Primit pentru publicare: 23 aug.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 26 aug.2015

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU . . .  DAN  PRODAN

 „precizez foarte clar că doctorul în istorie universală Dan Prodan nu este naţionalist”

 Georgică Manole: Să începem cu o întrebare puţin neconvenţională pentru poziţia ei într-un interviu: te consideri mândru că eşti botoşănean get-beget, sau ai fi vrut să fii bucureştean, timişorean, clujean etc.?

 Dan Prodan: Mă consider norocos şi mândru că m-am născut botoşănean! Familiile părinţilor, bunicilor şi stră – bunicilor mei au fost botoşănene şi, în consecinţă, eu sunt „botoşănean get – beget”, după cum aţi anticipat, folosind acea expresie arabă, „giad – bîgiad”, care se traduce: „din moşi – strămoşi”. A te naşte undeva geografic este un avantaj şi, în acelaşi timp, un dezavantaj. Împortant este să conştientizezi această dualitate, să ţi – o asumi, să foloseşti creator pentru tine avantajele, chiar dacă este mult şi intens de muncă, să prelucrezi şi să transformi dezavantajele în oportunităţi pentru tine, prin multă muncă, şansă şi, evident, o doză de noroc. Căci norocul face parte din istoria vieţii omului, ca şi opusul său, ghinionul.

M.: Ai obţinut tot ce se putea obţine în cariera de profesor, iar din 1999 eşti doctor în istorie universală (turcologie) cu teza „Preocupări de turcologie în România în perioada interbelică. Cu privire specială la activitatea lui Franz Babinger în România (1934 – 1943)”. Ce a adus nou teza ta de doctorat?

 P.: Într-adevăr, am parcurs toate treptele evoluţiei şi devenirii profesionale prevăzute de lege, în domeniul didactic – educativ, fiind profesor I, gradul didactic I, din 2000. Pe plan ştiinţific – cercetare istorică, am devenit doctor în istorie universală (turcologie) în 1999, cum aţi precizat deja. Orice teză de doctorat trebuie să aducă, prin lege şi metodologia specifică, noutăţi în domeniul / subdomeniul / tematica cercetată, aspecte inedite care să împingă cercetarea înainte. Procentul de noutate, de inedit, trebuie să depăşească 50% din nivelul cunoştinţelor / informaţiilor şi interpretărilor specifice referitoare la tema studiată, conform unor criterii metodologice, asupra cărora nu insist aici. Conform aprecierii prof. univ. doctor turcolog Mihai Maxim, conducătorul tezei mele de doctorat, procentul de noutate, de inedit conceptual – informaţional al lucrării mele a fost de 70 – 75%.

Până prin 1993 existau în istoriografia turcologică românească vreo zece contribuţii, inegale ca întindere şi valoare, cu informaţii şi interpretări directe sau indirecte, referitoare la evoluţia respectivului domeniu istoriografic. Contribuţia mea specifică, publicată în capitole / subcapitole în perioada 1993 – 2004, în diferite periodice / volume din România şi în volum independent (partea a II-a a tezei) în 2003, în limba franceză, în Turcia, cu titlul: Franz Babinger en Roumanie. Étude et documents, préface par Mihai Maxim, Istanbul, Editions Isis, 338 p., prezintă noutăţile cercetării mele şi caracteristicile fenomenului istoriografic studiat:

