Primit pentru publicare: 29 mai 2016
Autor: Ion IONESCU-BUCOVU
Publicat: 29 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

DEZASTRUL DIN FAMILIA EMINOVICILOR

Pe când Eminescu era internat la Sanatorul Oberdoblind din Viena, tatăl lui, Gheorghe Eminovici, la vârsta de 72 de ani, murea în frig în odaia băieţilor din Ipoteşti pe o saltea de paie putrezită din cauza incontenenţei urinare, după o lungă afecţiune „genitourinară” (cancer la prostată), sub îngrijirea lui Nicolae, care în ultimul timp gestiona şi treburile  moşiei. De altfel în 1883 Nicolae îi scria lui Mihai: „Tatei i-i mai bine; mai mult smintit la minte, după tipicul său…”  La înmormântarea tatălui s-au găsit 600 de lei sub pernă, probabil pitiţi de bătrân pentru cele trebuitoare la înmormântare.
Gheorghe Eminovici a avut o înmormântare săracă, avându-i la cap doar pe Nicolae, şi Henrieta la care se adaugă şi fiul lui cel mai mic, Matei, chemat cu telegramă. Şi Nicolae dădea semne de alienaţie deoarece Gheorghe Eminovici în iunie 1883 îi scria lui Mihai, neştiind că şi el dădea aceleaşi semne: „Mi s-a urât cu viaţa, fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate.”
Tatăl poetului fusese un om deştept şi dârz, care a luptat cu viaţa. Fiu de ţărani, după spusa lui Matei, fiul lui, cu puţină învăţătură şi cu un car de minte, îşi face ucenicia ca scriitoraş pe la diferiţi moşieri, stabilindu-se la boierul Balş, urcând repede gradele sociale de la sulger la căminar, sărind peste gradele de clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic şi paharnic, costându-l o căruţă de bani. Toată viaţa lui a fost un idealist, înglotat în datorii, cumpărând pământ şi judecându-se pentru te miri ce.
Iată ce scria poetul despre tatăl lui unui prieten, probabil prin 1871 sau 72:
„Nu ştii ce tată am. Sărac şi împovărat de o familie grea- e cu toate acestea înzestrat c-o deşteptăciune atât de mare, încât ar putea servi de protopop pentru acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume. Măritându-se sora mea, el i-a promis 2000 de galbeni (…) ceea ce nici nu are, nici poate realiza (…) şi bătrânul meu e ca şi ruinat… Am fraţi mai mari şi mai mici decât mine, fără posiţiune-n lume- şi asta nu din cauza lor, ci numai din a deşertului, care voia a face din fiecare din ei om mare, şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii neisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subzistenţă, în voia sorţii lor. O familie grea, îngreuiată încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrân…”
Acum apare şi teama că vor pierde Ipoteşti căci în altă scrisoare el zice: „ Nu am prejudicii şi cu toate astea mi-ar părea rău, dacă ţarina aceea, unde zace ce-am avut mai scump în lume ( e vorba probabil de Casandra, prima lui iubită), ar încăpea în mâini străine…”
În familia Eminovicilor durerile se ţineau lanţ. Ilie, elev în clasa a doua la Şcoala de medicină şi farmacie din Bucureşti a murit la Spitalul Oştirii „azi noapte, pe la orele cinci” în 22 decembrie 1863 bolnav de gastro-enterită. A fost înmormântat la 31 decembrie 1863, în cimitirul bisericii Visarion, fără ca vreun membru al familiei să participe la înmormântare,  cimitir desfiinţat între timp prin extinderea Cişmigiului.
Eminescu i-a însăilat şi câteva versuri:
„Mort e al meu frate
Nimeni ochii n-a închis
În străinătate.
Poate-s deschişi şi-n groapă.
Dar adesea într-al meu vis,
Ochii mari albaştri
Luminează un surâs,
Din doi vineţi aştri”
În sufletul poetului se cuibărise în acest timp şi altă durere pe care o ţinea secretă. Peste trei săptămâni moare şi iubita lui, Casandra, de la Ipoteşti, la 20 ghenar 1864 care fusese îngropată în cimitirul bisericii din Ipoteşti şi la care participase şi poetul, închinându-i ulterior nenumărate versuri.
Şerban, bolnav de plămâni şi de tulburări mintale, murise la Berlin la 29 noiembrie 1874 la 33 de ani, lăsând în urmă mari datorii de înmormântare, Iorgu în 21 septembrie 1783 se împuşcase nebun la Ipoteşti la 29 de ani, acum o luase şi Nicolae razna.
Matei, ultimul fiu, şi cel mai longeviv dintre fraţi, neplăcându-i cartea, s-a hotărât să plece voluntar în armată.
La 26 ianuarie 1876, Mihai cerea un concediu pentru boala maică-si: „Având caz de boală grea în familie, rog acordarea unui concediu de zece zile, Eminescu”
Poetul Mihai Eminescu asistase neputincios şi la moartea maică-si  pe 15 august 1876  la Ipoteşti, chemat urgent de la Iaşi de tatăl lui.
