Adrian Ivanițchi s-a născut la 15 septembrie 1947, în orașul Sighișoara, plasa cu același nume, județul Târnava Mare (astăzi, în județul Mureș). Este căsătorit și are o fiică și un fiu. A absolvit Facultatea de Filologie (în prezent, Facultatea de Litere) a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A compus și interpretat circa 60 de cântece și a susținut peste 1.000 de concerte în Marea Britanie, Franța, Germania, Austria, Italia, Turcia, U.R.S.S. și România. A activat în formațiile Coral (1966-1967), Sideral (1967), Tarabostes (1967) și Sfinx (1967-1968) din București, Melody (1969-1970), Sonor (din 1970) și Bastion (din 1982) din Sighișoara. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1974-1981) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Amintirea paradisului” (1998), „Tânăr și acum” (2017) și „Înaintea mea, tăcerea” (2023). A apărut pe mai multe compilații, între care „Gold folk” – volumul 2 (1994) și „Restituiri folk” – volumul 1 (1995), precum și „Ursul românesc” – volumul 3 (2007), „Doamne, ocrotește-i pe români!” – volumul 7 (2007) și „Ca un fum de țigară, sufletul” – volumul 8 (2008) ale Cenaclului „Flacăra”. Împreună cu Dorin Liviu Zaharia, este coautor al proiectului discografic „Horoscopul domnului Genune” (1967). Este membru fondator al Cenaclului de muzică și poezie „Agora” din Sighișoara (1973) și a realizat, la Radio Cluj, rubrica „Restituiri muzicale” (2017-2020). A co-organizat Festivalul „Sighișoara Folk” (1974), Festivalul de Artă Medievală (astăzi, „Sighișoara Medievală”) (1991-2000) și Festivalul Intercultural „ProEtnica” (2001-2012) din orașul natal. A primit, între altele, mențiune pentru debut (1974), Premiul consacrării (1975) și Marele Premiu (1980) ale Cenaclului „Flacăra”, Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (1998) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Sighișoara (2018).
Adrian Ivanițchi (compoziții, texte, voce, chitară și claviaturi) este unul dintre cei mai vechi și mai longevivi artiști români de muzică rock și folk, a cărui carieră se întinde de-a lungul a aproape 60 de ani. Despre prezența lui în Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 4 octombrie 2005, de la domiciliul său din Sighișoara.
– Te salut, Adrian Ivanițchi!
– Și eu te salut!
– În ce perioadă ai activat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am debutat în octombrie 1974 și am rămas până în 1981, inclusiv în perioada emisiunii de televiziune Antena vă aparține, la care am lucrat cu Adrian Păunescu vreo doi ani, concomitent cu spectacolele cenaclului. În județele în care ajungeam, selectam folkiștii locali, apoi înregistram emisiunea, după care dădeam și câte o reprezentație ad-hoc.
– Cine erai înainte de intrarea în cenaclu și cine ai devenit după aceea?
– Eu am făcut parte din formații celebre încă din 1966 – am fost membru fondator al grupului Coral, apoi am cântat cu trupele Sideral și Sfinx, deci am venit în folk din zona rock. După terminarea armatei, m-am întors la Sighișoara, unde mi-am făcut, pe rând, două formații, cu care am cântat în underground [în afara circuitului obișnuit], sub influența curentului „flower power” [„puterea florilor”]. În primăvara anului 1974, am avut inspirația să organizez acolo un festival de muzică folk, la care au participat, alături de mine, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir și alții. La cele două spectacole, i-am invitat și pe George Stanca și Florin Silviu Ursulescu; primul lucra, în vremea aceea, la revista Flacăra, unde se ocupa de muzica folk, și, auzindu-mă atunci, m-a invitat să vin la cenaclu; nu m-am dus chiar imediat, pentru că lucram într-o fabrică, dar am ajuns după vreo jumătate de an și așa a început totul.
– Din cenaclu, ai ieșit cu popularitatea cu care intraseși?
– A, nu! Mult mai mare, pentru că scena aceea a fost o rampă extraordinară de lansare și de cunoaștere a acestui gen muzical și, mai ales, a interpreților lui. Chiar dacă, între timp, piesele s-au mai schimbat și au apărut orchestrațiile, folkul de astăzi se bazează tot pe faima dobândită, atunci, de prima generație de artiști, care rezistă și acum.
– De ce a trebuit să părăsești cenaclul?
– La un moment dat, m-am simțit penalizat prea aspru de Adrian Păunescu, motiv pentru care mi-am luat „La revedere!” și am plecat fără a mai reveni vreodată. El m-a mai chemat, dar, între timp, devenisem directorul Clubului Tineretului din Sighișoara, unde aveam obligații zilnice și m-am axat pe această activitate, așa că am refuzat.
– În ce relații ai fost și ai rămas cu conducătorul cenaclului?
– Eu m-am înțeles mereu foarte bine cu el. Între timp, urmasem, la [cursuri] fără frecvență, Filologia la Cluj[-Napoca], pe care am terminat-o în 1981; citeam multe reviste literare, iar lui i-a plăcut asta, motiv pentru care aveam îndelungi discuții nocturne despre poezie și literatură, în general. Și acum, suntem în relații amicale, deși nu ne vedem decât extrem de rar; am și răspuns, de câteva ori, la solicitările lui de a fi prezent în emisiunile de televiziune pe care le realiza și la unele spectacole organizate de el.
– Îți mulțumesc pentru acest dialog și îți doresc numai bine!
– Mulțumesc și eu pentru telefon.
Florin Bălănescu
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania