Din capul locului, trebuie să spun că aceste rânduri îmi provoacă un soi de repulsie și o doză de disconfort interior. Sunt ani mulți – peste 40 – de când oferta pieței muzicale românești și internaționale se reduce, în mare parte, la produse comerciale jenante și inconsistente, la „modernități” fără cap și coadă, lipsite de linii melodice și cu texte de o banalitate crasă, ilogice sau, și mai rău, vulgare, agresive ori de-a dreptul pornografice. În goana continuă după încasări, promotorii și casele de discuri au dat tonul acestor subproducții și le-au impus unui public din ce în ce mai debusolat, mai needucat și, în consecință, mai lipsit de discernământ. Urmând aceeași strategie, radiourile, televiziunile, mediul on-line și critica muzicală au promovat, la rândul lor, nonvalorile, protejații de circumstanță și „dezbrăcăturile” fără talent. Au rezultat, astfel, repere execrabile, idoli de mucava, ierarhii răsturnate și o masă compactă de consumatori de dejecții „artistice”. În bună măsură, diagnosticul e valabil și în cinematografie, literatură și arte plastice. „Originalitatea” cu orice preț, obsesia gratuită a „modernității”, gusturile profund alterate sau, pur și simplu, neputința cronică a creatorilor au născut monștri pe care, în absența unor modele veritabile, publicul larg, mai cu seamă cel tânăr, le substituie pe cele din urmă și le asimilează pe cele dintâi. În fața acestei invazii de nonvaloare și prost-gust, nu-mi mai fac de mult iluzii, refugiindu-mă în înregistrările cu voci și cântece autentice de altădată. De mai bine de două decenii, nu mai ascult radioul, iar, de cinci ani împliniți, televizorul rămâne închis. Însuși rostul acestor rânduri este incert și, probabil, chiar inutil; mă gândesc, totuși, că semnalele de alarmă trebuie trase în fiecare zi, într-o lume lipsită de modele autentice, în care anormalitatea a devenit firesc. Trăim vremuri în care omenirea și-a pierdut busola și se află în cădere liberă pe un tobogan abrupt. Dincolo de pildele îndoielnice de import, lipsa de educație și cultură, aproape dirijată și întreținută prin politică de stat, a făurit, deja, profilul de astăzi al românului limitat, cu gusturi de iarmaroc și repere de bâlci; românul indiferent și refractar la contactul cu valorile, dar dezinvolt și natural în fața prostiei. Am intrat, de-acum, în disoluție ca neam și orice zi în care asistăm impasibili la acest dezastru face ca traiectoria pe care ne-am înscris să fie ireversibilă.

Revenind la muzică, de curând am urmărit un festival de tradiție, organizat, la Ipotești, în memoria lui Mihai Eminescu. Cu foarte puține excepții, recitalurile au fost de un penibil desăvârșit, lipsite de orice urmă de muzicalitate, armonie și simț artistic, dar cu „versuri” excelând în platitudine, trivialitate și clișee prostești. Unul dintre refrenele de rezistență, preluat cu entuziasm de aproape toată asistența, a fost „Mother fucker!”; departe de a fi vreun puritan, momentul prelungit m-a oripilat și am părăsit dezabuzat incinta, în timp ce, din fundalul scenei, Eminescu își contempla, neputincios, posteritatea. A urmat o altă scălâmbăială, într-un nou recital de bășcălie cu aceeași priză la public, ale cărui ecouri au ajuns până la mine în liniștea destrămată a parcului casei memoriale.

Astăzi, maneaua a intrat în folclor, iar cântecele de neam – în amintire. Și folkul, și rockul, și muzica ușoară, și cea populară – cândva, genuri de calitate – au devenit, în cel mai bun caz, locuri comune; altminteri, în marea lor majoritate, simple maimuțăreli, care nu conțin niciun mesaj profund și nu transmit nicio emoție autentică. „Artiștii” momentului sunt fabricați peste noapte pe bandă rulantă, compozițiile originale au făcut loc improvizațiilor de doi bani, iar orchestrațiile ample și profesioniste au fost înlocuite cu programe invariabile pe computer sau, cel mai adesea, cu sonoritatea monotonă a unei clape amărâte, în timp ce consumatorul acestor făcături a ajuns să se identifice cu ele și chiar să se extazieze în fața lor. „Mother fucker!” – un slogan și o emblemă definitorii ale unei contemporaneități aflate în plină involuție.

Florin Bălănescu