• în istoriografia românească din ultimul sfert al veacului al XIX‑lea şi în prima jumătatea a celui următor au existat constante şi temeinice preocupări de orientalistică – turcologie, ce au făcut parte integrantă din scrisul istoric românesc al perioadei respective.
• preocupările de orientalistică – turcologie s-au concretizat în activităţile ştiinţifico – didactice ale turcologilor români (Nicolae Iorga, Lazăr Şăineanu, Gheorghe Popescu – Ciocănel, Andrei Antalffy, H.Dj. Siruni, Aurel Decei, Mihail Guboglu, Nicoară Beldiceanu, Ion Matei, Maria – Matilda Alexandrescu – Dersca Bulgaru) şi în activitatea ştiinţifico – didactică a unor institute de cercetări istorice, ce aveau ca domeniu de investigaţie Europa central – sudică, fostă otomană în perioada secolelor XIV – XIX: Institutul pentru studiul Europei sud – orientale (ulterior, Institutul pentru studiul Europei sud – estice), cu periodicele de specialitate: “BIEESO” (1914 – 1923) şi  “RHSEE” (1924 – 1947), fondat de Nicolae Iorga în noiembrie 1913 şi condus de acesta până la tragica sa moarte, în noiembrie 1940; Institutul şi‑a continuat activitatea până către sfârşitul anului 1948, când a fost înglobat în Institutul de istorie al Academiei R. P. Româ
• originea preocupărilor româneşti de orientalistică – turcologie în perioada 1878 – 1948 a fost diversă: latura ştiinţifică – de cercetare a acestor manifestări; influenţa factorului politico – diplomatic şi educational – formativ;
• diversitatea tematică a preocupărilor româneşti de orientalistică – turcologie: au existat mai multe direcţii de activitate ştiinţifico – didactică, grupate astfel: descoperirea, traducerea şi editarea izvoarelor istorice otomano – orientale sau europene referitoare la istoria populaţiilor türcice, a Imperiului otoman şi a relaţiilor româno – otomane; cercetări istorice propriu – zise; preocupări cu finalităţi institutional – didactice bine precizate; cercetări etnografico – istorice; preocupări lexical – lingvistice; studierea toponimiei şi hidronimiei româneşti de origine orientală; elaborarea manualelor, ghidurilor de conversaţie şi a dicţionarelor necesare însuşirii limbii turco – osmane; studierea literaturii populare şi a folclorului turco -tătar din Dobrogea, Basarabia şi Peninsula Balcanică; preocupări de sigilografie şi numismatică otomano -orientală.
• unii istorici români, orientalişti – turcologi sau nu, au întreprins, în perioada c.1878 – c.1948, intense cercetări în arhivele, bibliotecile sau muzeele, publice ori private, din Imperiul otoman, Turcia republicană, ţări din Orientul Apropiat, Europa centrală şi occidentală, unde au descoperit mii de izvoare istorice otomane – orientale sau central­- şi vest – europene: documente, cronici, jurnale şi relatări de călătorie, rapoarte şi memorii oficiale etc., referitoare la: relaţiile complexe, pe diferite planuri, dintre români şi türci, tătari sau otomani între secolele X – XIX; organizarea internă, viaţa cotidiană sau economică, socială, politică, religioasă, cultural – ideologică a Imperiului otoman, despre locul şi rolul românilor şi a Ţărilor Române în vecinătatea lumii otomane balcanice şi central – europene etc.
• creşterea exigenţei ştiinţifice faţă de actul traducerii şi editării acestor izvoare istorice, în funcţie de pregătirea de specialitate a fiecărui istoric sau filolog.
• Cele mai importante preocupări româneşti de orientalitică – turcologie din perioada c.1878 – c.1948 au fost, cantitativ şi calitativ, cele cu caracter istoric. În cadrul acestei categorii de preocupări, s‑au conturat trei direcţii tematice de evoluţie:
  • 1) studierea caracterului complex, pe multiple planuri, al relaţiilor româno – türcico/tătaro/otomano/găgăuze între secolele X – XIX;
  • 2) cercetarea istoriei turcilor otomani şi a formaţiunii lor statale, din punct de vedere politic, militar, economic, social, cultural–ideologic, religios etc., în perioada c.1300 – c.1922;
  • 3) analiza locului şi rolului re’āyā‑lelor (kazā‑lelor) otomane organizate pe teritoriul românesc (sfârşitul secolului al XIV‑lea – 1829) în cadrul relaţiilor româno – otomane în epocile medie şi modernă.
• au existat iniţiative pentru organizarea unei suprastructuri universitare didactico – formative româneşti în acest domeniu istoric. Aceste proiecte, cu solide motivaţii subiective şi obiective, au reprezentat răspunsul românesc la alternativa iniţierii şi specializării în străinătate (la Paris, Viena, Leipzig, Berlin, Istanbul, Cairo etc.) a orientaliştilor – turcologi româ
• burse de studii acordate orientaliştilor – turcologi români, din averile unor mecenaţi români (Adamachi, Grigore Buiucliu, C. Vasiliu – Bolnavu, Jacques Elias) sau din fondurile unor instituţii statale (Academia Română, Universităţile din Cluj şi Iaşi, Ministerul de Externe).
• existenţa unei populaţii turco – tătaro – găgăuze în România (în Dobrogea după 1878, sau în Basarabia după 1918) a stârnit interesul istoricilor, etnografilor şi  folcloriştilor români, care au studiat trecutul istoric, religia, caracteristicile şi particularităţile etnice şi folclorul acestor minorităţi naţ
• vecinătatea şi legăturile complexe, multiple, româno – otomane în epocile medie şi modernă au determinat influenţe lexicale otomano – orientale în limba română şi împrumuturi româneşti în limba turco – osmană. Cel mai strălucit rezultat al tuturor acestor eforturi ştiinţifice a fost sinteza Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, 1900, scrisă de Lazăr Şăineanu, “cercetătorul per excellentiam al elementelor orientale la noi” (potrivit cracterizării sintetice a lui Vasile Bogrea). “Influenţa orientală“ în România s‑a manifestat şi asupra toponimiei şi hidronimiei.
• preocupări de orientalistică – turcologie cu caracter didactico – lexicografic: elaborarea şi publicarea unor abecedare şi gramatici ale limbii turco – osmane sau ale unor ghiduri de conversaţie şi dicţionare roman – turc şi turc – român cu caracter civil sau militar.
• studierea literaturii populaeă şi a folclorului turcilor, tătarilor şi găgăuzilor din Dobrogea şi Basarabia centrală şi sudică: Anton Pann, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853), răspândite şi în rândul turcofonilor din Dobrogea.
• preocupări româneşti de orientalistică – turcologie în domeniul sigilografiei – numismaticii, modeste numeric, apărute târziu în peisajul istoriografic româesc, abia începând cu anul 1940.
• “studiul de caz” al contribuţiei mele este analiza activităţii didactice şi ştiinţifice a turcologului german Franz Babinger în România (1935 – 1943). Nicolae Iorga l‑a invitat şi l‑a angajat cu contract (1935 – 1937) pe Franz Babinger să desfăşoare o activitate didactico – ştiinţifică la Institutul pentru studiul Europei sud – estice din Bucureş Cu sprijinul direct al universalistului medievist Gh. I. Brătianu, turcologul german şi‑a continuat ulterior activitatea didactico – ştiinţifică la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Mihăilene din Iaşi (1937 – 1943). La Bucureşti şi la Iaşi Franz Babinger a predat cursurile şi a condus seminariile de limbă şi paleografie turco – osmană, de istorie a Imperiului otoman şi a relaţiilor româno – otomane. Ca urmare, a iniţiat sau a specializat în turcologie o serie de tineri istorici români, dintre care amintesc pe viitorii turcologi din perioada postbelică: Maria – Matilda Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Mihail Guboglu, Gh. I. Constantin. Mai mult decât atât, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru a obţinut (în 1940) doctoratul în istorie universal – turcologie sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi a lui Franz Babinger. În 1955, Nicoară Beldiceanu, tânăr turcolog român autoexilat la Paris, a devenit doctor în turcologie al Universităţii