La gura hornului, încins cu jarul lăsat de câteva vreascuri, bunicul şi nepotul stau de vorbă şi fac mături. Pe cuptor, la lumina plăpândă a lămpii, mama copilului, toarce fir subţirel din caerul de lână şi gândeşte undeva departe, la o altă lume, ce a fost cândva şi care, nu se mai întoarce. Din când în când, atrasă de vorbele bătrânului, se apleacă peste prichiciul hornului şi priveşte la copilul ce foarte atent, dă ajutor bunicului la lucru, zâmbeşte, se bucură de activitatea lui şi apoi dintr-un oftat se aşează iarăşi la lucru, pornind sfârâitul fusului zburdalnic, ce în mişcări ritmice suie şi coboară distanţa de la pământ până la gura cuptorului, la furcă. Pe pereţii casei se văd mândre scoarţe şi trainice lăicere, lucrate de mâna harnică a gospodinei. Sub icoane, la înălţimea ferestrelor, se vede o fotografie de militar; e tatăl copilului şi feciorul moşneagului. Este gospodarul casei, care în 1916, a plecat în războiul cel mare, de unde nu s-a mai întors. Copilul îl cunoaşte mai mult din fotografie; nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată.
Mama, iar priveşte la băiat, se uită la fotografia de sub icoane şi apoi îşi zice în gând: „E tot tatăl său, ce bine îi seamănă”. Oftează, şi iar dă drumul fusului să sforăie, ca nu cumva cei de jos, de la gura hornului, să-i simtă mişcările.
– Ţine de ici Gheorghieş! Aşa, trage tare să iasă mătura bună, că altfel n-are preţ, zice bunicul nepoţelului, ce ţinea mătura începută pe genunchi.
Gheorghieş, are 12 ani, singura bucurie a casei, apucă cu amândouă manele cleştele de lemn, îşi puse toată sforţarea şi strânse cât mai tare coada măturii, pentru ca bunicul s-o poată lega în voie. Foarte atent la lucrul ce se desfăşură sub ochii lui, unde se pusese cu trup şi suflet, pentru ca prin mânele lui încă fragede, să scoată un obiect desăvârşit şi la lumina jarului din vatră, copilul redă tabloul unui copil minune.
Liniştea casei, e întreruptă iarăşi de glasul dulce al bunicului.
– Ştii ce Gheorghieş? Să facem o socoteală!
– Facem bunicule!
– Câte mături am făcut astă seară?
– Şase avem până acum.
– Bine. Dacă vom face astfel în fiecare seară, câte mături vom face iarna aceasta, dacă vom lucra 60 de seri?
Gheorghieş fără prea multe sforţări răspunde:
– 360 de mături, bunicule!
– Văd că ştii socoteala aceasta, dar să-mi mai faci una; ţine mai întâi lopăţelele, să coasem şi pe această mătură şi ascultă: „Dacă vom vinde numai cu 12 lei bucata, câţi bani vom lua pe toate?”
Gheorghieş se gândeşte, se frământă şi apoi zice:
– Bunicule, pentru socoteala aceasta îmi trebue creion şi hârtie, stai să mă duc să …
– Aşi, nu se poate; să-mi faci socoteala din minte că doar eşti în cl. IV-a primară şi apoi, n-ai să ai totdeauna creion şi hârtie.
Copilul se aşează din nou pe scaun, face ochii mari, îi închide şi iarăşi îi deschide, încreţeşte fruntea, se uită în jar, apoi la mătură şi în cele din urmă zice descurajat:
– Nu pot bunicule!
– Hei bată-te norocul, de ce spui aşa că doar tot tu ai să deslegi calul de la gard.
– Cum?
– Să vedem: Câte mături am zis că vom avea şi cu cât le vom vinde bucata?
– 360 mături cu 12 lei una.
– Bun: Ia să punem 10 lei în loc de 12 bucata, şi atunci câţi bani vor ieşi?
– 3600 lei bunicule.
– Aşa! Acum ce facem cu cei 2 lei ?
– Să socotim şi ca aceia!
– La 360 mături?
– Vor mai ieşi încă 720 lei răspunde grăbit Gheorghieş.
– Şi cu 3600?
– În total fac, … fac 4320 lei.
– Ei vezi că ai făcut socoteala şi fără creion!
Copilul, oarecum ruşinat, dar bucuros că tot el a aflat rezultatul, sare de gâtul bătrânului şi-l întreabă vesel:
– Dar ce vom face cu atâţia bani bunicule?
– Ia, o să ne cumpărăm cele ce ne trebuie în casă şi să ne mai îmbrăcăm.
