinderea Cişmigiului.
Eminescu i-a însăilat şi câteva versuri:
„Mort e al meu frate
Nimeni ochii n-a închis
În străinătate.
Poate-s deschişi şi-n groapă.
Dar adesea într-al meu vis,
Ochii mari albaştri
Luminează un surâs,
Din doi vineţi aştri”
În sufletul poetului se cuibărise în acest timp şi altă durere pe care o ţinea secretă. Peste trei săptămâni moare şi iubita lui, Casandra, de la Ipoteşti, la 20 ghenar 1864 care fusese îngropată în cimitirul bisericii din Ipoteşti şi la care participase şi poetul, închinându-i ulterior nenumărate versuri.
Şerban, bolnav de plămâni şi de tulburări mintale, murise la Berlin la 29 noiembrie 1874 la 33 de ani, lăsând în urmă mari datorii de înmormântare, Iorgu în 21 septembrie 1783 se împuşcase nebun la Ipoteşti la 29 de ani, acum o luase şi Nicolae razna.
Matei, ultimul fiu, şi cel mai longeviv dintre fraţi, neplăcându-i cartea, s-a hotărât să plece voluntar în armată.
La 26 ianuarie 1876, Mihai cerea un concediu pentru boala maică-si: „Având caz de boală grea în familie, rog acordarea unui concediu de zece zile, Eminescu”
Poetul Mihai Eminescu asistase neputincios şi la moartea maică-si  pe 15 august 1876  la Ipoteşti, chemat urgent de la Iaşi de tatăl lui.
Auzind veşti triste şi de taică-său, E. Ocăşanu ne relatează că numai cu o săptămână înainte de prăbuşirea lui Mihai,  Eminescu i-a declarat: „Eu mă apropii, cu paşi repezi, de nebunie; să aveţi grijă de mine…”
De aproape patru ani, poetul avusese presimţiri negre cu privire la pierderea Ipoteştilor şi la ruinarea familiei. În ultimii trei ani Emionovici avusese mari cheltuieli cu înmormântarea lui Iorgu în 1873, cu 3000 de fiorini cheltuiţi de Aglaia şi Henrieta la băile de la Teplitz, sumă ce echivala cu venitul total al Ipoteştilor pe doi ani, apoi călătoria lui Eminovici la Praga să-şi găsească fetele, banii trimişi, după moartea lui Şerban la Berlin, botezul şi cumetria unui copil al Aglaiei, cheltuielile cu boala Ralucăi, plus cheltuielile casei. Înainte de moartea Ralucăi, Eminovici se împrumută de 1200 de galbeni punând garanţie Ipoteştii şi semnând ca chezaşi Matei, Henrieta şi Aglaia. Banii au fost cheltuiţi cu înmormântarea Ralucăi şi cu obligaţiile faţă de Drogli privind zestrea promisă. După o judecată cu ginerele, moşia Ipoteştilor la 10 februarie 1878 a fost vândută silit, adică 412 hectare de pământ, pădurea şi toate acareturile, s-au vândut cu preţul de 8200 de galbeni austrieci. Din acestă sumă, cumpărătorul Marinivici, mare negustor în Botoşani, a dat la facerea actului 2000de galbeni, restul achitându-se la 1 mai 1878, adică încă 2000 de galbeni, iar 4200 de galbeni achitându-se la 1 noiembrie 1878.
Deşi cumpărătorul Marinovici a devenit proprietarul Ipoteştilor, chiar din momentul semnării actului, Gheorghe Eminovici a fost tolerat a se bucura în continuare, de toate veniturile moşiei, afară de pădure, până la data de 23 aprilie 1879. După înţelegerea cu Marinovici, Gheorghe Eminovici a rămas să exploateze moşia, împărţind veniturile între amândoi.
După vânzarea Ipoteştilor, Mihai Eminescu s-a simţit ca un dezrădăcinat, de fiecare dată când venea la Ipoteşti se credea un străin, obligat parcă să-şi ceară voie de la cineva. O dată cu vânzarea Ipoteştilor, se spulberaseră visurile copilăriei: „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?” Mormântul Casandrei devenise pentru el pierdut, deşi chipul ei era încă viu în memorie.
Fiind bolnav, bătrânul Eminovici la sfârşitul lui mai 1881 a mers la Bucureşti ca să-şi vadă feciorul şi să  consulte nişte doctori, pentru tratamente medicale. Acum îi cumpără lui Eminescu haine, un ceasornic de aur cu lanţ care l-a costat  40 de galbeni şi-i mai lasă şi o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
Membrii familiei s-au zbătut cât au putut să repare greşala cu vânzarera Ipoteştilor. Ei voiau să răscumpere moşia, după iniţiativa pornită de Eminescu. „Să mă însor- zicea el- ca să pot răscumpăra Ipoteştii sau să împrumut bani de la Hristu. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. Restul să se ia de la creditul funciar. Dobânzile la credit şi ratele lunare să le plătesc eu.” Era un vis al lui, amestecat cu primele semne ale nebuniei. Când Mihai s-a îmbolnăvit în august 1883, bătrânul merge iar la Bucureşti să se întâlnească cu Mihai, dar poetul cu mintea rătăcită nu l-a mai cunoscut, lăsându-i lui Maiorescu toate grija materială şi morală pentru viitorul poetului. După trimiterea poetului la Oberdobling la Viena, Maiorescu îl înştiinţează pe Gheorghe Eminovici printr-o scrisoare de starea poetului. Dar bătrânul, împovărat de griji şi doborât de boală, moare pe 8 ianuarie 1884. Se ştie că în martie acelaşi an se împuşcă şi Nicolae, lăsând grija casei pe Henrieta, care venise de la Botoşani în aceste împrejurări tragice.
Momentul cel mai dramatic din ruinarea definitivă a Eminovicilor la Ipoteşti, l-a arătat Henrieta într-o scrisoare- răspuns către Titu Maiorescu care se mira de indiferenţa familiei la vestea îmbolnăvirii lui Mihai, necunoscând tragedia prin care trecea familia. „Sunt deja două luni trecute -zicea Henrieta-  de când au murit tatăl meu. La înmormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu, locotenentul Matei, din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el a început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Niculai la sine, la 15 marţi. El au vândut toate vitele, la nr.27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, trei vagoane de popuşoi, făcând trei părţi adică: lui, Niculai şi lui Mihai, luând cu sine banii şi toate hârtiile de valoare, mai ales obligaţiile de 6000 fr. Şi biblioteca lui Neculai, de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şimai multe lucruri au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunse că el va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dânsul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul, o pot dovedi prin un înscris, ce au lăsat el însuşi, precum şi martori, mătuşile şi toţi casnicii în fine, satul întreg.
Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa fratelui meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură şi pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta, pe lângă o mătuşă, la mănăstire…”
Acesta este calvarul prin care treceau Eminovicii. Matei şi-a luat partea leului şi a plecat. Henrieta nu a fost primită de mătuşa ei la Agafton. Un farmacist Ion Franck din Botoşani, s-a simţit obligat, ca naş al lui Gheorghe Eminovici, primind  suma de 5000 de franci ca împrumut, s-o ia pe Henrieta la Botoşani, aşezând-o într-o casă cu chirie. Din dobânda primită, Henrieta trebuia să-şi achite chiria şi hrana zilnică.
După plecarea Henrietei la Botoşani, gospodăria Eminovicilor a trecul pe la mai mulţi proprietari.
În 1887, dup ce Eminescu vine de la Mânăstirea Neamţului, dă pe la sora lui pe la Botoşani, rămânând aici o mare perioadă de timp, făcând apel la mila urbei pentru întreţinere, până îl va lua Veronica Micle la Bucureşti.
Pe 16 iunie 1889 moare şi Eminescu la Bucureşti, fără a avea pe nimeni la cap din familia lui. Apoi urmează sfârşitul Veronicăi Micle la Văratic pe 4 august 1889, otrăvită.
La 14 octombrie 1889 moare şi Henrieta la Botoşani de o congestie cerebrală, fiind asistată doar de Aglaia, sora ei mai mare. Matei a lipsit de la înmormântare. A avut o înmormântare săracă, cu un număr restrâns de rude şi prieteni. Sicriul ordinar cu corpul neînsufleţit a fost dus la cimitirul Eternitatea într-o birjă cu un cal. După moartea ei, Ion Păun Pincio a văzut într-o dimineaţă pe Strada Teatrului din Botoşani nişte obiecte scoase la licitaţie: „o canapea, vreo două sofe, niscaiva cărţi şi câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, care grăiau lumii de sărăcia, de mizeria” în care a trăit Henrieta Eminovici, sora poetului.
Singurii supravieţuitori ai poetului au rămas Aglaie Drogli, căsătorită între timp cu Gareiss von Dollitzsturm, Aglaia a fost al optulea copil, născută la Ipoteşti la 7 mai 1852, la doi ani după Eminescu, căsătorită întâi cu  Ioan Drogli, profesor, cel care i-a ruinat prin zestrea cerută, apoi cu un ofiţer austriac von Dollitzsturm, decedând la 30 iulie 1900
Matei Eminovici, căpitanul, care a murit la o vârstă destul de înaintată la 14 decembrie 1929 şi a fost înmormântat în cimitirul din Bistriţa- Năsăud. De altfel cele mai multe date despre poet le-am obţinut prin amintirile lui care au trecut la fiul său Victor Eminescu pe care l-am cunoscut personal prin 1953 la Şcoala Pedagogică din Câmpulung, când venea împreună cu eminescologul Augustin Z.N.Pop să ne povestească despre viaţa lui Eminescu.
Acesta a fost tragedia unei familii care a dat pe cel mai mare poet al nostru, Mihai Eminescu.
Înainte cu un an de momentul fatidic al căderii nervoase de la 28 iunie 1883, Eminescu îi scria bunului său prieten Zamfir Constantin Arbore,iredentist şi redactor la ziarul ”Românul”, despre această intimă dorinţă de a se călugări. ”Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la ”Românul”, eu de la ”Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”, îi scria poetul prietenului său în 1882.

Masca mortuară a lui Eminescu

În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.

Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”.  Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”

Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”

De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea  Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor.
În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar  urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Studenţi  Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului.
Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.
Ca o ironie a sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor:
T. Maiorescu……….100 lei;
Alexandru Djuvara…60 lei;
J. I. Socecu…………40 lei;
Teodor Rosetti……..60 lei;
Dr. Neagoe…………40 lei;
D. Cepescu…………20 lei;
Ioan Colţescu………20 lei;
Profesor Mândreanu 20 lei;
Dr. Mihaiu…………10 lei;
Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca i-a plătit .
Dr. C. Felix…………20 lei
Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele Kogălniceanu !) nu a  plătit!
,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase – Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”

La moartea lui Eminescu nu s-a făcut nicio fotografie, fiul lui Jiqvidi, participant la înmormântare, a făcut această ilustrată în peniţă.

În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.
De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani  şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti.  Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreună-
Noi visam eternitatea în durata unei clipe”

E posibil ca intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungarsă se fi suprapus cu boala lui, făcându-l nebun. Apoi injecţiile cu mercur erau metode empirice la acea dată în medicină. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze? Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.