din München, conducător ştiinţific fiindu‑i acelaşi Franz Babinger. Deşi rezultatele activităţii didactice – formative turcologice al lui Franz Babinger nu s‑au ridicat, din cauze obiective şi subiective, la înălţimea speranţelor şi aşteptărilor unor istorici sau instituţii universitare româneşti, totuşi eforturile turcologului german nu au rămas fără urmări. Venit în România cu intenţia clar exprimată de a pune “pe o bază solidă turcologia la Bucureşti” şi, ulterior, la Iaşi, pe lângă discipolii pe care i‑a iniţiat şi i-a format, Franz Babinger a indus în lumea ştiinţifică românească curiozitatea, interesul şi preocupările pentru turcologie. Şi toate acestea pe fundalul unei seculare şi constante tradiţii istoriografice în această disciplină istorică orientalistică. Să fim obiectivi, mai mult decât atât nici nu se putea obţine. Slaba preocupare a lumii ştiinţifice şi a cercurilor diriguitoare româneşti în această direcţie, lipsa unei suprastructuri universitare formative anterioare invitării sale în România, greutăţile provocate de cel De-al doilea război mondial etc. au diminuat şansele de reuşită şi randamentul didactic – formativ şi ştiinţific – de cercetare ale activităţii lui Franz Babinger.
• de numele turcologului german se leagă şi activitatea didactică – ştiinţifică desfăşurată în cadrul Institutului de Turcologie (1940 – 1945) de la Iaş Iniţiativă organizatorică comună româno – turcă, această instituţie avea în frunte pe Nicolae Iorga (director general onorific) şi pe Franz Babinger (director de studii), iar ca personal didactic – de cercetare pe Mihail Guboglu (secretar ştiinţific, asistent şi custode al bibliotecii de specialitate). În cadrul Institutului de Turcologie, înfiinţat la 1 aprilie 1940, după proiectul de organizare şi funcţionare întocmit de Franz Babinger încă din aprilie – mai 1939, s‑au desfăşurat activităţi didactico – ştiinţifice inter- şi pluridisciplinare în domeniul turcologiei: cursuri şi seminarii de limbă şi paleografie turco – osmană, de istorie a Imperiului otoman şi a relaţiilor româno -otomane, şedinţe de comunicări cu participare ieşeană (invitat: turcologul Maria -Matilda Alexandrescu – Dersca) sau internaţională (oaspete: istoricul german Ernst Gemillscheg), campanii ştiinţifice de culegere de folclor găgăuz din Basarabia centrală şi sudică (Mihail Guboglu), editarea unor izvoare istorice turco – osmane (Franz Babinger) etc. După plecarea definitivă a lui Franz Babinger în Germania (în 1943), în cadrul Institutului nu s‑a mai desfăşurat nici un fel de activitate, asistentul Mihail Guboglu reuşind cu greu să‑l menţină, scriptic şi financiar, “în viaţă“. Eşecul conducerii Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi de a găsi peste hotare un succesor lui Franz Babinger, în iunie – octombrie 1945, a însemnat dispariţia de facto a acestei instituţii, deşi de jure nu a fost niciodată desfiinţată. Caz unic în peisajul instituţional universitar didactic – de cercetare, cu o activitate modestă desfăşurată “în vreme de război”, Institutul de Turcologie de la Iaşi (1940 – 1945) a fost luat ca exemplu de Franz Babinger atunci când a înfiinţat, în 1948, la München, Institut für Geschichte des Nachen Oriens sowie für Turkologie. Existenţa şi activitatea Institutului de Turcologie (Türkiyāt Enstitüsü) de la Istanbul, întemeiat în 1924, a avut o anumită influenţă în înfiinţarea şi organizarea Institutului de Turcologie de la Iaşi.
• În cadrul Institutul de Turcologie de la Iaşi, aplicând în practică una din cerinţele proiectului de înfiinţare din 1939, Franz Babinger şi Mihail Guboglu au organizat şi înzestrat cu cărţile, dicţionarele şi periodicele de specialitate necesare o bibliotecă de turcologie destul de bine dotată pentru acea perioadă. Ea cuprindea un număr de peste 1.000 de titluri cu aprox. 2.500 de volume. Această bibliotecă a fost dotată prin: cumpărarea de cărţi, dicţionare şi periodice de turcologie cu suma de 100.000 lei, anuitate cu această finalitate inclusă special în bugetul anual al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, din Turcia, Germania, România sau Odessa; aducerea la Iaşi a unor volume de specialitate recuperate din fostele biblioteci publice sau private din Odessa, distruse în urma luptelor desfăşurate în această zonă în octombrie 1941; donaţii ale lui Franz Babinger şi ale unor particulari români, istorici din Iaşi sau din Bucureşti; donaţii ale Ambasadei Republicii Turcia la Bucureşti sau ale ambasadorului turc la Bucureşti, omul de litere şi diplomatul Hamdullāh Subhî Tanríöver. În noiembrie 1944, în condiţiile aplicării prevederilor Convenţiei de armistiţiu ruso – român din 12/13 septembrie acelaşi an, Mihail Guboglu a fost obligat să înapoieze autorităţilor ruseşti cărţile şi publicaţiile de turcologie procurate de la Odessa, catalogate drept “bunuri de provenienţă sovietică“. În octombrie 1945 titlurile de specialitate rămase în bibliotecă au fost “împrumutate” Institutului de studii şi cercetări balcanice din Bucureşti, iar cele de “istoria românilor” Institutului de istorie “A.D. Xenopol” din Iaş În felul acesta a fost risipit în diferite localităţi valorosul fond de carte şi publicaţii de turcologie al institutului ieşean de profil. Atât Institutul de Turcologie de la Iaşi (1940 – 1945) cât şi biblioteca sa de specialitate au creat un climat didactic, ştiinţific şi moral favorabil intensificării preocupărilor româneşti de turcologie atât în capitala culturală a Moldovei, cât şi în România în general.
• diversitatea calitativă (consistenţa analizei întreprinse, a instrumentarului istoric folosit, ipotezele avansate, concluziile formulate etc.) şi calitativă (de la articolul de câteva pagini la monumentala sinteză istorică sau filologică) a preocupărilor româneşti de orientalistică – turcologie din intervalul temporal c.1878 – c.1948.
• unitatea în diversitate şi complementaritatea tematică a preocupărilor româneşti de orientalistică – turcologie din intervalul temporal c.1878 – c.1948.
• diversitatea pregătirii universitar – formative (centre de studii, programe de învăţământ, concepţii şi metode didactice, biblioteci de specialitate etc.) şi a motivaţiilor ştiinţifice – de cercetare ale celor care s‑au preocupat de orientalistică – turcologie în România între c.1878 – c.1948. Astfel, alături de orientaliştii – turcologi, istorici, filologi, etnofolclorişti etc., cu pregătire de specialitate, s‑au situat nespecialiştii în această ramură istorică. Ultimii s‑au preocupat tangenţial sau întâmplător de orientalisitică – turcologie, valoarea ştiinţifică a contribuţiilor respective în acest domeniu fiind direct proporţională cu pregătirea lor de specialitate.
• preocupările de orientalistică – turcologie din perioada precizată au făcut parte integrantă din istoriografia românească, fiind una din “ofertele istoriografice” pe care cercetarea istorică a propus‑o societăţii româneşti între c.1878 – c.1948. În consecinţă, nu se poate scrie o istorie obiectivă, sinceră, a istoriografiei româneşti din amintitul interstiţiu fără a nu analiza contribuţiile turcologice şi a nu sublinia rolul şi locul acestora în evoluţia scrisului istoric românesc modern şi contemporan. Cum, de altfel, nu se poate scrie o istorie completă, cuprinzătoare, a istoriografiei orientalistico – turcologice europene şi mondiale, în epocile modernă şi contemporană, fără a analiza preocupările româneşti de orientalistică – turcologie şi a nu le integra organic în sfera orientalisticii.
• precizarea obiectivă a importanţei şi consistenţei calitative – cantitative a “eforturilor istoriografice” româneşti anterior amintite, în cadrul evoluţiei orientalisticii – turcologiei universale în a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi în prima jumătate a celui următor.

