Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

161 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE. ALEXANDRU IOAN CUZA – PRIMUL DOMN AL ROMÂNIEI MODERNE

Primit pentru publicare: 22 Ian. 2019
Autor: Prof. Ioan GRĂDINARU, Buzău
Publicat: 22 Ian. 2019
Actualizat: 24 Ian. 2020
© Ioan Grădinaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Conştiinţa poporului român despre unitatea sa etnică e străveche, dar problema revendicărilor româneşti, atât în ce priveşte Unirea, cât şi reformele democratice, s-a pus, pe plan internaţional, cu toată acuitatea după războiul Crimeii, izbucnit în anul 1853. Tratatul de pace s-a semna la Paris, la 30 martie 1856, prin care s-a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor Române, ele rămânând numai sub suzeranitatea otomană şi având garanţia marilor puteri europene. S-a hotărât convocarea în fiecare principat câte un Divan ad-hoc (pentru aceasta) reprezentând toate clasele societății. În anul 1857 marile puteri au trimis în ţările române comisari însărcinaţi să supravegheze operaţiunile electorale în legătură cu divanurile ad-hoc şi să anunţe apoi reprezentanţilor guvernelor lor, întruniţi în Conferinţă la Paris, dorinţele acestor divanuri. Românii au hotărât: Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele ROMÂNIA; respectarea autonomiei lor, conform Capitulaţiilor încheiate cu Înalta Poartă; prinţ străin,cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare ale Europei şi ai cărui moştenitor să fie crescuţi în religia ţării; neutralitatea; puterea legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări (parlament) în care să fie reprezentate toate interesele naţiei. Toate aceste prevederi sub garanţia colectivă a Puterilor care au subscris Tratatului de la Paris.

Conferinţa de la Paris din aprilie-august 1858 a stabilit viitorul statul al Principatelor din punct de vedere politic, social şi administrativ. S-a hotărât că românii vor prea mult, textul Convenţiei care a fost semnat de marile puteri stabilea: cele două ţări să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti; ele rămân sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a marilor puteri; va exista o Comisie Centrală cu sediul la Focşani, care va pregăti legile; armatele vor primi o organizare identică; fiecare ţară va avea domnul ei până la alegerea domnului fiecare ţară va fi condusă de trei caimacami, la Bucureşti şi la Iaşi va exista câte un guvern şi câte un parlament, toţi cetăţenii vor fi egali în faţa legilor, relaţiile dintre proprietari şi ţărani urmează a se revizui. Prin această Convenţie, din anul 1858, care devine noua CONSTITUŢIE a ţărilor noastre, Regulamentul organic încetează de a mai exista ca legiuire fundamentală. Trebuie remarcat faptul că reprezentanţii celor şapte Mari Puteri: Anglia, Franţa, Prusia, Austria, Rusia, Turcia şi Italia, nu au precizat, nu au explicat clar, ca domnul ales în Ţările Române să nu fie una şi aceeaşi persoană. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu s-a încălcat textul Convenţiei de la Paris. Dubla alegere a fost un curaj excepţional a unei elite intelectuale şi politice de excepţie, a poporului român.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Vaslui. A fost fiul postelnicului Ioan Cuza, primii ani de şcoală i-a petrecut la un pension francez din Iaşi unde a fost coleg cu Alecsandri şi Kogălniceanu, nu ştiai franceză, nu aveai succes. În anul 1837 intră, ca atâţia tineri din acea vreme în armată, cu gradul de cadet. În 1840 şi dă demisia. Motivele acestei demisii nu sunt cunoscute. Îl găsim membru al judecătoriei ţinutului Covurlui, între timp la 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache. Fraţii Elenei, Theodor şi Dimitrie Rosetti au avut funcţii importante pe timpul domniei lui Cuza. În anul 1845 a obţinut la Paris licenţă în litere, după care s-a înscris la facultatea de drept şi la Societatea economiştilor din acelaşi oraş. Alexandru Ioan Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. Este arestat alături de alţi fruntaşi ai mişcării revoluţionarea şi expulzat din ţară. După revenirea la Iaşi, este angajat în armată în martie 1857, unde obţine gradul de sublocotenent. Crezând că-l poate atrage de partea lui caimacamul Nicolae Vogoride, antiunionist, îl avansează în numai 45 de zile la gradul de maior. În anul 1858 a fost înaintat la gradul de colonel, avea 38 ani. Este cea mai spectaculoasă avansare cunoscut în istoria armatei române moderne, dar faptele şi acţiuni ulterioare au demonstrat că a meritat pe deplin această avansare în grad. În anumite perioade a fost pârcălab la Galaţi, ministru de interne al Moldovei, preşedinte al Judecătoriei Cuvurlui, iar în 1859 era comandatul armatei (locţiitor de hatman). Cuza nu s-a îmbogăţit după funcţiile pe care le-a deţinut, s-a remarcat printr-un respect desăvârşit al legii, printr-o cinste exemplară şi totodată printr-o adâncă înţelegere faţă de ţărănime. Există o melodie populară care spune că „ai bani ai şi duşmani”, Cuza nu avea duşmani era un mare diplomat, nu era invidiat de nimeni, nu avea pentru ce, prin comportamentul său nu deranja pe nimeni, nu dorea puterea ca mulţi alţii, când a fost ales  domn al Moldovei era la teatru, era neutru şi dezinteresat.

