COMENTARII
-Ce aţi făcut, în ultimii 120 de ani,
domnule … Mihai Eminescu?
Autor, Al. D. FUNDIANU

Între multele pagini de recenzii literare ale revistei „DILEMATECA”, din octombrie 2009, una este dedicată broşurii: „100 de personalităţi. Oameni care au schimbat destinul lumii.” – Mihai Eminescu, Editura DeAgostini Hellas, 2009.

Sub titlul „Best of Romania”, Adriana Stan scrie, între altele: „Editura italo- greacă DeAgostini publică în stil de reader’ s digest prezentări frumos ilustrate ale unor „personalităţi” relevante mondial, acroşînd, în cazul fiecărei ţări ce intră în proiect, 1 – 2 nume semnificative. Aşa se face că, într-o listă extinsă de la Einstein şi Hitler la Elvis şi Chaplin, cultura noastră iese în faţă, într-un all times best, prin Stefan cel Mare şi (!) Sfînt şi, desigur, Eminescu (tot „ sfînt”). Că, în context şi cu un atare pretext, alegerea în sine e prezumţioasă nu reuşeşte s-o atenueze nici supervizarea profesionistă condusă de Doris Mironescu”.

Este vorba despre asis.drd. Doris Mironescu, dar şi de, completez eu, regretatul prof. dr. Dumitru Irimia, consilieri de specialitate.

„De mare efect dramatic, întrebarea: „În ce fel poate modifica lumea cel mai însemnat poet al unei culturi?” naşte răspunsurile cele mai ocolite şi poznaşe în broşura despre Eminescu a seriei amintite, însă termenii ei ar trebui uşor inversaţi. Căci ce a făcut cultura română de mai bine de un secol marelui poet, nici nu se compară cu ce a făcut acesta pentru ea, cu atît mai puţin pentru lume (…)”, mai constată autoarea sus pomenită.

În ceea ce mă priveşte, recunosc, ideea de a-mi fi umplut rafturile bibliotecii cu 6-7 bibliorafturi, conţinând cele 100 fascicole dedicate celebrităţilor mondiale, nu a fost prea inspirată. Am fost de prea multe ori dezamăgit, după lecturarea acestora. În cele din urmă, spre a-mi îndulci regretele (pentru „plasa” luată), am găsit circumstanţe atenuante editorilor. Mi-am zis că, probabil, ghiveciul de broşurele este pentru elevii de gimnaziu sau pentru liceenii începători şi nu pentru adulţii care, din alte surse, deţin deja o seamă de informaţii avizate şi ale căror aşteptări erau cu totul altele.

De aceea, îi înţeleg şi îi respect, în cea mai mare parte, punctele de vedere ale Adrianei Stan, expuse în Dilemateca.

Nu îi împărtăşesc şi ironiile (comune, bătătorite, deloc surprinzătoare sau originale!) de genul: „Cultura noastră iese în faţă prin Ştefan cel Mare şi (!) Sfânt şi, desigur, Eminescu (tot „sfânt”)”.

Ştefan cel Mare şi Sfânt (hai să lăsăm prejudecăţile deoparte!) nu a slujit atât cultura, cât fiinţa neamului. Şi, se pare, nu a făcut-o deloc în batjocoră. Armele lui au fost altele, decât cele ale artiştilor: pana, penelul, arcuşul. Că va fi fost sau nu sfânt, doar Dumnezeu ştie… Cât despre subiectivismul desemnării a una – două personalităţi reprezentative ale unei (oricărei) naţiuni, putem discuta oricât şi, probabil, tot nu vom avea consens.

