Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

80  DE  ANI  DE  LA  MASACRUL  ROMÂNILOR  BUCOVINENI  DE  LÂNGĂ  FÂNTÂNA  ALBĂ – 1  APRILIE  1941 (I) . CAUZELE  ȘI  FONDUL  SITUAȚIEI  

  PROF.  IOAN  GRĂDINARU

 

 

 

 


80  DE  ANI  DE  LA  MASACRUL  ROMÂNILOR  BUCOVINENI  DE  LÂNGĂ  FÂNTÂNA  ALBĂ – 1  APRILIE  1941 (I)                            CAUZELE  ȘI  FONDUL  SITUAȚIEI  

 

                         În 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a somat guvernul de la București ca în patru zile să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, o parte din zona Dorohoi. Tancurile sovietice nu au așteptat cele patru zile menționate în ultimatum și în după amiaza zilei de 28 iunie a început invazia, în scurt timp Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă au fost ocupate de puhoiul roșu. Localnicii nu au fost consultați când li s-au cedat teritoriile, la acea dată guvernul României nu cunoștea conținutul pactului Ribbentrop –Molotov și anexele sale secrete.

        Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor, cu membri de ambele părți ale noii granițe. În  această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familia trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Dar, cauza principală era că asupra populației românești autohtone, noile autorități au declanșat o cruntă teroare, prin amenințări, descinderi nocturne și eliminare fizică prin execuții. Doctor Ilie Popescu, președintele societății ,,Golgota” a românilor din Ucraina, declara în anul 2017 : ,, Tragedia bucovinenilor a început odată cu invazia trupelor sovietice…legile draconice au determinat ca românii să plece în patria istorică…”.

        Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară  le-au deportat la muncă forțată. Listele unitătii 97 de grăniceri sovietici care acționa în zonele Hliboca,Herța,Putila și Storojineț, distanță de 7,5 km. de graniță la sud de Cernăuți, la începutul anului 1941,numărau 1.085 de persoane . Din momentul acela au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite  că ar avea intenții să fugă în România.

        Prin raptul din iunie 1940, România a pierdut o șesime din teritoriul național și un sfert din populația țării. Pactul Ribbentrop- Molotov, o înțelegere între Stalin și Hitler a martirizat între 1940-1960 peste un million de români prin deportări,înfometare  iar masacrele de la Lunca, Fântâna Albă și Crasna reprezintă o imagine a celei mai dure represiuni staliniste îndreptată împotriva unui popor. Masacru—uciderea în masă a unor persoane fără apărare.

        Echipele de șoc ale NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne ), au secătuit populația de orice bun alimentar, podurile caselor au fost golite de cereale, utilajele agricole confiscate, animalele ridicate cu forța, iar bisericile au fost transformate în magazii și cluburi.Cei care se opuneau erau împușcați pe loc și casele lor incendiate. În fața barbariei sovietice, bucovinenii aveau o singură  speranță, cum atât de frumos rosteau, întoarcerea în patria istorică, la frații lor.

        Raționamentul acestora era că, așa cum au plecat germanii și apoi polonezii, după ce și-au vândut proprietățile statului sovietic, de ce nu au și românii dreptul de a pleca în țara lor. În ianuarie 1941, N.K.V.D.-ul, securitatea sovietică a lansat zvonuri conform cărora românilor le era permisă trecerea graniței, s-au deschis granițele și pentru români. Era o capcană în fond, se verifica astfel gradul de loialitate a locuitorilor față de noul stăpân. A fost un test pe care din nefericire românii nu l-au trecut și s-a lăsat cu mii de victime, genocidul de la Fântâna Albă.

        Conform celor hotărâte cu câteva zile înainte în cadrul demonstrației de la Storojineț, țăranii de pe valea Siretului din satele Roșca,Iordănești, Pătrăuți, Cupca, Iudei, Corcești, Carapciu, Suceveni, Prisăcăreni, Băhrinești,Petriceni, sate care aparțineau raioanelor Storojineț și Hliboca, au stabilit să se deplaseze la reședința raională din Hliboca, aici fiind cea mai apropiată unitate de grăniceri, cu gândul de a obține permisiunea de a pleca in România. Convoiul de aproximativ 3500-4000 de oameni, având în frunte purtători de cruci, icoane și prapure luate din biserici, au ajuns în fața sediului miliției raionale și N.K.V.D., care funcționau în același imobil.

        ,,S-au îmbrăcat frumos ca de sărbătoare, erau îmbrăcați în costume naționale și-au luat merinde, copiii în brațe…Unii luau din case ce aveau și se alăturau coloanelor…În prealabil s-au hotărât să vină la Hliboca, să ceară permisiunea de la autoritățile oficiale. Care a fost motivarea, germanilor și polonezilor li s-a permis să plece, să se repatrieze, deci să plece și românii în patria lor adevărată…și ei naivi, creduli cum erau, țăranii au multă credință și au crezut că o să le permită…Au fost și provocatori, puși de securitatea sovietică, care au vrut să se întâmple ceva, scopul era să ne nimicească”, declara televiziunii române, redactor Lucia Hossu Longin, doctorul în istorie  Ilie Popescu.

