Primit pentru publicare: 20 aug.2016
Autor: Prof. D-r Dan  PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 20 aug. 2016
Redactor ediție: Cezara ROMAN
Editor: Ion ISTRATE

Un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial (15 / 28 august 1916)

Intrarea României în Primul Război Mondial , cu exact un veac în urmă, a avut multiple cauze seculare şi „punctuale”, decenale. Din prima categorie amintesc realizarea idealului politico – naţional românesc: statul naţional unitar român, în condiţiile existenţei multi – statalităţii româneşti medievale – moderne, puternic şi primejdios amplificată de ruperea din trupul românismului şi ocuparea samavolnică, ilegală, a Principatului Transilvaniei (1688 – 1691), a Olteniei trans – carpatice (1718 – 1739) şi a Bucovinei (1775 – 1918) de către austrieci, a Basarabiei (1812 – 1917) de către ruşii imperiali. În urma realizării Dualismului austro – ungar (1867), provinciile istorice Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, locuite majoritar de români, au ajuns sub stăpânirea directă a clasei aristocratice stăpânitoare ungare, iar Bucovina a rămas sub conducerea directă a Vienei. În consecinţă, ungarii şi austriecii au introdus şi au aplicat, cu brutalitate, în teritoriile stăpânite de ei, o politică de maghiarizare, respectiv de germanizare forţată, puternic anti – românească, care a generat resentimente uriaşe (vezi, exemplu celebru, atitudinea anti – rusească, anti – ungară, anti – austriacă a lui Mihai Eminescu)  şi o politică organizată de rezistenţă naţională românească pe ambele părţi ale Carpaţilor.

Din a doua categorie de cauze, cele decenale, amintesc: tratatul de pace de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878) şi recunoaşterea europeană a Independenţei de Stat condiţionate a României, relaţiile tot mai încordate cu Imperiul ţarist, fostul aliat din războiul din 1877 – 1878, şi ameninţarea unui atac rusesc asupra României independente (1879 – 1881), realizarea Triplei Alianţe (Germania, Austro – Ungaria, Italia) şi, în consecinţă, a blocului / taberei Puterilor Centrale ale Europei, necesitatea ieşirii tinerei Românii independente din izolarea politico – diplomatică europeană post – 1878 şi promovarea intereselor româneşti în Europa central – sudică, atât în zona intra – carpatică românească, ocupată vremelnic de Imperiul Austro – Ungar, în Basarabia dintre Prut şi Nistru, cât şi la sudul Dunării, în Peninsula Balcanică.

În acest alambicat şi mobil sistem de interese, alianţe şi duşmănii, atât la nivel continental, cât şi zonal, în care factorii şi centrele de putere se aflau la Berlin, Viena, Sankt-Petersburg, Paris, Roma, Londra, Carol I al României şi puţinii oameni politici români în care avea încredere trebuiau să identifice, să realizeze şi să aplice o alianţă pe plan extern care să permită promovarea intereselor naţionale româneşti în Europa central – sudică, recunoaşterea şi sprijinirea acestora de către marile puteri europene ale sfârşitului secolului XIX. Ei trebuiau să aleagă între două stări obiective de rău: o alianţă cu Imperiul rusesc ţarist, care stăpânea Basarabia, împotriva Imperiului Austro – Ungar; o altă alianţă cu Austro – Ungaria, care stăpânea Transilvania, Bucovina, Maramureş, Crişana, Banat, împotriva Rusiei. Originea etnică a lui Carol I, permanentul pericol rusesc, agresiv, pe linia Prutului, o graniţă provizorie, vremelnică, între romanitatea orientală şi slavismul ţarist, posibilitatea unei înţelegeri austro – ungaro – ruseşti pe seama României, l-au determinat pe suveranul României să ia în consideraţie, să negocieze şi să încheie o alianţă defensivă secretă cu blocul / tabăra Puterilor Centrale ale Europei, la 18 / 30 octombrie 1883, iniţial cu Austro – Ungaria, sub forma unui tratat defensiv de alianţă, la care au aderat Germania (în aceeaşi zi) şi Italia (la 3/15 mai 1888).