Auzind veşti triste şi de taică-său, E. Ocăşanu ne relatează că numai cu o săptămână înainte de prăbuşirea lui Mihai,  Eminescu i-a declarat: „Eu mă apropii, cu paşi repezi, de nebunie; să aveţi grijă de mine…”
De aproape patru ani, poetul avusese presimţiri negre cu privire la pierderea Ipoteştilor şi la ruinarea familiei. În ultimii trei ani Emionovici avusese mari cheltuieli cu înmormântarea lui Iorgu în 1873, cu 3000 de fiorini cheltuiţi de Aglaia şi Henrieta la băile de la Teplitz, sumă ce echivala cu venitul total al Ipoteştilor pe doi ani, apoi călătoria lui Eminovici la Praga să-şi găsească fetele, banii trimişi, după moartea lui Şerban la Berlin, botezul şi cumetria unui copil al Aglaiei, cheltuielile cu boala Ralucăi, plus cheltuielile casei. Înainte de moartea Ralucăi, Eminovici se împrumută de 1200 de galbeni punând garanţie Ipoteştii şi semnând ca chezaşi Matei, Henrieta şi Aglaia. Bani au fost cheltuiţi cu înmormântarea Ralucăi şi cu obligaţiile faţă de Draogli privind zestrea promisă. După o judecată cu ginerele, moşia Ipoteştilor la 10 februarie 1878 a fost vândută silit, adică 412 hectare de pământ, pădurea şi toate acareturile, s-au vândut cu preţul de 8200 de galbeni austrieci. Din acestă sumă, cumpărătorul Marinivici, mare negustor în Botoşani, a dat la facerea actului 2000de galbeni, restul achitându-se la 1 mai 1878, adică încă 2000 de galbeni, iar 4200 de galbeni achitându-se la 1 noiembrie 1878.
Deşi cumpărătorul Marinovici a devenit proprietarul Ipoteştilor, chiar din momentul semnării actului, Gheorghe Eminovici a fost tolerat a se bucura în continuare, de toate veniturile moşiei, afară de pădure, până la data de 23 aprilie 1879. După înţelegerea cu Marinovici, Gheorghe Eminovici a rămas să exploateze moşia, împărţind veniturile între amândoi.
După vânzarea Ipoteştilor, Mihai Eminescu s-a simţit ca un dezrădăcinat, de fiecare dată când venea la Ipoteşti se credea un străin, obligat parcă să-şi ceară voie de la cineva. O dată cu vânzarea Ipoteştilor, se spulberaseră visurile copilăriei: „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?” Mormântul Casandrei devenise pentru el pierdut, deşi chipul ei era încă viu în memorie.
Fiind bolnav, bătrânul Eminovici la sfârşitul lui mai 1881 a mers la Bucureşti ca să-şi vadă feciorul şi să  consulte nişte doctori, pentru tratamente medicale. Acum îi cumpără lui Eminescu haine, un ceasornic de aur cu lanţ care l-a costat  40 de galbeni şi-i mai lasă şi o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
Membrii familiei s-au zbătut cât au putut să repare greşala cu vânzarera Ipoteştilor. Ei voiau să răscumpere moşia, după iniţiativa pornită de Eminescu. „Să mă însor- zicea el- ca să pot răscumpăra Ipoteştii sau să împrumut bani de la Hristu. Avans să dea bătrânul, oricât ne-ar cere. Restul să se ia de la creditul funciar. Dobânzile la credit şi ratele lunare să le plătesc eu.” Era un vis al lui, amestecat cu primele semne ale nebuniei. Când Mihai s-a îmbolnăvit în august 1883, bătrânul merge iar la Bucureşti să se întâlnească cu Mihai, dar poetul cu mintea rătăcită nu l-a mai cunoscut, lăsându-i lui Maiorescu toate grija materială şi morală pentru viitorul poetului. După trimiterea poetului la Oberdobling la Viena, Maiorescu îl înştiinţează pe Gheorghe Eminovici printr-o scrisoare de starea poetului. Dar bătrânul, împovărat de griji şi doborât de boală, moare pe 8 ianuarie 1884. Se ştie că în martie acelaşi an se împuşcă şi Nicolae, lăsând grija casei pe Henrieta, care venise de la Botoşani în aceste împrejurări tragice.
