„Când arta și viața s-au contopit, au ieșit momente fenomenale.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al nouălea episod, datat 19 octombrie 2005:

– Care au fost cei mai tineri și cei mai vârstnici membri ai Cenaclului „Flacăra”?
– Cei mai tineri au fost Ana-Maria Păunescu (patru ani), Lelia Vaida (cinci ani) și Sorina Hașigan (șase ani), iar cei mai vârstnici – Alexandru Grozuță, care a colindat țara cu noi la peste 75 de ani, în anii ’80, după ce fusese dat afară din partid, Ion Hagiu și Nicolae Florei, care cânta, la același microfon cu Cristi[an] Minculescu, rockurile formației Iris! Vă dați seama ce răvășire de planuri și ce impact de conștiință! Tot el a cântat, pe Câmpia Libertății de la Blaj, o arie în care a interpretat rolul lui Decebal, apoi Din Țara Moților noi am venit și alte cântece naționale. A fost nemaipomenit! Iar lucrurile s-au petrecut și în materie de viață, nu numai de artă; și, când arta și viața s-au contopit, au ieșit momente fenomenale, pe care nimeni nu le poate uita.

– Care a fost cea mai masivă prezență pe scenă?
– Au fost și 70 de oameni; la un moment dat, erau cinci trupe, plus cea de acompaniament, artiștii cu care plecasem în turneu și cei care ni se alăturau pe parcurs, pentru că și asta era o foarte puternică mașină de inventat strălucire, performanță și prospețime – să găsim, mereu, valori pe unde mergeam. Veneau cu cântece populare autentice, nefalsificate, iar oamenii știau ce promovăm și ce le trebuie. Și se creaseră relațiile acelea nemaipomenit de curate și de lipsite de formalism.

– Dar spectacolul cu cei mai puțini membri?
– În 1979, la Biserica Ortodoxă Română din Viena, unde am fost numai eu cu Andrei [Păunescu]. Însă și spectacolele de început erau foarte intime și sărace în efectiv; erau unul sau doi care cântau – Tudor Gheorghe, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă sau Adrian Ivanițchi. Era și Șerban Cioculescu, dar… nu cânta! El a fost uluit de deschiderea mea către toate artele, pentru că, în sala în care am început [Teatrul Ion Creangă din București] și pe coridoare, erau și mostre din arta plastică – sculpturi de [George] Apostu sau picturi de [Sabin] Bălașa. Și mari sportivi au fost; am și inventat, la Sala Floreasca [din Capitală] un festival Ilie Năstase, unde el a cunoscut-o pe Virginia Ruzici, marea campioană de mai târziu, căreia i-a acordat, ca premiu, un televizor. La rândul său, și cenaclul i-a decernat lui Năstase un mare premiu, iar întreaga manifestare a avut un impact extraordinar, pentru că era o solidaritate nebună a valorilor împotriva nonvalorilor, a boicotului și a prăbușirii. Și toate acestea s-au întâmplat în vremea când nu era voie să aduci în prim-plan alte personalități în afara celor din plan politic – și nici acelea multe…

Florin Bălănescu