„«Dragii mei, grăbiți-vă, că nu ne mai întâlnim cu starea asta!»”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al cincilea episod, datat 11 octombrie 2005:

– Puteați face mai mult, dumneavoastră și Cenaclul „Flacăra”, în acea perioadă?
– Nici vorbă! Doar să schimb omul și să-l fac porumbel! Din moment ce, în plină Românie a tuturor reglementărilor orientativ-ideologice și, uneori, dogmatice, se putea cânta: „Viața noastră unde e?/Viața noastră, ce-ați făcut cu ea?” [Ordinea de zi] și era atâta artă liberă, ce să fi făcut mai mult? Numai că n-am încheiat cenaclul când am vrut; a fost interzis împotriva voinței mele și înainte de a fi făcut cântecele de despărțire, care ar fi trebuit să fie cele mai dureroase și mai emoționante.

– Dar pentru ultima seară, din 15 iunie 1985, de la Ploiești, vă reproșați ceva?
– Nu! Faptul că mi-am făcut datoria până la capăt, în condițiile în care au fost lansate toate neadevărurile despre mine, că aș fi spus că ne batem noi cu furtuna? Sunt niște minciuni ordinare! Norocul meu, și în anchetele de atunci, și ulterior, când subiectul s-a mai redeschis, a fost că am avut toată înregistrarea spectacolului, de la început și până la sfârșit. Nu-mi reproșez decât faptul că n-am murit, atunci, cu nefericiții care, în tribună, undeva, departe, s-au strivit între ei în înghesuiala care s-a creat și faptul că autoritățile n-au deschis toate porțile, așa cum s-ar fi cuvenit la orice sfârșit de spectacol.

– Unul dintre meritele cenaclului a fost faptul că s-a reușit ca artiștii să fie retribuiți în mod excepțional; totuși, există opinia conform căreia tocmai această favoare a dus la o schimbare de atitudine a lor față de cenaclu.
– Nu era problema mea să potolesc lăcomia cuiva în condițiile sărăciei de atunci; datoria mea era să le creez tuturor membrilor un statut de demnitate. Și nici nu cred că a fost așa; artiștii veneau în cenaclu, între altele și în mod esențial, pentru libertatea de a se exprima, pentru că aveau public, pentru atmosfera de acolo și pentru faptul că se încărcau cu o substanță creatoare. Iar ei erau răsplătiți conform legislației de atunci, dar pe ideea că era un fenomen excepțional. A avea atâția spectatori nu era o banalitate și nu putea rămâne o chestiune particulară între mine și artiști, ci trebuia răsplătită.

– Aceștia erau retribuiți în mod egal?
– Nu, erau plătiți pe criteriul valorii; nici măcar același artist nu primea aceeași sumă în fiecare spectacol. De pildă, [Ștefan] Hrușcă, atunci când a venit din Ieud [sat în comuna cu același nume, județul Maramureș] și a izbucnit cu marile sale cântece, l-am plătit ca pe un profesionist, deși avea statut de amator. Când, însă, artiștii încălcau regulile disciplinare, nu erau cuviincioși cu publicul sau mai făceau pe nebunii, le scădeam din retribuții.

– Cine mai câștiga, în afară de artiști?
– Eu, în orice caz, am avut norocul de a fi fost, de la început, încăpățânat de a nu pretinde și lua niciun leu de la cenaclu; asta a fost și șansa mea atunci când mi s-a imputat că le-am dat atâția bani unor nou-veniți, unor amatori pentru munca lor. Nu pot ascunde faptul că n-am avut nicio implicare financiară personală și asta mi-a dat tăria de a-i putea apăra până la capăt, pentru că unii dintre liderii epocii au vrut să le ia banii înapoi.

– Totuși, cine mai câștiga de pe urma cenaclului?
– Beneficiau organizațiile U.T.C. locale și centrale; primele își luau partea pentru a organiza alte spectacole, care nu aduceau bani, în timp ce ultimele impuneau o anumită sumă.

– Cât câștiga un artist într-o seară?
– 595 de lei, în mână.

– Dar încasările generale pentru un spectacol la cât se ridicau?
– Pe astea, nu le cunosc foarte bine, pentru că nu m-am ocupat de partea financiară; dacă erau, de pildă, 5.000 de spectatori și biletul costa 25 de lei, puteți face singur socoteala.

– Vorbiți-mi despre geneza cântecelor; cum se nășteau?
– De exemplu, La adio este un text de dragoste apărut în urma unei mari iubiri, transformat, aproape instantaneu, de [Vasile] Șeicaru într-un cântec care a „prins” imediat; nici nu l-am terminat bine și el l-a și cântat cu un succes uriaș. Eram fericit că piesa a putut îmbrăca întru totul flăcările în care se zbătea ființa mea. Sau Muntele, o poveste pe care mi-a sugerat-o, ca dramaturgie, marele nostru prieten, regizorul Cornel Diaconu, care a fost încăpățânat, curajos și genial, făcând enorm pentru înregistrarea, montarea și păstrarea filmului Cenaclul „Flacăra” [Te salut, generație în blugi!]. Pe un drum prin Moldova, el mi-a zis: „Ce-ar fi să scrieți un cântec de dragoste, pe care să-l imprimăm de la început, arătând cum se fac primele versuri, cum se repetă și cum se naște melodia?” N-a fost nevoie să mimez nimic în film; totul a fost de-adevăratelea. De fapt, în toate drumurile cenaclului eram într-o stare de bucurie creatoare și de deschidere către cântec. Și artiștii erau, cu toții, într-o stare extraordinară. Eu doar le insuflam ideea; eram ca fochistul care merge pe la sobele din camere și pune foc, iar ei doar aveau grijă de flăcările care se nășteau. Altădată, eram în drum spre Constanța și, pe drum, i-am spus lui Șeicaru: „Măi Vasile, hai să scriem un cântec despre mare, că parcă simt nevoia să ne aruncăm în lumea de ape…”; și așa a fost zămislit Aruncarea în valuri. Eu l-am dictat, [Victor] Socaciu l-a notat și Șeicaru l-a cântat. Și așa mai departe… Cu Socaciu, am scris cele mai multe cântece și lui îi păstrez cea mai fierbinte prețuire pentru capacitatea creatoare excepțională și pentru caracterul mai dârz de ardelean și de moldovean de la graniță, oameni care nu trădează și au mai multă inflexibilitate; mi-au plăcut foarte mult talentul și caracterul lui. Cu el, am creat enorm; eram, de pildă, la Cheia [sat în comuna Măneciu, județul Prahova], în 1981, unde am scris niște cântece pe care încă nu le-am pus, pe toate, pe piață. Sau la Vatra Dornei, într-o iarnă de basm, în care ningea, am creat Oameni de zăpadă… Și le spuneam tuturor: „Dragii mei, grăbiți-vă, că nu ne mai întâlnim cu starea asta!” Și nici eu nu mă mai pot întâlni, acum, cu starea aceea de spirit în care trăiam clipă de clipă.

Florin Bălănescu