În Adunarea Electivă de la Iaşi din 5 ianuarie 1859 propunerile pentru domn al Moldovei cădeau una după alta, au fost refuzaţi Kogălniceanu, Alecsandri, Costache Negri, Mihai şi Grigore Sturdza, etc. Mihail Kogălniceanu, cel mai puternic susţinător al acestui mare eveniment istoric era dezamăgit şi supărat de ce se întâmpla, era pentru prima dată în istoria Moldovei când se oferea şansa ca domnitorul să fie ales în mod democratic. Într-un asemenea moment colonelul Neculai Pisoschi propune ca domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. S-a făcut linişte, nimeni nu a avut nimic de obiectat, nu l-a contestat nimeni, fiind ales în unanimitate de voturi. La 24 ianuarie 1859 după o luptă grea cu majoritatea conservatoare, partida naţională din Ţara Românească cu ajutorul mulţimii adunate în Dealul Mitropoliei, aproximativ 40.000 de oameni, a impus alegerea şi la Bucureşti a domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, eveniment prin care s-a săvârşit UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE, s-a produs miracolul UNIRII iar Cuza a fost la înălţimea acestui miracol.

Alexandru Ioan Cuza a fost omul providenţial, trimis de Dumnezeu, excepţional, de o înţelepciune supremă, omul potrivit la locul potrivit, a făcut parte dintr-o generaţie strălucită, iar transformarea din el a fost extraordinară, a fost un român întotdeauna cu ţara şi pentru ţară, a ştiut să-şi apropie oamenii de excepţie, cu studii în străinătate care au cunoscut realitatea din acele ţări, iar pe timpul domniei au contribuit la înfăptuirea marilor reforme democratice.

A fost fondatorului României moderne, militar de carieră, subestimat de negativişti a făcut dovada unor calităţi de necontestat. A fost un bun conducător, un politician echilibrat, un diplomat desăvârşit, un vizionar fără egal şi artizanul unor realizări de prestigiu, într-un stat tânăr, format din două principate pe care predecesorii le-au lăsat în izbelişte.

Măsurile imediate pe care le-a luat în scopul modernizării ţării au fost multe şi diversificate. S-a urmărit dotarea noului stat unit cu instituţii corespunzătoare s-au creat instituţii de cultură generală şi de învăţământ. La 12 noiembrie 1859 a înfiinţat Statul Major al Armatei, în competenţa căruia intra Secţia a doua, adică primul serviciu de informaţii militare, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu. În anul 1860 a înfiinţat Universitatea de la Iaşi, a încheiat convenţii diplomatice cu diferite state, trimiţând reprezentanţii ai României la Paris, Londra, Viena, Berlin, Istambul, etc.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o depăşire clară a convenţiei de la Paris din 1858, imediat prin intense demersuri diplomatice s-a reuşit ca şi Austria şi Turcia, care se opuneau vehement, să recunoască în august 1860, dubla alegere din ţările române. S-au unificat poşta, cursul monetar, s-a centralizat administraţia telegrafului şi s-a contopit serviciile de vamă. În domeniul justiţiei s-au format Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute de Convenţie.