Revenind la Eminescu, Adriana Stan afirmă: „ce a făcut cultura română de mai bine de un secol marelui poet, nici nu se compară cu ce a făcut acesta pentru ea (…)”. Poate, aşa o fi ! Dar mie mi se pare că afirmaţia aceasta seamănă mai degrabă cu un reproş. Lui Eminescu, după mai bine de un secol de nefiinţă, i se bate obrazul! (Precum lui Mutu, după meciul pierdut al naţionalei). Şi, iertaţi-mă, din câte am citit, nu ştiu ca Eminescu să fi cerut ceva „culturii române” şi, cu atât mai puţin, celei universale. Nu a cerut nimănui să-i facă statuie, nu a pretins vreunui critic să-l onoreze cu o cronică la scrierile sale, nici măcar la „Poesii”. Nu a pretins şi nu a acceptat bani nemunciţi sau demnităţi nemeritate. Dimpotrivă! Este de domeniul evidenţei că o „armată” de oameni de cultură, specialişti, cercetători, critici, lingvişti (eminescologi!) s-au dedicat din proprie iniţiativă (sau din onorantă obligaţie profesională) studierii şi valorificării operei eminesciene. În beneficiul lui… Eminescu ? Sau a culturii naţionale ?!?…

Remarca Adrianei Stan seamănă (şi) cu acele luări la rost, din urmă cu aproape 20 de ani, din „România liberă”: „- Cine eşti dumneata, domnule Constantin Boştină?” şi „- Ce ai făcut, în ultimii 5 ani, domnule…?” (am dat numele lui Boştină, deoarece el a fost cel care a inaugurat seria acelor interogatorii).

Aşadar, parcă îl şi văd pe Eminescu, sărmanul, trezit la (i)realitate şi luat la rost mâine – poimâine de Adriana Stan, în rol de Petre Mihai Băcanu: -Ce aţi făcut, pentru cultura română, în ultimii 120 de ani, domnule Mihai Eminescu?

Profit de năstruşnica (!) întrebare pentru a semnala faptul că în cea mai recentă „Istorie critică a literaturii române” (5 secole de literatură), autorul, nimeni altul decât reputatul critic Nicolae Manolescu începe secţiunea „Mari scriitori” chiar cu… Mihai Eminescu, căruia îi dedică nu mai puţin de 33 de pagini!… Referindu-se la controversatul număr al „Dilemei”, din 1998, Nicolae Manolescu scrie: „(…) din dorinţa de a şoca, tinerii colaboratori ai revistei i-au negat lui Eminescu orice interes actual, şi nu doar publicistului deloc polliticaly correct, ce e drept, ci şi poetului. Problema nu e atât dacă au dreptate (evident, nu au ), cât că au simţit nevoia unei contestaţii de care Eminescu n-a mai avut parte de pe vremea Revistei contimporane a lui Petru Grădişteanu, cu un veac şi un sfert înainte”.(pag.378)

Din aceeaşi lucrare, de la pag.382, mai reţinem câteva consideraţii:
„Dacă nu forţăm situarea lui Eminescu într-o epocă, a lui ori a noastră, dar încercăm să-l citim cu ochiul criticului literar de astăzi, a cărui retină e plină de imagini şi a cărui ureche răsună de muzici, altele decât cele văzute ori auzite de Maiorescu, de Călinescu sau, de ce nu, de Negoiţescu, va trebui să admitem că poetul continuă să ne placă într-o bună parte a operei sale, să ne displacă în alta şi să ne lase complet indiferenţi în destul de multe cazuri.”

În final, redau un singur pasaj din necrologul „Eminescu”, publicat în „Revista nouă”, anul II, nr.6, din 15 iunie 1889, de către B.P.Haşdeu.

În toate epocile au fost poeţi, pe care sărăcia, deşertăciunea sau alte motive lumeşti i-au făcut să se „încovoaie” dinaintea puternicilor zilei, dar s-au văzut şi acele „firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o Dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus însuşi a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.”

Aceste consideraţii vin nu de la adulatorii, puţin şcoliţi şi mai puţin informaţi, ai lui Eminescu, nici măcar de la G. Călinescu, ci de la unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai lui Maiorescu, al „Junimii” şi junimiştilor, (inclusiv Alecsandri şi Eminescu), B. P. Haşdeu.

– Dar, oare, nu e aceasta cea mai limpede recunoaştere a valorii, să fii criticat de prieteni şi lăudat de adversari ?…