M.: Fiecare dintre noi are nevoie, la un moment dat, de o persoană la care poţi să apelezi, de un mentor care te poate ajuta să progresezi şi să clarifici unele aspecte. Există o astfel de persoană în viaţa lui Dan Prodan?

P.: Evident! Mentorul meu este prof. univ. doctor Mihai Maxim, cel mai mare turcolog al României contemporane, care mi-a aşezat „kalemul” (creionul) turcologic în mână şi m-a ajutat să-mi însuşesc bazele turcologiei. În consecinţă, am prezentat, ca datorie de onoare, viaţa şi activitatea mentorului meu, la vârstă aniversară, în revista anuar a Muzeului Judeţean Botoşani, Acta Moldaviae Septentrionalis, XII, 2013, pp. 352 – 359, cu titlul: Turcologul Mihai Maxim – septuagenar. Redau coordonatele omagiului meu, oferit unui fiu al localităţii Vorniceni din Jud. Botoşani:

Profesorul Mihai Maxim, cel mai mare turcolog al generaţiei sale,  îmbină în propria-i persoană trei obiective – direcţii ale activităţii sale complexe, multilaterale, de aproape cinci decenii: prima, ştiinţifică, prin cercetările în arhive, biblioteci, depozite de izvoare istorice, muzee etc., prin articolele, studiile, cărţile publicate (în total peste 150 de contribuţii), participarea la congrese, simpozioane, conferinţe, colocvii, mese rotunde etc. tematice. A doua, didactică, prin activitatea formativă universitară (formator al tinerilor turcologi din ultimul sfert al secolului XX şi de la începutul secolului XXI) în România şi în străinătate: cursuri, seminarii, doctorate, îndrumări, prefaţări şi recenzii de carte turcologică etc.  A treia, managerială – de promovare a turcologiei şi a imaginii României în lume, ca preşedinte al  Laboratorului de Studii Otomane, din 1993 transformat în Centrul de Studii Turco – Otomane, iar din 2003 în Centrul de Studii Turce al Facultăţii de Istorie – Filozofie, din 1990 al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti; ca director al Institutului Cultural Român  „Dimitrie Cantemir” din Istanbul, cu rang diplomatic de ministru – consilier; ca director al periodicelor de turcologie Caietele Laboratorului de Studii Otomane, Bucureşti, I, 1990; II, 1993; Romano – Turcica, Istanbul – Bucureşti, I, 2003.

Mihai Maxim s-a născut la 9 noiembrie 1943 la Vorniceni, jud. Dorohoi, ulterior, din 1968, jud. Botoşani. După şcoala generală absolvită în localitatea natală (1950 – 1957), a urmat Liceul Internat „Constantin Negruzzi” din Iaşi (1957 – 1961), fiind unul dintre cei mai bine pregătiţi şi mai merituoşi bacalaureaţi ai celebrului liceu. Student al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1961 – 1963), a fost propus pentru iniţiere, ulterior specializare, în turcologie în URSS, una din cele mai importante forţe mondiale în domeniu. A urmat un an universitar la Facultatea de orientalistică a Universităţii de stat din Baku, Azerbaigean (1963-1964); ulterior, a fost student al Institutului de limbi orientale, secţia Istoria Turciei, de la Universitatea “Lomonosov” din Moscova (1964-1968); absolvent şi licenţiat 1968 (magna cum laude). A obţinut calificările de “istoric – turcolog” şi “referent – translator” pentru limba turcă şi limba rusă.

După absolvirea facultăţii moscovite, deşi trimis la iniţiere – specializare de facultatea ieşeană, Mihai Maxim a fost angajat de Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, ocupând succesiv, normal ierarhic, funcţiile de asistent (1968 – 1978), lector doctor (1978 -1989), conferenţiar doctor (1990 – 1993), profesor doctor (1993 – 2008) şi profesor asociat (2008 – 2013). A obţinut doctoratul în istorie – turcologie (1976) la Universitatea din Bucureşti, cu profesorul Mihai Berza (Universitatea din Bucureşti) şi, în parteneriat academic, cu  profesorul Halil  İnalcık, „decanul turcologiei mondiale” (Universitatea din Ankara), cu o teză despre obligaţiile financiare (tributul / haraciul, peşkeşul etc.) Ţărilor Române plătit Porţii Otomane în a II-a jumătate a secolului XVI.

Începând cu 1991, prof. Mihai Maxim a fost conducător de doctorate în turcologie, cu doctoranzi din România, Italia, Japonia, Turcia etc.; pot afirma cu mândrie că am făcut parte din prima serie de doctoranzi a renumitului profesor (1992 – 1996). În paralel, turcologul Mihai Maxim a fost visiting professor la Columbia University din SUA (1990 -1991), Universitatea din Istanbul – Turcia (1995 – 2001; 2013 – ), Universitatea din Veneţia – Italia (2002 – 2003). La universităţile cu care a colaborat, prof. Mihai Maxim a predat cursurile de: Istoria Imperiului Otoman şi a Europei de Sud – Est; Limba şi paleografia turco-osmană.