Pentru a se face cunoscut şi a strânge legăturile domnul a efectuat personal o vizită în Turcia în septembrie 1860. La sfârşitul anului 1861, Poarta, emite firmanul prin care s-a recunoscut Unirea administrativă şi legislativa Principatelor, cu garanţia marilor puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza. Pe 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza emite „Proclamaţia Unirii” unde se exclamă: „Unirea este îndeplinită, alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”. La 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic, sub conducerea conservatorului, Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 se deschid lucrările primei Adunări Legislative Unire, Bucureştiul fiind desemnat capitala întregii ţări, s-a adoptat oficial numele de ROMÂNIA.

În acest context, în anul 1863, a putut fi adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti închinate prin care averile anumitor biserici şi mănăstiri au trecut în proprietatea statului, astfel venitul unui sfert din suprafaţa ţării, teren agricol şi forestier, nu a mai trecut peste hotare, servind interese străine.

Ierarhii greci au solicitat despăgubiri, indemnizaţii pentru bunurile secularizate. Tânărul Stat Român a fost în pragul unei invazii militare din partea Austriei, Turciei şi Rusia, în acelaşi timp Franţa, Italia şi Prusia au considerat problema mănăstirilor închinate ca o chestiune internă românescă. În aprilie 1864 egumenul mănăstirii Văcăreşti închinată Patriarhiei de Ierusalim, cu aprobarea lui Cuza, a fost destituit şi trimis în judecată pentru nesupunere la legile ţării, a tipărit o circulară prin care invita arendaşii moşiilor mănăstirilor să plătească arenda cuvenită epitropiei.

În noiembrie 1863 conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu care a adus din nou în dezbatere reforma agrară, care a provocat o criză politică şi constituţională fără precedent. A urmat lovitura de stat din 2 mai 1864 când deputaţii au fost evacuaţi din sală de un detaşament militar şi Adunarea legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnului şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor în adunare.

Prin legea rurală din august 1864 peste 400.000 de familii de ţărani clăcaşi au fost împroprietăriţi cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 săteni sau primit loturi de casă şi grădină. Ţăranii au fot împărţiţi în fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. Prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau contribuabili la bugetul de stat care a crescut considerabil. Această lege a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile federale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente din istoria Românei din secolul a XIX-lea.

După realizarea UNIRII, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel a-mi apropia, Mihail Kogălniceanu, primul ministru al României au iniţiat şi alte importante reforme interne care au fixat un cadru modern de dezvoltare a ţării.

La 10 mai 1864, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulat sugestiv Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot covârşitor. Prin STATUT, domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de inițiativă legislativă şi de a numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această lege, numită şi Statutul lui Cuza, parlamentul devine bicameral, Senatul şi Adunarea Deputaţilor şi se formează Consiliul de Stat, care elaborează proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului.

Domnitorul a ales acest titlu, pentru legea fundamentală a ţării, ca să nu deranjeze interesele puterilor garante, în realitate Statutul modifica total sensul Convenţiei de la Paris din 7 august 1858. LEGEA ELECTORALĂ scădea censul (mărimea impozitului necesar spre a fi alegător şi eligibil) şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi şi alegători primari (votau prin delegaţi). În anul 1864 Turcia recunoştea Statutul şi legea electorală.

Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal. În anul 1864 au fost promulgate legile priind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele formau comunele, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi comunelor se făcea de consilii alese, judeţul era condus de prefect, plasa de subprefect, iar comuna de un primar. Prin legea justiţiei din anul 1864, au luat fiinţă Judecătoriile de plasă, Tribunalele judeţene, Curţile de Apel, Curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial (la bază coduri similare străine, adoptate la realităţile româneşti) ce au intrat în vigoare în anul 1865, a însemnat modernizarea sistemului judiciar.

În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă, au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman.