Tratatul din 1883 conţinea un preambul şi şapte articole. A fost specificat cu claritate caracterul defensiv al alianţei (Preambul), relaţii de pace şi prietenie între părţi, care nu vor încheia alte alianţe sau acorduri orientate împotriva celeilalte, şi care se vor sprijini reciproc „în limita intereselor lor” (art. 1); Austro – Ungaria se obliga să acorde ajutor României în cazul unui atac al unui stat vecin României – aluzie clară la Imperiul rusesc (art. 2); în cazul unui atac extern, cele două state aliate trebuiau să acţioneze în comun pe plan politico – diplomatic, colaborarea militară urmând a fi detaliată într-o convenţie militară specială, complementară (art. 3); în cazul unui război, părţile aliate se obligau să nu negocieze şi să nu semneze o pace separată (art. 4); viabilitatea tratatului de alianţă a fost stabilită la cinci ani, de la momentul ratificării de către părţile semnatare (art. 5); dacă tratatul nu era denunţat sau dacă una din părţile semnatare nu solicita revizuirea sa cu un an înainte de expirare, el se prelungea automat cu încă trei ani de viabilitate (art. 6); părţile semnatare se angajau să păstreze secretul asupra existenţei tratatului (art. 7). Tratatul de alianţă defensivă din 1883 a fost reînnoit succesiv în 1992, 1996, 1902 şi 1913, fiind activ şi viabil în august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial. Tratatul a fost păstrat secret faţă de Parlamentul, Guvernul, clasa politică şi opinia publică românească. Trebuie menţionat faptul că tratatul din 1883 a limitat, a îngrădit sprijinul oficial sau oficios al României pentru mişcarea naţională din Transilvania şi Bucovina, pentru formarea statului naţional unitar român.

În perioada 1894 – 1907 s-au încheiat alianţe politice şi convenţii militare bilaterale între Franţa republicană – Rusia ţaristă – Anglia regală, care au devenit bazele Triplei Înţelegeri (Antantei), tabără politico – militară care s-a opus Triplei Alianţe (Taberei Puterilor Centrale) şi care a devenit o alternativă realistă pentru unele ţări mijlocii şi mici din Europa, afiliate politico –  militar sau încă în căutarea unui sistem european de alianţe, conform intereselor lor naţionale specifice. Clasa politică şi opinia publică românească, cu puternice simpatii pro – antantiste, devenea o stavilă tot mai puternică în eventuala aplicare concretă a prevederilor tratatului din 1883 sau vector decisiv al afilierii României în cazul unui război mondial între cele două blocuri politico – militare europene. Evenimente politice decizionale interne din iulie 1914 şi august 1916 le vor demonstra cu prisosinţă.

Primul Război Mondial a izbucnit la 15/28 iulie 1914 prin declaraţia de război şi atacul Austro – Ungariei împotriva Serbiei. În următoarele zile tratatele de alianţe între marile puteri europene s-au activat şi războiul iniţial austro/ungaro – sârbesc a devenit european şi mondial. România trebuia, şi ea, să-şi precizeze oficial poziţia faţă de evenimentele în rapidă derulare, în funcţie de propriile ei interese naţionale. În cadrul Consiliului de Coroană de la Palatul Peleş, lângă Sinaia, de la 21 iulie / 3 august 1914, regele Carol I a prezentat participanţilor la consiliu tratatul secret din 1883 şi prevederile sale, insistând îndelung şi patetic asupra aplicării articolelor şi a intrării României în război în tabăra Puterilor Centrale, împotriva statelor Antantei. Dar toţi participanţii la consiliu, în frunte cu primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, cu excepţia conservatorului Petre P. Carp, s-au pronunţat în favoarea neaplicării prevederilor tratatului din 1883 şi a asumării neutralităţii temporare şi pragmatice. Bătrânul rege Carol I a fost nevoit să se supună hotărârii majorităţii covârşitoare a membrilor Consiliului de Coroană.

În perioada neutralităţii, iulie 1914 – august 1916, clasa politică conducătoare din România a urmărit cursul războiului mondial şi a căutat momentul cel mai avantajos al intrării în luptă, pentru realizarea idealului politic – naţional românesc: statul naţional unitar român. Noul rege Ferdinand I şi soţia sa, regina Maria, primul – ministru Ionel I.C. Brătianu au promovat interesele superioare româneşti prin dificile negocieri secrete cu statele Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) şi încheierea tratatului de alianţă cu Tripla Înţelegere, prin semnarea celor două convenţii, politică şi militară, la Bucureşti, în secret, la 4/17 august 1916, între Antantă, pe de o parte, şi România, pe de altă parte. În rezumat, cele două convenţii secrete, politică şi militară, stabileau recunoaşterea dreptului României de a integra teritoriile locuite de români din Austro – Ungaria, delimitate cu precizie; garantau integritatea teritoriului României din august 1916. Pe de altă parte, România se angaja să declare război Austro – Ungariei până la 15 / 28 august 1916 cel târziu, să sisteze orice relaţii economico – comerciale cu Puterile Centrale; Rusia s-a angajat să desfăşoare o puternică ofensivă  în Galiţia – Bucovina, pentru a sprijini ofensiva românească în Transilvania, şi să asigure apărarea portului Constanţa şi a gurilor Dunării. Semnatarii convenţiilor politico – militare se angajau să nu încheie pace separată sau generală decât în cooperare şi în acelaşi timp, cu drepturi egale pentru statele aliate. Colaborarea militară, detaliată în convenţia specifică, se materializa prin front propriu de operaţiuni militare al armatei române, independent de cel al armatei ruseşti, cu comandamente militare proprii; aprovizionarea armatei române de către aliaţi, cu muniţii şi materiale de război, prin Rusia, în greutate de minimum 300 tone pe zi; trimiterea ataşaţilor militari la cartierele generale militare aliate; utilizarea drumurilor, căilor ferate şi gărilor conform planurilor întocmite de cartierele generale militare etc.

Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni – Bucureşti, de la 14 / 27 august 1916 a fost convocat pentru a se pronunţa asupra atitudinii României faţă de conflagraţia mondială şi realizarea idealului politico – naţional secular românesc. Au fost convocaţi membri ai Casei Regale, oameni politici români de anvergură şi membrii guvernului liberal condus de Ion I.C. Brătianu. Participanţii au fost informaţi despre tratativele şi documentele secrete purtate şi semnate cu reprezentanţii Antantei de la Bucureşti şi, apoi, invitaţi să-şi spună cuvântul referitor la acele evenimente şi la poziţia ţării faţă de războiul european. Marea majoritate a participanţilor, în frunte cu regele Ferdinand I şi Ion I.C. Brătianu, au aprobat convenţiile politică şi militară semnate cu Antanta şi decizia de a intra în război, declarând starea de beligeranţă cu Austro – Ungaria şi intrarea armatei române în Transilvania, pentru eliberarea românilor de peste Carpaţi şi realizarea idealului politico – naţional secular românesc. S-a opus vehement germanofilul conservator Petre P. Carp şi au formulat diferite obiecţii conservatorii Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti.

Pe baza acestei hotărâri istorice, în seara aceleiaşi zile, ministrul (reprezentantul diplomatic oficial) al României la Viena, Edgar Mavrocordat, a înaintat declaraţia de război a României faţă de Austro – Ungaria, depunând oficial documentul Ministerul de Externe al monarhiei dualiste. În declaraţia oficială s-a precizat cu claritate că tratatul de alianţă defensivă din 1883 nu mai putea fi invocat, pentru că Austro – Ungaria  l-a încălcat, atacând unilateral, în august 1914, Serbia. Pe de altă parte, monarhia dualistă a promovat o politică agresivă, de încălcare a drepturilor fundamentale şi de deznaţionalizare a românilor din teritoriile româneşti stăpânite de aceasta. Respectiva politică austro – ungară contravenea iremediabil cu interesul politico – naţional secular românesc. În aceeaşi seară, a fost publicat şi difuzat ordinul de mobilizare a armatei române, paşi importanţi fiind făcuţi în zilele anterioare pentru pregătirea de luptă a trupelor noastre. Ca urmare, în noaptea de 14 / 27 – 15 / 28 august 1916, armata română a trecut Munţii Carpaţi în Transilvania prin 17 puncte de penetrare, începând efectiv operaţiunile militare ofensive împotriva armatei austro – ungare.

În Ordinul de zi al M.S. Regelui către armată, Ferdinand I i-a motivat şi i-a încurajat astfel pe luptătorii români:

„OSTAŞI,

V-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde.
Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor cari au învins la Războieni, la Călugăreni, la Plevna.
Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră.
Arătaţi-vă deci demni de gloria străbună.
De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvănta şi vă va slăvi.”

A doua zi, pe 15 / 28 august 1916, a fost publicată şi difuzată Proclamaţia către naţiune, semnată de regele Ferdinand I, de primul – ministru Ion I.C. Brătianu, de membrii guvernului:

„ROMÂNI,

Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre a zdruncinat adânc  vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul naşional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor.
Pentru neamul  nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua Unirii lui.
După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român, prin Unirea principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională.
Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazu a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.
De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întreagă şi liberă, de la Tisa până la Mare, să propăşească în pace, potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre.

ROMÂNI,

Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor cari are credinţă neclintită în menirea lui.
Ne vor răsplăti roadele glorioase al izbândei.
Cu Dumnezeu înainte.”

Cele două documente oficiale de for public naţional care, utilizând cuvinte simple, îmbinate în propoziţii motivante, mobilizatoare, înălţătoare, transmiteau acelaşi mesaj fundamental: obligaţia istorică de a realiza idealul politico – naţional românesc: ROMÂNIA MARE, de la Nistru la Tisa şi Criş, din Banat la Dunăre şi Marea Neagră, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale muntoase carpatine. Datorită acestor motivaţii naţionale, participarea României la Primul Război Mondial s-a numit şi Războiul pentru Reîntregirea Naţională (1916 – 1919).