Prof. Mihai Maxim are şi o bogată experienţă managerială: fondator (1985) şi director al Laboratorului de Studii Otomane, din 1993 transformat în Centrul de Studii Turco – Otomane, iar din 2003 în Centrul de Studii Turce al Facultăţii de Istorie – Filozofie, din 1990 al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (şi în prezent); director al Institutului Cultural Român  “Dimitrie Cantemir” din Istanbul – Turcia (ianuarie 2005 – 31.12.2010), cu gradul diplomatic de ministru – consilier (2004 – 2011); director al periodicelor de turcologie Caietele Laboratorului de Studii Otomane, Bucureşti, I, 1990; II, 1993; Romano – Turcica, Istanbul – Bucureşti, I, 2003 (şi în prezent). De asemenea, turcologul român este membru al unor colegii redacţionale ale unor publicaţii internaţionale de turcologie şi al unor comitete de conducere ale unor Asociaţii Internaţionale de turcologie; preşedinte / vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Civilizaţiei Islamice din Balcani; membru al Türk Tarih Kurumu (Societatea Turcă de Istorie), din 2013.

Turcologul român de valoare mondială a participat la zeci de congrese, simpozioane, conferinţe, colocvii, mese rotunde etc. tematice, în România şi în diverse ţări ale lumii. Prof. Mihai Maxim utilizează (vorbit, scris, traduceri) majoritatea „limbilor internaţionale ale turcologiei” ştiinţifico – didactice: turca (foarte bine); engleza (foarte bine); franceza (foarte bine); rusa (foarte bine); italiana (bine); germana (satisfăcător); latina (satisfăcător).

Peste 150 de contribuţii ştiinţifico – didactice au fost elaborate de prof. Mihai Maxim în cei aproape 50 de ani de activitate turcologică specifică, dintre care 10 cărţi, unele în mai multe ediţii, dovadă a interesului cu care au fost receptate şi utilizate de studenţi, cadre didactice, universitari, arhivişti, muzeografi, bibliotecari, pasionaţi de turcologie etc. Dintre aceste 10 cărţi, 2 au avut finalităţi preponderent didactice: Culegere de texte otomane, Bucureşti, 1974;  Limba turco-osmană. Curs practic, Bucureşti, 1984, 1993, 2004; celelalte 8 au analizat varii aspecte ale istoriei Imperiului Otoman şi ale relaţiilor complexe otomano – române (secolele XIV – XIX):
– Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor romano-otomane în Evul Mediu. Cu o Prefaţă de Prof. Halil İnalcık, Bucureşti, 1993 (distinsă cu Premiul Academiei Române, 1994);
– L’Empire ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI^e siècle. Ėtudes et documents, Les Éditions Isis, İstanbul, 1999;
– Romano – Ottomanica. Essays & Documents from the Turkish Archives, The Isis Press, İstanbul, 2001;
– Noi documente turceşti privind Ţările Române şi Înalta Poartă (1526 – 1602), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2008;
– Brăila 1711. Noi documente otomane, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2011;
– O istorie a relaţiilor româno – otomane, cu documente noi din arhive turceşti, vol. I, Perioada clasică (1400-1600), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2012;
– Brăila Otomană. Materiale noi din arhivele turceşti. Registre de recensământ din sec. XVI,  Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013;
– O istorie a relaţiilor româno – otomane cu documente noi din arhivele turceşti. Vol. II. De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601-1711/1716), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013.

De asemenea, prof. Mihai Maxim a colaborat cu diverse contribuţii la elaborarea unor sinteze tematice / culegere de izvoare istorice de istorie românească – istorie universală:

• Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, TUB, 1978
• Istoria evului mediu, coordonator Radu Manolescu, vol. III, Bucureşti, TUB, 1978, pp. 320 – 359;
• Istorie medie universală, Bucureşti, EDP, 1980, pp. 259 – 270; 284 – 286; 329 – 327; 481 – 505; 535 – 541;
• Istoria militară a poporului român, II, Bucureşti, 1986, pp. 472 – 477; 480 – 481; vol. III, Bucureşti, 1987, pp. 19 – 29; 484 – 496;
• O istorie a românilor. Studii critice, Cluj – Napoca, 1998, pp. 129 – 147;
• Islam Ansiklopedisi, Istanbul, vol. (Cilt) 21 (2000), pp. 363 – 366; vol. (Cilt) 24 (2001), pp. 320 – 322; vol. (Cilt) 26 (2002), pp. 1 – 3; vol. (Cilt) 27 (2004);
• AR, Istoria Românilor, tratat academic, Bucureşti, vol. IV (2002), pp. 531 – 592; vol. V (2003), pp. 803 – 863; vol. VI (2002), pp. 589 – 600.

Se poate realiza o clasificare tematică a direcţiilor de cercetare ştiinţifico – didactică şi a finalităţilor publicistice realizate de prof. Mihai Maxim:

• Sinteze de istorie: a evului mediu, a Imperiului Otoman, a relaţiilor româno – otomane, militară a poporului român, în raport cu vecinii, în special cu otomanii, a cetăţilor / teritoriilor româneşti aflate vremelnic sub ocupaţie şi administrare otomană (Brăila), rezultat firesc al puternicei vocaţii a sintezei, dovedită fericit de osmanistul român;
• Caracterul complex al relaţiilor româno – otomane în evul mediu în general, în secolul XVI în special, pe plan financiar, economic, transport, munci prestate, religios;
• Statutul şi relaţiile politico – juridice ale statelor feudale româneşti (Ţara Românească, Ţara Moldovei, Voievodatul / Principatul Transilvaniei) cu Imperiul Otoman în evul mediu (sfârşitul secolului XIV – 1878): ’ahd, „capitulaţii”;
• Monedă, tezaure şi circulaţie monetară otomană în spaţiul istoric românesc (secolele XV – XVIII);
• Cetăţi, târguri şi teritorii româneşti sub vremelnică ocupaţie şi administrare otomană în evul mediu (Brăila, Giurgiu, Turnu, Chilia, Cetatea Albă etc.);
• Istoria Imperiului Otoman şi a Turciei republicane: fapte istorice, perioade, regiuni, instituţii, personalităţi etc., între secolele XV – XX;
• Mari voievozi şi domni români în relaţii cu otomanii: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu;
• Studierea şi publicarea de izvoare istorice otomane, cu finalităţi ştiinţifico – didactice;
• Studierea limbii şi gramaticii turco – osmane, cu finalităţi ştiinţifico – didactice;
• Istoriografia turcologică românească şi străină, metodologia cercetării turcologice (secolele XV – începutul secolului XXI);
• Recenzii de carte şi periodice de turcologie;
• Prefaţarea cărţilor doctoranzilor şi discipolilor săi;
• Prezentarea congreselor, conferinţelor, simpozioanelor, manifestărilor ştiinţifice orientalistico – turcologice la care prof. Mihai Maxim a participat;
• Editarea periodicelor de turcologie pe care le-a coordonat / le coordonează Mihai Maxim: Caietele Laboratorului de Studii Otomane; Romano – Turcica.