Legea asupra instrucţiunii (decembrie 1864) a introdus unele modificări la Legea instrucţiunii publice din martie 1864, inamovibili rămân doar profesorii universitari. S-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar era obligatoriu şi gratuit. A fost cea mai dezbătută lege şi a fost în funcţiune timp de 34 ani, a fost legea cu cea mai mare durată din istoria noastră modernă.

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, România a fost dotată cu un sistem fiscal modern. În septembrie 1864 a fost adoptată Legea care dădea dreptul străinilor să posede bunuri rurale, moşii în România, ea prevedea două excepţii: pe musulmani şi pe evrei. Se urmărea atragerea capitalului străin, dar prin excluderea evreilor a însemnat a avea împotriva noastră finanţa europeană.

Alte legi decretate, după ce au trecut în prealabil, prin Consiliul de Stat, au fost: legea privind reorganizarea curţii de Casaţie, legea pentru introducerea taxei de export, lega introducerii sistemului de măsuri şi greutăţi metrice, legea Camerelor de Comerţ, legea înfiinţării Şcolii de poduri şi şosele, predecesoarea Politehnicii din Bucureşti, s-a înfiinţat Curtea de Conturi care verifica societăţile statului, legea contabilităţii, legea consiliilor judeţene, legea cumulului de funcţii publice, legea monopolului, legea pensiilor atât pentru funcţionarii civili cât şi pentru gradele militare inferioare.

Pentru organizarea şi dezvoltarea armatei, Cuza a făcut apel la specialişti francezi, doctorul Carol Davila a fost trimis la Paris. Pe lângă bursierii militari elevi au fost trimişi la specializare ofiţeri care făceau stagiul în diferite garnizoane din Franţa: Toulon, Şcoala din Metz şi Saint-Cyr. Domnitorul se interesa de aproape de studenţii din străinătate. El a hotărât ca celor care se distingeau la învăţătură, să li se dea în dar un număr de cărţi legate şi prevăzute cu iniţialele şi emblema sa. Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din România, sub conducerea energică şi pricepută a medicului militar inspector general Carol Davila şi-a câştigat faima nu numai în ţară, dar şi în afara ei. Şcolii de agricultură de la Pantilimon i s-a dat o nouă organizare, s-au înfiinţat Şcoala de silvicultură de la Târgul Neamţului, două şcoli comerciale la Bucureşti şi la Galaţi. În anul 1863 s-a înfiinţat Şcoala superioară de ştiinţe, transformată în 1864 în Facultatea de ştiinţe.

În ce priveşte agricultura, Cuza întocmai ca toate spiritele luminate ale vremii, a fost pentru introducerea maşinilor agricole, astfel cumpără pentru moşia de la Ruginoasa, în 1863, o locomotivă şi o batoză de treierat, a sprijinit înfiinţarea de industriei noi, potrivit ideilor vremii era partizanul industriei private: fabrica de lumânări şi săpun de la Galaţi, fabrici de zahăr din sfeclă de la Sascut şi Chitila, a acordat atenţie mijloacelor de comunicaţii: drumuri, şosele, canale şi căi ferate (Bucureşti-Giurgiu).

O dezvoltare remarcabilă a avut reţeaua de telegraf, în 1859 erau numai 12 staţii, în 1863 erau 46, iar lungimea liniilor fir era de 2879 km. Cuza s-a interesat de aproape de administraţia ţării, voia să fie bine informat, prin rapoarte trimise direct de şefii instituţiilor, uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii, tradiţia populară ştie de felul cum, îmbrăcat în haine străine, cutreiera pieţele şi târgurile pentru a-şi da seama, la faţa locului de starea adevărată a lucrurilor (ocaua lui Cuza). Una din realizările de seamă ale domniei lui în domeniul ştiinţei a fost Harta Ţării Româneşti tipărită la Bucureşti în 1864. Domnitorul Cuza a preţuit literatura şi slujitorii ei, având legături strânse cu V. Alexcandri, Dimitrie Bolintineanu, poetul Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Cezar Boliac, Bogdan Petriceicu Hasdeu, etc. Nici arta nu-i era indiferentă lui Cuza, era un admirator şi susţinător permanent al marelui actor, Matei Millo de la Teatru Naţional.