        Într-un interviu acordat televiziunii române, emisiunea ROMÂNIA TE IUBESC, jurnalistul  Petro Christiuc de la Monitorul de Hliboca ( astăzi se numește Monitorul Bucovinean și împreuna cu Gazeta de Herța, sunt singurile publicații în limba româna care apar pe suport hârtie în nordul Bucovinei) declara: ,,din nordul Bucovinei au plecat 50 000 de germani cu aprobare, după ce și-au vândut proprietățile lui Stalin…La începutul anului 1941 s-au înregistrat mii de cereri de repatriere către autoritățile comuniste din partea românilor…au creat panică în rândul autorităților”. Am remarcat că întrebările  erau puse în limba română, iar răspunsul jurnalistului era în limba ucraineană.

        Mulțimea a hotărât să mai încerce pentru ultima dată, bunăvoința autorităților raionale de la Hliboca, să li se aprobe cererile, așa numitele zaiave de repatriere, pentru care au plătit 10 ruble pentru fiecare hârtie. Ajunși  în piața reședinței de raion, s-au confruntat cu ofițeri N.K.V.D. care au încercat să-i convingă pe români că demersul lor nu este legal, că nu în felul acesta se poate tranzita o frontieră de stat, granițele sunt închise, nu se poate pleca și că ei trebuie să revină la casele lor. Românii adunați acolo susțineau cu fermitate că ei nu mai stau nici un moment, că nu mai vor să trăiască sub administrație sovietică, s-au săturat de minciunile autorităților,nu mai pot îndura birurile, cotele și abuzurile. Erau hotărâți să treacă hotarul nedrept și să ajungă în țară, lăsând în urma lor toată agoniseala din tată în fiu: pământ, case, gospodării cu animale. Ei nu doreau decât un lucru: să-și recapete patria. Cu riscul de a muri ei au ales libertatea !

        În timpul acesta a ieșit din imobil un ofițer superior, țăranii nu cunoșteau gradele și însemnele din armata sovietică. Anterior, ofițerul a avut o convorbire telefonică cu superiorii lui, care probabil i-au dat indicații de procedură. Cu certitudine sovieticii nu puteau să-i aresteze imediat pe demonstranți, nu aveau motiv, planul lor era ca aceștia să fie surprinși când forțau trecerea frontierei, sperând ca aceștia să aibă curajul să o facă.

        Ofițerul s-a adresat oamenilor și i-a întrebat: ,,Ce doriți dumneavoastră ?”. Oamenii au scandat cu toții că refuză să locuiască în această țară, că cedează toate bunurile statului sovietic și că doresc să plece în România. La acestea ofițerul a răspuns: ,, Da , oameni buni, ce vă ține cineva cu forța, dacă doriți să plecați, plecați, asta e treaba voastră !”. Oamenii în naivitatea lor au luat de bune aceste vorbe, considerând că au aprobarea de a trece frontiera. Lumea a izbucnit în urale, alții au îngenunchiat și au sărutat pământul că li s-a luminat calea și au primit încuviințarea de a pleca în România.

        Această mulțime imensă era formată din bătrâni cu plete albe, bărbați și femei, tineri și copii, constituiți în formațiuni sătești. Nu aveau la ei decât traistele cu mâncare, nu erau înarmați. Era în după-amiaza zilei de 1 aprilie 1941, când românii s-au încolonat și au plecat spre punctul de frontieră cel mai apropiat de la Fântâna Albă, aveau de parcurs 14-15 km. Înainte de a se pune în mișcare, adunarea s-a așezat în genunchi și toți au rostit o rugăciune către Dumnezeu, să-i ajute să scape de stăpânirea păgână , care ,,ne chinuie și distruge biserica Ta”. Toți cei prezenți erau convinși de faptul că s-au angajat într-o acțiune riscantă și la un așa moment de grea cumpănă , era normal ca cei prezenți să ceară sprijinul lui Dumnezeu.

        Românii au pornit  în convoi spre Suceveni, unde s-au întâlnit cu alte mase ce veneau din Ropcea, Licuceni, Trestiana, Pătrăuții de Jos și de Sus și altele, s-au tras clopotele în toată zona râului Siret. Localnicii din 43 de sate s-au strâns la această manifestație, coloana se întindea pe o distanță de aproape 2 km. Din biserica de la Suceveni au ridicat cruci și prapure, aveau la ei un steag și năframe albe, care arătau caracterul pașnic al manifestației publice, iar tricolorul  era purtat în fruntea convoiului, ca să arate grănicerilor că era un grup care dorește repatrierea în România.

