Primit pentru publicare: 5 Dec. 2017
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 6 Dec. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Drum bun Majestate către Eternitate!

Marturisesc că nicioadată până acum nu am scris cu mai multă dificultate niște rânduri decât acum când mă văd nevoit să vorbesc despre trecerea într-o altă dimensiune a lui Mihai I, cel care a fost Rege al României în două rânduri. Atât ca monarhist, dar mai ales ca om îmi exprim sincerul regret față de pierderea unuia dintre ultimele mari repere de moralitate ale acestei țări care, cel puțin din punctul meu de vedere, greu își va mai găsi vreodată un echivalent. Dar, pe de altă parte, mă bazez pe faptul că Dumnezeu nu ne va uita pe noi ca popor și ne va trimite la timpul potrivit oamenii de care vom avea nevoie în vederea supraviețuirii noastre morale și identitare.
Despre Regele Mihai am scris și am avut și onoarea de a vorbi în mai multe rânduri, însă voi trăi întotdeauna cu tristețea de a nu-l fi întâlnit personal. I-am descoperit însă grandoarea spirituală, demnitatea inegalabilă, cu iz socratic, în sursele bibliografice de care am dispus de-a lungul anilor, dar și datorită unui ciclu de întâlniri cu personalități reprezentative din anturajul Majestății Sale. În acest sens, îmi aduc aminte de grăitoarele cuvinte de mătase ale Doamnei Georgeta Filitti care, într-un interviu pe care mi l-a acordat acum aproximativ doi ani, îmi spunea: „Regele Mihai nu poate fi egalul nostru. El are o înălțime morală și spirituală la care nu ne putem uita decât cu admirație. Însă a fost total lipsit de noroc”.
Într-adevăr, un Rege lipsit de noroc, marcat de o tristețe constantă cu care a trăit în suflet ca urmare a exilului forțat, dar o tristețe care a îmbrăcat forma demnității datorită căreia a câștigat respectul românilor.
Mihai I, un Rege alungat din propria sa țară de către Armata Roșie la data 30 decembrie 1947, dar care a știut să rămână Rege, indiferent de ipostaza existențială în care s-a aflat. Apoi, o dată revenit în țară, și-a recăpătat tronul, nu acela instituțional, ci pe acela spiritual, pentru că o dată ce românii l-au redescoperit, Mihai I a devenit Rege al unor suflete, nu al unei țări.
O personalitate eroică ce a știut să plângă cu sufletul, dar să zâmbească în fața nedreptății și a provocărilor, având în același timp răbdarea necesară de a se lăsa descoperit de către ceilalți, fără a-și impune voința proprie.
Un adevărat Senior al poporului român, al politicii secolului XX, care a scurtat cel de-al doilea război mondial cu șase luni despre care o cunoscută scriitoare canadiană, Bev Cooke, spunea atât de frumos: „Regele Mihai al României a fost un erou al istoriei recente care trebuie descoperit și înțeles de către cei care l-au uitat sau ignorat”.
Eu personal aș îndrăzni să mai adaug la finalul acestui mic omagiu, pe care încerc să îl aduc Regelui Mihai, următoarele cuvinte: „Majestate, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a ales ca tu să fii Rege al României! Ție îți mulțumesc că ai știut să rămâi Rege, chiar dacă alții au dorit să te scoată din conștiința istorică. Demnitatea pe care ai afișat-o și pe care am descoperit-o pe chipul tău de patriarh, modestia și simplitatea ta îmi vor sta în permanență model și nu voi uita niciodată cuvintele tale potrivit cărora trebuie să luptăm pentru binele nostru pentru că nu va veni nimeni din afară să ni-l dea. Drum bun Majestate către Eternitate! Sper ca acolo să îi reîntâlnești pe toți cei dragi ție, mai ales pe cea care ți-a dat oxigenul de care ai avut nevoie, Regina Ana. Și nu uita să veghezi și asupra noastră ca popor pentru că nici noi, cei care te iubim cu adevărat, nu te vom uita nicioadată. Rămas bun Majestate!”