„Era o sete nemaipomenită de frumos, de adevăr și de libertate.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată primul episod, datat 3 octombrie 2005:

– Cum a apărut Cenaclul „Flacăra” și a cui a fost inițiativa?
– În 1971, m-am întors din Statele Unite, unde luasem contact cu mișcările de tineret și studenți din marile orașe, și mi-am regăsit la București prieteni cu care aspirasem în vremea anterioară plecării în America să avem o cale de exprimare liberă. Cu unii dintre ei, lucrasem și în Cenaclul Junimea al revistei Amfiteatru – pe [Florian] Pittiș, de exemplu, îl invitasem să recite acolo Jurnal de campanie al lui Geo Dumitrescu – și ne-am regăsit, la inițiativa mea, în noul cenaclu [Flacăra], pe care l-am întemeiat în [17] septembrie 1973. Erau multe energii care își căutau calea – și actori emblematici (Florian Pittiș, Ion Caramitru) și cântăreți importanți (Mircea Florian, Gil Dobrică), și ziariști tineri (George Stanca, Dorin Tudoran) – și o sete nemaipomenită de frumos, de adevăr și de libertate.

– Cenaclul a fost foarte apreciat în epocă și după aceea; totuși, de ce e contestat?
– Pentru că e un fapt omenesc să existe „da” și „nu”; eu însumi am făcut de multe ori această teorie și chiar am crezut că e una dintre condițiile unei societăți normale. Ziceam într-o poezie importantă și, poate, exemplară a perioadei trecute – în 1981, cred că am scris-o –, devenită și cântec al lui Victor Socaciu [Opinia mea]: „Acolo e sudul, acolo e nordul,/Am dreptul la „nu”, dacă vreți să fiu „da”,/Vitală e lupta, normal dezacordul,/Opinia mea.” Așadar, tot ce e contestat în mod cinstit, dintr-o perspectivă diferită de a înțelege și viața, este acceptabil; ce e contestat din rea-voință sau din încercarea de a pune cătușe artei este mizerabil.

– Cenaclul a fost o suită continuă de succese sau a avut urcușuri și coborâșuri?
– A avut și declinuri, și stagnări, și ezitări, dar mediana a fost permanenta urcare.

Florin Bălănescu