Momentul cel mai dramatic din ruinarea definitivă a Eminovicilor la Ipoteşti, l-a arătat Henrieta într-o scrisoare- răspuns către Titu Maiorescu care se mira de indiferenţa familiei la vestea îmbolnăvirii lui Mihai, necunoscând tragedia prin care trecea familia. „Sunt deja două luni trecute -zicea Henrieta-  de când au murit tatăl meu. La înmormântarea lui au fost de faţă şi fratele meu, locotenentul Matei, din Râm. Sărat; după înmormântare, în loc ca să facă fratele meu o catagrafie, el a început a vinde în dreapta şi în stânga toate obiectele mobile şi imobile, sub cuvânt că el va lua pe fratele său Niculai la sine, la 15 marţi. El au vândut toate vitele, la nr.27, mobile din casă, 5 stoguri de fân, trei vagoane de popuşoi, făcând trei părţi adică: lui, Niculai şi lui Mihai, luând cu sine banii şi toate hârtiile de valoare, mai ales obligaţiile de 6000 fr. Şi biblioteca lui Neculai, de mare valoare, zicând că el a sprijinit pe amândoi fraţi, şimai multe lucruri au făcut, care, deşi am o creştere de tot simplă, nu ţi le pot scrie; şi întrebat de mulţi din familie de ce el o face, răspunse că el va păstra pentru Mihai şi pre Nicu îl va lua la dânsul. Spre a vă încredinţa că vă scriu adevărul, o pot dovedi prin un înscris, ce au lăsat el însuşi, precum şi martori, mătuşile şi toţi casnicii în fine, satul întreg.
Deci eu vă rog din inimă şi suflet a vă adresa fratelui meu Matei, care este obligat a-l ţine, luându-i toată partea lui. Eu sunt singură şi pribeagă, deoarece în Ipoteşti au intrat deja posesorul cel nou şi eu mă văd nevoită a mă depărta, pe lângă o mătuşă, la mănăstire…”
Acesta este calvarul prin care treceau Eminovicii. Matei şi-a luat partea leului şi a plecat. Henrieta nu a fost primită de mătuşa ei la Agafton. Un farmacist Ion Franck din Botoşani, s-a simţit obligat, ca naş al lui Gheorghe Eminovici, primind  suma de 5000 de franci ca împrumut, s-o ia pe Henrieta la Botoşani, aşezând-o într-o casă cu chirie. Din dobânda primită, Henrieta trebuia să-şi achite chiria şi hrana zilnică.
După plecarea Henrietei la Botoşani, gospodăria Eminovicilor a trecul pe la mai mulţi proprietari.
În 1887, dup ce Eminescu vine de la Mânăstirea Neamţului, dă pe la sora lui pe la Botoşani, rămânând aici o mare perioadă de timp, făcând apel la mila urbei pentru întreţinere, până îl va lua Veronica Micle la Bucureşti.
Pe 16 iunie 1889 moare şi Eminescu la Bucureşti, fără a avea pe nimeni la cap din familia lui. Apoi urmează sfârşitul Veronicăi Micle la Văratic pe 4 august 1889, otrăvită.
La 14 octombrie 1889 moare şi Henrieta la Botoşani de o congestie cerebrală, fiind asistată doar de Aglaia, sora ei mai mare. Matei a lipsit de la înmormântare. A avut o înmormântare săracă, cu un număr restrâns de rude şi prieteni. Sicriul ordinar cu corpul neînsufleţit a fost dus la cimitirul Eternitatea într-o birjă cu un cal. După moartea ei, Ion Păun Pincio a văzut într-o dimineaţă pe Strada Teatrului din Botoşani nişte obiecte scoase la licitaţie: „o canapea, vreo două sofe, niscaiva cărţi şi câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, care grăiau lumii de sărăcia, de mizeria” în care a trăit Henrieta Eminovici, sora poetului.
Singurii supravieţuitori ai poetului au rămas Aglaie Drogli, căsătorită între timp cu Gareiss von Dollitzsturm, Aglaia a fost al optulea copil, născută la Ipoteşti la 7 mai 1852, la doi ani după Eminescu, căsătorită întâi cu  Ioan Drogli, profesor, cel care i-a ruinat prin zestrea cerută, apoi cu un ofiţer austriac von Dollitzsturm, decedând la 30 iulie 1900
Matei Eminovici, căpitanul, care a murit la o vârstă destul de înaintată la 14 decembrie 1929 şi a fost înmormântat în cimitirul din Bistriţa- Năsăud. De altfel cele mai multe date despre poet le-am obţinut prin amintirile lui care au trecut la fiul său Victor Eminescu pe care l-am cunoscut personal prin 1953 la Şcoala Pedagogică din Câmpulung, când venea împreună cu eminescologul Augustin Z.N.Pop să ne povestească despre viaţa lui Eminescu.
Acesta a fost tragedia unei familii care a dat pe cel mai mare poet al nostru, Mihai Eminescu.
.
Bibliografie:
– I.D. Marian– Eminescu la Ipoteşti;
– Augustin Z.N. Pop – Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, 1962, Editura Academiei;
– Augustin Z.N.Pop – Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, volumul al doilea, 1969, editura Academiei;
– Augustin Z.N. Pop – Pe urmele lui Mihai Eminescu, 1978, editura Sport –Turism, Bucureşti;
– Cristina Crăciun şi Victor Crăciun –  Ei l-au văzut pe Eminescu- antologie, note şi bibliografie.