Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

170 de ani de la naşterea  Veronicăi Micle. Dialogul liric al unei iubiri eterne

170 de ani de la naşterea  Veronicăi Micle
Dialogul liric al unei iubiri eterne

      

   Viaţa sentimentală a Veronicăi Micle nu este doar o poveste de iubire intrată în legendă, ci şi un destin aparte pe care şi l-a împletit cu cel al poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.  Ei s-au înveşnicit în istoria literaturii române printr-un dialog liric, pus în tiparul celui mai cunoscut curent literar al epocii, romantismul. Femeie frumoasă, cultivată, inteligentă, veselă şi spirituală, Veronica Micle (fiica lui Ilie şi Ana Cîmpeanu din Năsăud)  este una dintre primele poete din lirica românească, şi alături de Matilda Cugler- Poni, pe care o depăşeşte în talent poetic, reprezintă poezia feminină a Junimii. Admiraţia pentru poezia lui Eminescu începe cu mult înainte de a-l cunoaşte personal, aşa cum ea însăşi se exprimă : ,,M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut/ Te ştiam numai  din nume…/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu’’. (M-am gândit…) O fotografie de tinereţe a poetului pe care a văzut-o la un prieten junimist, i-a inspirat o altă poezie intitulată ,,La portretul unui poet’’ : ,,Privindu-ţi faţa de farmece plină,/ Luci o rază în al meu sîn ; /Crudă fu însă a ei lumină/ Din pieptu-mi scoase un lung suspin !/ Dară suspinul ca nălucire/ Zbură cu vântul ce-au adiat ;/N-a zburat însă şi-acea simţire/ Ce-adînc din suflet l-a deşteptat./ Şi-acum mă întreb eu : simţirea adîncă/ Cum de se naşte pentru-n portret ?/ Căci nu văzusem ochii tăi încă,/ Ştiam atîta că eşti poet’’. Destinul a hotărât ca drumurile lor să se intersecteze la Viena, în primăvara anului 1872. Veronica se afla în capitala imperiului pentru investigaţii medicale şi locuia la pensiunea Lowenbach, timp de 6 luni. ,,Avea 22 de ani şi prezenta un fizic plăcut, pus în valoare de celelalte atuuri ale tinereţii : spontaneitate, naturaleţe, curiozitate intelectuală, tandreţe melancolică’’. Încă de la prima întâlnire, Veronica Micle simte o atracţie bruscă pentru tânărul cu plete-n vânt şi privirea melancolică. Idila lor a început în cursul acestor ,,peregrinări’’ romantice, prin parcurile şi grădinile vieneze, în umbra falnicelor bolţi’’ şi a catedralelor pe lângă care ,,femeia blondă’’ trecea asemenea unei plăsmuiri de vis. Avea să fie cea mai frumoasă prietenie ce va dura 17 ani, bazată pe  multă pasiune, dar şi intrigi, despărţiri şi reîmpăcări. Din acel moment începe dialogul lor liric, iar Veronica Micle devine muza lui Eminescu, poetul care va înrâuri şi creaţia admiratoarei sale : ,,Cînd te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari, albaştri în bolţi întunecoase,/ Ca marmura de albă, şi mîinile de ceară/ Urcau pe sînu-ţi mîndru o mantie uşoară’’ (Gemenii ,,Postume’’) . Sentimentele pentru ,,nobila amică’’devin din ce în ce mai puternice, încercând să şi le exprime prin diverse forme ale creaţiei. Uneori recurge la proiecte de teatru în care eroinele au fizicul Veronicăi, sau încercări de a desena din memorie portretul ,,doamnei Micle’’, precum şi jocuri de cuvinte din semnele grafice ce compun onomastica ei, alcătuind ingenioase familii de nume : Acironev, Vicenora, Acivrone, etc . Cu cât Eminescu se afirma în arta sa poetică, cu atât Veronica Micle se arăta mai ataşată de el şi de iubirea lui. Ea este cea dintâi care în poema ,,Să întindem mâna’’, publicată în ,,Convorbiri literare’’, l-a numit pe Eminescu Luceafăr : ,,Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte şuviţele le-aş da,/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/Icoană de iubire la care să mă-nchin./ Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia după o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari ; şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu’’. În celebra poezie ,,Lui X…’’, apărută în aceeaşi revistă ieşeană, îl numeşte Geniu : ,,Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg/ Geniul tău planează-n lume ! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu până-n pragul morţii/ Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc’’. Ca un răspuns la aceste versuri, Eminescu scrie : ,, Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de rază/ În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să te vază./ Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept / Şi cu braţele-amândouă către dânsa mă îndrept’’. Zbuciumul lui sufletesc se înteteşte după întoarcerea la Iaşi, unde participă la reuniunile literare din locuinţa familiei Micle şi trăieşte clipe fericite în preajma femeii iubite. Dar apar  şi semnele geloziei care îi mistuie sufletul, atunci când Veronica se preface că nu înţelege sentimentele poetului îndrăgostit. Iubirea ce l-a cuprins pe poet în mrejele ei l-a ţinut într-o încordare permanentă, iar răceala prefăcută a alesei inimii lui, în loc să-i tempereze sentimentele, a avut drept efect o creştere a elanurilor lui afective. Numai aşa pot fi explicate ieşirile lui nocturne prin faţa locuinţei familiei Micle, în urma cărora s-a născut poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ’’. Este posibil ca şi poezia ,,Luceafărul’’ să fi fost concepută în această perioadă de zbucium, hrănită de pesimismul şi gelozia poetului, la care Veronica îi va răspunde sub masca unei dureri ascunse : ,, Tu luceafăr mi-ai fost mie/ Ce în zori de ziuă luce/ Şi-ai apus : acum la soare/ Eu privesc cu mult mai dulce’’. Atins în orgoliul propriu şi lezat în sentimente, Eminescu va răspunde prin poezia ,,Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci’’: ,, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci !/ Şi eu să-mi ştiu osânda…să te iubesc în veci,/ În veci după-a ta umbră eu braţele să-ntind, De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,/Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez/ Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi’’. Plecarea poetului la Bucureşti, îi umple Veronicăi sufletul de durere şi profunde regrete pentru suferinţele pe care i le-a pricinuit, motivând că a fost determinată să reacţioneze astfel, deoarece era în joc, nu numai reputaţia femeii căsătorite, ci şi certitudinea unei existenţe lipsite de grijile materiale. Eminescu îi va răspunde prin poezia ,,Despărţire’’ : ,, Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ?/ Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta ;/Nu floarea vestejită din părul tău bălai, /Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai’’.După moartea profesorului Micle, cei doi îndrăgostiţi trec printr-o perioada de reconciliere şi de apropiere sufletească : ,,Aş vrea să vin la tine/ Dar urma ţi-am pierdut,/Şi nu mai am la cine/ Să-ntreb ce te-ai făcut./ Ş-aş vrea măcar o dată / Să pot să-ţi mai şoptesc/ Cu inima sfărămată / Că încă te iubesc’’. Şi într-adevăr Veronica şi Eminescu trăiesc din nou clipe de extaz şi de regăsire a momentelor fericite, reluând dialogul lor intim :,,O vino iar ! Cuvinte dulci inspiră-mi,/Privirea ta asupra mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi’’ (Sonete). Proiectata lor căsătorie a eşuat datorită  intervenţiei lui Titu Maiorescu şi a celor din jurul său, care i-au prezentat poetului viitoarea soţie într-o lumină complet defavorabilă, fapt care va strecura în sufletul lui neîncrederea şi ura : ,,Când te-am văzut femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi ?/N-ai să pătrunzi vrodată înlăuntrul ăstei inimi./ Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,/ Să nu pătrunză-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt’’ (Gelozie ). Atinsă pe coarda cea mai sensibilă, Veronica va răspunde pe tonul indiferenţei: ,,Străin îmi eşti acuma mie! / Şi nici măcar nu vreau ca să mai ştiu/ De-n lume ai vreo bucucurie/ Dac-ai muri ori de eşti viu’’. (Strein îmi eşti ). Dar iubirea renaşte după fiecare cuvânt încărcat de dorul care îi mistuie pe amândoi : ,, După ce atâta vreme/ Laolaltă n-am vorbit/ Mie-mi pare că uitarăm/ Cât de mult ne-am fost iubit./Dar acum te văz nainte-mi/ Dulce, palidă cum şezi-/ Lasă-mă ca altă dată/ Umilit să-ngenunchez’’. (După ce atâta vreme ). Au urmat apoi alte împăcări şi alte dezamăgiri care se vor încheia odată cu trecerea celor doi îndrăgostiţi în nefiinţă. Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889, moarte despre care Veronica Micle nu avea cunoştinţă, şi tocmai îi dedicase poezia ,,Raze de Lună’’ în dimineaţa zilei de 16 iunie : ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună !/ Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/ Duşi de-al iubirii farmec,- privind cerul împreună-/ Noi visam eternitate în durata unei clipe’’. Sunt versuri marcate de teama de moarte, dar şi de revoltă în faţa destinului implacabil. După moartea poetului, Veronica Micle îşi adună poeziile într-un volum (74 semnate de ea şi 22 de Eminescu) pe care îl intitulează ,,Dragoste şi Poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru dânsul’’, parcă special pentru a rămâne împreună, ca apoi, la numai 50 de zile de la moartea poetului să se stingă şi ea din viaţă la mănăstirea Văratec, (4 august 1889 ) împlinindu-se teribila previziune a lui Eminescu : ,,Nici cenuşa noastră-n lume/ Scumpo, nu s-o întâlni’’.

Mircea Daroşi

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.601 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5