M.: A apărut ediţia a 3-a a „Dicţionarului scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni”, cunoscut şi ca „Dicţionarul Lazarovici”, având ca autor pe Silvia Lazarovici. Ce e bun, ce ar mai trebui  făcut, încât ediţia a 4-a să  mulţumească pe toţi?

 P.: Să precizăm cronologia învocată: ediţia I: 2000, ediţia a II-a: 2013, ediţia a III-a: 2014. Am citit şi am prezentat ediţiile II şi III în paginile revistei Luceafărul din Botoşani. Pentru ediţiile amintite anterior, am formulat şi câteva propuneri de rezolvare a unor aspecte perfectibile: Fişa de bibliotecă a cărţii este: Silvia Lazarovici, Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic [1817 – 2014], Ed.[iţia] a 2-a, rev.[izuită] şi ad.[ăugită], Editura Agata, Botoşani, 2015, 551 p. (coperţi maro).

Dar Dicţionarul  biobibliografic [1817 – 2014], ediţia a II-a, al d-nei Silvia Lazarovici este completabil pe plan biobibliografic – conceptual. De exemplu, cartea nu are un Cuvânt – înainte al autoarei (lipsă pe care am pomenit-o şi la ediţia I şi pe care nu o pot suplini materialele introductive ale prof. Georgică Manole şi prof. univ. Ioan Constantinescu) în care să prezinte: concepţia, obiectivele şi aşteptările care au stat la originea lucrării; criteriile de selecţie / ne-selecţie geografice, istorice, valorice etc. ale autorilor; intenţii / planuri  de viitor  pentru actualizarea şi completarea materialului deja publicat; extinderea orizontului cronologic către a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale veacului al XIX-lea. De asemenea, cum am precizat şi în recenzia ediţiei I, lipsesc Concluziile / Post-faţa cărţii, în care autoarea să fi adunat câteva observaţii asupra evoluţiei fenomenului literar – jurnalistic din zona Botoşani în ultimele două secole (aspectul calitativ – valoric).

Era foarte necesar şi potrivit, de asemenea, un rezumat într-o limbă de circulaţie internaţională, pentru o mai eficientă difuzare a cărţii peste hotare, inclusiv în rândul Diasporei româneşti de origine botoşăneană, de pe diverse meleaguri străine, care doreşte, în nostalgia ţării / a judeţului, să ştie ce s-a întâmplat / ce se mai întâmplă pe meleagurile natale în domeniul creaţiei literare – jurnalistice. Pe aceeaşi linie, semnalizez ne-includerea în Dicţionarul  biobibliografic [1817 – 2014], ediţia a II-a, a unor botoşăneni cu un important rol în dezvoltarea literară – culturală a zonei în perioada interbelică. Poate cel mai important exemplu: Eugen D. Neculau de la Ungureni-Botoşani. Şi enumerarea ar putea continua. Poate la ediţia a IV-a a cărţii – dicţionar vor fi rezolvate aspectele perfectibile enumerate anterior.

Ştiu bine că Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani are schimburi de carte cu diferite instituţii similare din ţară şi de peste hotare. Pe lângă anuarul său de succes, Studii Eminescologice, vol. I – XVII, 1998 – 2015, Biblioteca poate oferi, la schimb, şi cartea / dicţionarul tematic al d-nei Silvia Lazarovici, fosta angajată dar şi actuala colaboratoare a instituţiei.

M.: Având în vedere că „Dicţionarul Lazarovici” este unul restrictiv prin chiar titulatura sa, se simte tot mai acut nevoia unui dicţionar al monografiştilor botoşăneni, ca unul complementar dicţionarului amintit. Ai un punct de vedere faţă de această idee?

 P.: Eu înţeleg prin monografist autorul / co-autorul unei contribuţii referitoare la un subiect anume, clar precizat, în varii domenii: istorie, geografie, literatură, cultură, artă, sport etc. etc. Un dicţionar al monografiştilor botoşăneni se impune cu necesitate în peisajul istoriografic – literar – cultural – artistic etc. botoşănean. Aceasta, pe de o parte pentru că în Jud. Botoşani s-au născut cercetători capabili şi talentaţi, care au activat / activează atât pe plan local, cât şi naţional. Pe de altă parte, personalitatea zonei Botoşani / României oferă subiecte de analiză foarte interesante, incitante, provocatoare, pe care autori botoşăneni le-au abordat cu raţiune şi îndrăzneală. Rezultatul? Monografii valoroase, demne de a fi incluse într-un dicţionar al monografiştilor şi monografiilor lor. Nu ofer exemple aici, din motive, cred, uşor de înţeles.

M.: Atunci când am un dialog cu un istoric, obişnuiesc să-l întreb cum percepe el conştiinţa istorică la Eminescu.

 P.: Mihai Eminescu, născut la Botoşani, cu o romantică copilărie la Ipoteşti, a fost şi un mare istoric al timpului său. Cu o solidă conştiinţă istorică, fundamentată şi structurată prin studii şi cursuri specifice şi conexe în Germania, Mihai Eminescu a abordat şi subiecte de istorie, filosofie, cultură şi civilizatie orientală, de la turcii otomani la indienii dintre Indus, Gange şi Himalaia. In teza mea de doctorat am insistat în mod deosebit asupra acestei categorii de preocupări ale Poetului Naţional, ale Omului deplin al culturii româneşti (Constantin Noica), ajungând la concluzii pe care le enumăr în continuare:

• Istoria Imperiului Otoman (în Europa central – sudică şi în Orientul Apropiat), a Orientului Mijlociu şi a relaţiilor româno – otomane între secolele XIV – XIX a constituit o nouă direcţie de abordare a operei profunde şi complexe a lui Mihai Eminescu. Am propus cinci  nivele tematico – cronologico – geografice de analiză a preocupărilor literaro – filosofico – gazetăreşti ale marelui poet de la Ipoteşti faţă de unităţile geo – teritoriale, statal – administrative şi etnice enumerate anterior.
• 1. Istoria Imperiului Otoman şi evoluţia relaţiilor româno – otomane în secolul al XIV-lea au fost versificate inegalabil de M. Eminescu în prologul şi în partea I a Scrisorii  III, publicată la 1 mai 1881. În prolog, marele poet a versificat motivul poetic al „visului lui ’Osmān“, vis prevestitor al întemeierii dinastiei osmane şaseseculare şi al ascensiunii vertiginoase a tânărului stat otoman. În partea I, Eminescu a prezentat confruntarea politico-militară, ideologică, religioasă etc. dintre Mircea cel Bătrân, realistul conducător al Ţării Româneşti, şi Bāyezîd I, vulcanicul sultan otoman. Eminescu a folosit ca surse istorice de informare-documentare diferite contribuţii străine şi româneşti, identificate cu certitudine: Josef von Hammer-Purgstall, G.O.R., vol. I; E. Hurmuzaki, F.I.R., vol. I; D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman; Gh. Şincai, Chronica Românilor; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărăi Româneşti; B. P. Haşdeu, Istoria critică a românilor. Ca probabile surse istorice sau literare putem enumera: J.W. Zinkeisen, G.O.R.E., vol. I; D. Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane; B. P. Haşdeu, Originile Craiovei (1230-1400); Vechiul Testament (Geneza/ Facerea), capitolele 25-36; V. Hugo, Booz endormi.
• 2. Diferitele episoare specifice din istoria Imperiului Otoman şi a relaţiilor româno-otomane în intervalul temporal: secolul al XV-lea – c. 1877 au fost prelucrate şi prezentate de Eminescu în creaţii în versuri, în proză şi în articole gazetăreşti circumscrise perioadei 1867 – 1883. Creaţiile în versuri vizate în acest caz, enumerate în ordinea cronologică a deru­lă­ri­lor evenimenţiale, sunt: Ştefan cel Mare, [Poemul Putnei – Închinare lui Ştefan Vodă], Ştefan cel Tânăr, Alexandru Lăpuşneanu, Doncilă. Acestora li se adaugă proza Trăia într-un orăşel supus turcilor… şi rezu­ma­tele istorice de lucru ale lui Eminescu. Dintre articolele de ziar scrise de Eminescu – gazetarul se circumscriu tematicii acestei secţiuni următoarele: gru­pajul [„Cinci secole de istorie“], [„Politica orientală în veacul XVIII“], [„Politica Habsburgilor“], [„Drepturile Românilor“], [„Marile pu­teri încalcă tratatele internaţionale“], [„Politica Rusiei în secolul XVIII“], [„Forţa dreptului faţă cu dreptul forţei“], [„O parte a cestiunii orientale“]. Sursele sigure istorico-literare de informare-documentare utilizate de M. Eminescu pentru elaborarea contribuţiilor analizate la secţiunea 2 au fost: Chronica Românilor, de Gh. Şincai; Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, Iaşi, 1846-1852, Bucureşti, 1872-1874; E. Hurmuzaki, F.G.R., I-II. Band; Hammer-Purgstall, G.O.R., II. Band; Istoriile Domnilor Ţărâi Rumâneşti, de Radu Popescu; nuvela Alexandru Lăpuşneanu, de Costache Negruzzi; Brockhaus Konversations-Lexicon; Mayers Konversations-Lexicon; Istoria critică a românilor, de B.P. Haşdeu; Chronica Huşilor şi a Episcopiei Huşilor, de Melchisedec Ştefănescu; Descrierea Moldovei şi Istoria Imperiului Otoman, de D. Cantemir; An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, de W. Wilkinson; Documente privitoare la istoria Românilor, de E. Hurmuzaki, vol. VII; „A.I.R.“; „T.M.I.R.“; Uricariul…, întocmit de Th. Codrescu; Răpirea Bucovinei de M. Kogălniceanu; diferite articole din periodicele româneşti şi europene ale vremii. Ca surse probabile de informare-documentare istorico-literare utilizate de M. Eminescu amintesc poemul Sânta Sofia, de D. Bolintineanu; lucrarea Răpirea Bucovinei, de Vasile Maniu; anumite articole tematice din periodicele româneşti şi europene ale vremii, pe care ziaristul nu le-a amintit şi nu le-a citat în contribuţiile sale, din diferite motive.
• 3. M. Eminescu-istoricul, dublat benefic de M. Eminescu-gazetarul, a prezentat principalele evoluţii ale istoriei Imperiului Otoman (1875 – 1882) şi ale puseului crizei orientale (1875 – 1878) într-un număr important de articole gazetăreşti, peste 255, publicate în periodi­cele: „Curierul de Iaşi“, Iaşi, mai 1876 – octombrie 1877 (c. 205 articole); „Timpul“, Bucureşti, noiembrie 1877 – iunie 1883 (c. 50 articole). La cele peste 255 de articole cu referire directă la tematica enunţată în introducerea acestei secţiuni se adaugă alte c. 100 de articole cu trimiteri indirecte la aceeaşi sferă de preocupări. Aceste  ultime c. 100 de articole nu au fost contabilizate în această secţiune, referirile la ele făcându-se tangenţial. Tematica celor c. 255 de articole analizate în secţiunea 3 permite alcătuirea a cinci grupaje focalizate pe unităţi şi fapte geografico-istorice individualizate între ele, dar puternic interdependente. Întrepătrunderea dintre ele, legică şi logică, generează o unitate în diversitate a analizei evoluţiilor geo-istorice din Imperiul Otoman şi din spaţiile limitrofe, în perioada 1875 – 1883. Pentru aceesşi perioadă trebuiesc amintite şi preocupările lingvistico – filologice turco / otomano – arabo – persane ocazionale ale lui Eminescu. Deşi marele poet a avut intenţii teoretice generoase în domeniul amintit, totuşi nivelul real al acestor preocupări a fost modest, Eminescu rămânând doar la nivelul alfabetului şi abecedarului turco – osmano – arab.
• 4. Acţiunea unor anecdote, fabule, diverse cântece etc. cu tematică otomano – orientală, prelucrate de Eminescu, se plasează în Europa sud-dunăreană şi în Orientul Apropiat otomane. Din această categorie tematică fac parte contribuţiile: Antropo­morfism, Familiare – căsătorie, Blesteme, Cătănie – armată, Câteva irmoase…, Cum negustorii din Constantinopol. Sursele de inspiraţie folosite de Eminescu pentru elaborarea creaţiilor sale din această secţiune au fost baladele, povestirile şi cântecele populare, cântecele de haiducie, motive şi subiecte literaro-filosofice general universale, româneşti, sud-dunărene, orientale. Contribuţiile eminesciene circumscrise acestei secţiuni sunt cele mai modeste valoric din totalitatea celor subsumate temei de analiză a acestui studiu.
• 5. Abordarea tematicii enunţate anterior ar fi incompletă dacă nu ne-am referi şi la Arabia – Orientul Mijlociu, spaţii limitrofe Imperiului Otoman, zone geografice în care Eminescu a plasat acţiunea unor opere în versuri sau în proză ale sale, de factură orientală. Selectiv, din această categorie fac parte operele: În căutarea Şeherezadei, Din Halima, Din cântecele de iubire ale lui Djami, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Kamadeva, Te Twam asi, Poveste indică etc. Eminescu a folosit ca surse de informare-documentare pentru operele din această categorie culegerea de poveşti arabo – orientale O mie şi una de nopţi (Halima), ediţia germană a Cântecelor de iubire ale lui Djami, cursurile de istorie a filosofiei şi literaturii indiene, audiate şi rezumate de tânărul student ipoteştean la Viena şi Berlin, tratatul de istorie a filosofiei budiste indiene de E. Burnouf (Introduction à l’histoire du Bouddhisme indien, Paris, 1844; 1876), de istorie a literaturii indiene de F.A. Weber (Akademische Vorlesungen über indische Literaturgeschichte, Berlin, 1852), culegeri de basme şi povestiri indiene din epocile antică şi medie. Creaţiile de inspiraţie şi cu tematică indiano-orientală ale lui Eminescu reprezintă un segment important al operei acestuia, cum a demonstrat critica de specialitate din ultimele decenii. Aceste creaţii au fost rezultatul preocupărilor genialului autor pentru Orientul indian şi a capacităţii sale de a înţelege şi a integra într-un sistem filosofico-literar bine articular valorile şi conceptele perene ale culturii şi civilizaţiei orientale indiene. Operele eminesciene amintite şi prezentate în cele cinci secţiuni au un numitor comun: preocupările lui Eminescu pentru istoria Imperiului Otoman, a arealelor orientale limitrofe şi a relaţiilor românilor cu aceste entităţi statale, culturi şi civilizaţii, între secolele XIV – XIX. Plecând de la aceste preocupări, abordări şi finalităţi, opera în versuri, în proză şi ziaristică a Zeului rostirii româneşti poate fi clasificată şi luând ca element de referinţă Imperiul Otoman / Orientul şi influenţele reciproce româno – otomano / orientale.