        Gheorghe Sidoreac avea 17 ani , locuia ca și acum in comuna Petriceni, iar în 2017 la vârsta de 93 de ani declara că, în aprilie 1941 auzind vuietul mulțimii și cântecele patriotice care înfiora satul, și-a îmbrăcat sumănelul și s-a alăturat convoiului care se îndrepta spre graniță. Nu s-a gândit nici o clipă la urmări, dar tragedia de la Fântâna Albă nu a putut-o uita. ,, Și acum când vorbesc îmi este frică, nu am fost decât o dată acolo ca premilitar…Când am ieșit aici pe uliță era lume, lume … mulți tare, nu pot să apreciez…” spunea   Sidoreac .    

        Procesiunea se deplasa greu pe drumul forestier, în urcuș și plin de gropi. Îmbrăcați în sumane, ițari și opinci țăranii bucovineni păreau coborâți din istoria Moldovei. Convoiul era însoțit pe ambele părți de grupuri de grăniceri călări. S-a creat o stare de neliniște și totuși plăieșii nu au dat înapoi, mai erau câțiva kilometri până la graniță și erau hotărâți să-i străbată până la lăsarea întunericului.        

        O relatare a evenimentelor a fost făcută de către unul din puținii martori oculari  care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (1925-2005 , fost professor de liceu, scriitor și poet ) în cartea sa Dincolo de cuvinte rostite, publicată în 2004, descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 . ,, Peste sate se abătuse teroarea bolșevică…În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană…au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere…Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând  dragostea de neam și țară a românilor bucovineni…”prezintă scriitorul Gheorghe Mihailiuc.

        De la Suceveni, peste apa Siretului Mic până la Fântâna Albă, ultima localitate de frontieră, mai erau 9 km.  Mulțimea cânta : Deșteaptă-te române, Trei culori, Imnul regal. Grănicerii încercând  să oprească pe români, iau măsuri pentru demontarea podului de pe Siret. Din cauza zăpezilor ce se topeau la munte, apa râului era mare și învolburată și oamenii n-ar fi putut trece mai departe, dar văzând că li se pun piedici, mulțimea înfruntă și alungă echipa ce începuse deja să demonteze podul. Grupul de ofițeri N.K.V.D. ce supraveghea acțiunea, în fața curajului și a îndârjirii ar fi exclamat: ,,Așa popor, dacă ar dispune de arme, ar putea pune în pericol întreaga Rusie”.

        Între timp, la Fântâna Albă într-o poiană numită Varnița, unde se termina pădurea, unități de grăniceri săpau tranșee pe trei laturi ale poenii, în care vor adăposti adevărate unități de luptă dotate cu mitraliere. ,,Fraierii de români, se spunea în mesajele oficialităților, credeau că vor ajunge să-și îndeplinească idealul”.

        Drumul forestier șerpuiește prin pădure și dă într-o poiană de formă dreptunghiulară ce este mărginită de trei laturi tot de pădure, iar singura latură liberă este aceea prin care accede drumul forestier. Deja, se lăsase noaptea, mai erau trei km. pâna la graniță, această poiană numită Varnița a fost aleasă de grănicerii sovietici pentru a stopa înaintarea coloanei de demonstranți.

        Convoiul mărșăluiește în liniște, se mai aude din când in când ,,Trăiască România”, se opresc pentru a-și hrăni copiii. Gheorghe Sidoreac își amintește cât de frumoși și cât de hotărâți erau consătenii lui, dădeau semene de bucurie că au traversat cu bine pădurea și până la frontieră mai era puțin. Așa cum își amintește Sidoreac, ,,dintr-o dată s-a deschis în față noastră o poiană, dar ceea ce văd este o priveliște de iad. Din trei laturi ale poienii, puștile mitraliere erau ațintite asupra oamenilor. Cei din fața coloanei, purtători de steaguri și de cruci au avut intenția de a se opri, erau împinși și îndemnați de cei din spate, care susțineau sus și tare că grănicerii nu au dreptul să tragă în grupuri pașnice”.

        Era copil Ion Suceveanu în 1941, dar a reținut de la părinți și povestește : ,,Primii care au ajuns în poiană cu prapure , cruci și icoane au fost avertizați să se oprească, dar au înaintat. S-a tras prima rafală de foc deasupra coloanei, după care oamenii s-au oprit, cineva a spus să meargă înainte că suntem mulți și n-au să tragă în noi. Când au făcut următorii pași înainte au deschis focul în plin…”.

        Va urma prețul pe care l-au plătit românii care au vrut să treacă granița în patria lor istorică, la 1 aprilie 1941, desfășurarea masacrului și urmările sale.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.660 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5