Cuza a fost de la începutul domniei preocupat de soarta românilor de peste Carpaţi şi a căutat să-i sprijine în tot felul. Simion Bărnuţiu a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi, Gheorghe Bariţiu a fost numit inspector general al şcolilor din Moldova, Al. Papiu-Ilarion i s-a încredinţa postul de procuror general la Curtea de Casaţie, în octombrie 1863 el devine Ministru de Justiţie în guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune să sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele satului român modern. Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiţi şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza ca domn al României moderne trebuie să fie pildă, exemplu. Suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism, omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane.

O parte din măsurile, reformele înfăptuite de domnitorul Cuza au nemulţumit moşierimea, ducând la apariţia primelor forme ale conspiraţiei S-au manifestat din umbră două mari reţele ale protestatarilor. Mişcarea separatistă care dorea anularea Unirii şi revenirea la vechile privilegii şi reţeaua complotiştilor care avea ca scop să-l determine pe Cuza să abdice şi să-l expedieze în exil. În acest scop a luat naştere „coaliţia monstruoasă”, adică înţelegerea dintre dreapta conservatoare, formată din moşieri şi stânga radicală, grupând pe liberalii conduşi de Ion C. Brăteanu şi C.A. Rosetti. În mesajul adresat parlamentului în decembrie 1865, Cuza exprimă că nu va împiedica realizarea dorinţei exprimate de divanurile ad-hoc, adică principe străin pe tronul României, spunând că a socotit tronul ca „un depozit sacru”, deci că e gata să renunţe la el.

La baza acestei declaraţii a stat patriotismul său, care-i determinase toate marile acţiuni de până atunci, dar şi motive secundare, probabil starea de sănătate (suferea de astmă şi tulburări ale ficatului) şi oboseală: şapte ani a luptat necontenit nu numai împotriva conservatorilor, boierii moşieri egoişti şi îndărătnici, dar şi împotriva radicalilor care flămânzi de putere împingeau la schimbări rapide.

În luna noiembrie 1866 acţiunea complotiştilor s-a intensificat, ziarul clandestin şi incendiar „Clopotul” îndemna la asasinat şi revoltă. Cu toate că a fost informat în seara zilei de 10 februarie 1866 de către Cezar Boliac de existenţa complotului şi iminenţa unui atac asupra palatului nu a cercetat mai amănunţit situaţia şi să ia alte măsuri, a dat numai ordin să se dubleze garda palatului, nu ştia că însăşi garda era câştigată de adversari. În noapte de 11 februarie 1866 un grup de ofiţeri şi de civili intră în clădire, ajung la uşa încăperii în care dormea Cuza, o forţează şi pătrund înăuntru. Cuza nu se opune, deşi avea pistoalele la îndemână şi când grupul de ofiţeri, cu revolverele în mâini, îi cer să abdice şi-i prezintă decretul respectiv, el îl iscăleşte, pe spatele unuia din complotişti. Acest decret avea următorul cuprins: „Noi Alexandru Ioan I conform dorinţei naţiunii, depun astăzi 11 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţe domneşti şi a ministerului ales de popor”. La 13 februarie 1866 Cuza care fusese, între timp strămutat la Cotroceni, pleacă în exil escortat se un detaşament militar, el străbate în trăsură drumul până la graniţă, de unde apoi se îndreaptă spre Braşov. În momentul când a plecat de la Cotroceni, tot noapte, era de faţă locotenenţa domnească şi întreg guvernul, Cuza a găsit în patriotismul său, puterea de a face următoarea urare: „Să dea Dumnezeu să-i meargă tării mai bine fără mine decât cu mine” şi a încheiat prin cuvintele: „Să trăiască România”.

De la Braşov Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, apoi răpus de boală se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu, Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi, din Iaşi.

Judecata asupra vieţii şi operei lui Cuza Vodă se poate face astăzi fără ură şi fără părtinire. A pierit ura celor loviţi de marile reforme din timpul domniei lui, s-au potolit patimile; nu e nevoie nici de părtinire, căci fapte vorbele de la sine şi-i proclamă meritul, Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale, numele lui va rămâne înscris cu literă de aur în cartea istoriei poporului român alături de numele marilor voievozi şi domni ai lui. SPERANŢA, UNITATEA ROMÂNI. TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!