– Ştii ce bunicule? Vreau să-mi spui astă seară povestea ceia cu războiul, căci n-ai isprăvit-o!
– Cu războiul de la Mărăşeşti unde a murit tatăl tău?
– Da, da, bunicule, să-mi spui cum a fost tot, tot, să nu-mi ascunzi nimic.
– Dar apoi ce ţi-am mai ascuns eu! Nu ţi-am spus totul adevărat? Şi, dacă vrei tu, numai decât, ascultă!
Bunicul începe povestea, povestea adevărată a războiului pentru întregirea neamului, la care, a fost părtaş, făcând tranşee în dosul frontului. Ştia mişcările trupelor şi în special al regimentului în care se află feciorul său. Vorbele ce cădeau rar, apăsat, din ce în ce mai înflăcărate se săpau adânc în sufletul copilului, ce numai ochi şi urechi, cu răsuflarea întreruptă, asculta povestea atât de dorită. Când bunicul ajunse cu întâmplările la moartea tatălui său, glasul începu să-i tremure, vorbele să-i cadă mai greu, iar copilul deschise ochii mari, şi se uită când la bunic, când la fotografia de sub icoane. De pe cuptor, se auzeau repetate oftările mamei; iar Gheorghieş asculta, asculta mereu, în timp ce pe faţa lui se citea dorul de răzbunare asupra cotropitorilor.
Şi când bunicul termina povestea ce copilul ar fi vrut să nu se mai termine, pe obrajii scofâlciţi ai bătrânului alunecau grăbit două lacrimi.
Inima nepoţelului se strânse de durere, iar în sufletul lui se săpa adânc istoria neamului, istoric, ce nu va fi ştearsă niciodată din colţul amintirilor.
O linişte adâncă îi cuprinse pe toţi; iar bunicul fără să mai zică o vorbă, lăsă jos mătura terminată, şi se îndreaptă spre patul de culcare.
A doua zi, de dimineaţă, Gheorghieş cu taşca la şold, pleca grăbit spre şcoală. Făcea paşii din ce în ce mai repezi, din ce în ce mai mari, căci simţise că a întârziat. Se lupta din greu cu gerul şi zăpada ce i se punea în cale, dar, iată-l ajuns. Cu răsuflarea întreruptă, deschise uşa, dădu „Buna dimineaţă” şi voi să plece la loc, când, drept răspuns, privirea cruntă a dascălului, îl pironi pe loc.
Înţelese c-a întârziat şi acum, ca un osândit îşi aşteptă pedeapsa.
– De ce îmi vii acum măgarule?
– Domnule învăţător am…
– Nici o vorbă!  Stai la genunchi până iau varga. Am să te învăţ eu ca altă dată să nu mai întârzii.
Şi Gheorghieş ar fi vroit să spună, cum a fost reţinut de mama sa la treburi, căci e singură şi n-are pe nimeni de ajutor, dar   n-a fost chip. Se execută imediat, în timp ce pe obrajii lui rumeni de ger, îşi făceau loc două şiruri de lacrimi. Ceilalţi elevi deprinşi cu astfel de scene, nu păreau deloc miraţi. Se uitau doar cu compătimire spre Gheorghieş, a cărui râvnă şi silinţă pentru şcoală o cunoşteau îndeajuns.
Cu mânele la spate, plimbându-se de la un capăt la altul al clasei „domnul”, vocifera, striga şi ameninţa.
În celălalt colţ de clasă, un alt elev plângea în pumni şi regreta greşala ce o făcuse că venise mai devreme şi fusese ascultat. Atmosfera clasei devenise, tot mai greoaie. Prezenţa întârziată a lui Gheorghieş iritase pe „domnul” la culme şi „dispoziţia” elevilor era spulberată.
… Ei nu aşteptau acum altceva decât să vină mai curând recreaţia şi ora de plecat acasă, să se vadă scăpaţi de varga nemiloasă şi ameninţările fără de sfârşit ale „domnului”.

Şcoli cu nepoţi cuminţi şi bunici sfătoşi, unde copiii învaţă cu drag, ştiu că au fost, sunt şi vor mai fi încă atâta vreme, cât vor exista bunici şi nepoţi.
Iar şcoli cu dascăli hursuzi, bătăuşi şi cu elevi întârziaţi de la clasa, ce nu au dreptul la cuvânt spre a se desvinovăţi, şcoli în care sfânta varga e totul, iar copiii îngheaţă de frică îndată ce-i deschid uşa, ştiu că au fost cândva, iar dacă mai sunt şi astăzi, nu ştiu.
Mihail C. Graur 
(Fragment din cartea ,,Schiţe şi amintiri din viaţa şcolii”)