M.: Să vorbim despre copilăria petrecută în satul Stânceşti, com. Mihai Eminescu, jud. Botoşani. Cum a dat ea forma vieţii tale?

P.: M-am născut în satul Mănăstirea Doamnei (în prezent com. Curteşti), centru de comună pe atunci şi amplasament al Dispensarului comunal, cu a sa cameră de naşteri. Am copilărit ulterior la Stânceşti, unde părinţii mei locuiau la casă. Satul copilăriei, al adolescenţei, al tinereţii şi ai maturităţii mele, aflat la 5 km. de Botoşani şi 4 km. de Ipoteşti, vecin cu cetăţile geto – dacice din secolele VI – III î.Hr., şi pădurea care, acum, le acoperă parţial, pădure care încă se întinde până la Ipoteşti – Cucorăni, a fost şi este pentru mine o constantă şi importantă sursă de inspiraţie şi de reîncărcare a „bateriilor” intelectuale. Acolo am foarte multe repere: istorie (de la geto – daci la biserica Familiei domneşti Calimachi), geografie (de la Curteşti – Baisa la Ipoteşti – Cucorăni – Cătămăreşti), literatură (Mihai Eminescu), artă (pictorul Remus Troteanu), civilizaţie (rurală, intersectată cu cea urbană botoşăneană), o casă („mica patrie”) unde mă întorc oricând, familia, amintirile, experienţele, reuşitele, neîmplinirile…În satul natal am absolvit şcoala generală, apoi, la Botoşani, Liceul … (care altul?) „Mihai Eminescu”, ulterior facultatea la Iaşi şi Bucureşti, doctoratul la Bucureşti. Am pornit de la sat şi întotdeauna, precum cercul care se închide, mă reîntorc cu mare plăcere şi cu solidă motivaţie acolo!

M.: Un doctor în istorie universală poate fi naţionalist?

P.: Să redefinim chiar de la început două concepte lămuritoare. Naţionalistul este peresoana care promovează naţionalismul. Iar naţionalismul, ca ideologie şi politică subsecvente conceptului, entităţii şi manifestării naţiunii moderne şi contemporane, s-a manifestat şi încă se manifestă ca exaltare exagerată a superiorităţii unei naţiuni faţă de alta / altele la nivel zonal, continental sau mondial ori în cazul unui stat multinaţional sau naţional, în care locuiesc şi minorităţi etnice – religioase. În ultimul caz, naţionalismul se manifestă sub forma exclusivismului naţional în raport cu minorităţile naţionale, care sunt marginalizate şi devin ţintele manifestărilor dure, agresive, de şovinism, rasism, discriminare, hegemonism naţional. Plecând de la aceste definiţii, aproape unanim acceptate pe plan mondial, precizez foarte clar că doctorul în istorie universală Dan Prodan nu este naţionalist! Dar unii pot fi, fără să o arate pe faţă, iar alţii chiar sunt, promovând deschis această opţiune! Evident, nu dau exemple! Există astfel doctori şi doctori în istorie universală!

M.: Nu există opinie despre şcoala românească în care să nu se regăsească un clişeu cu referire la inadecvarea conţinuturilor, a planurilor de învăţământ şi a programelor şcolare în concordanţă cu nevoile indivizilor şi al societăţii. Privită din această perspectivă, care este situaţia istoriei?

P.: O parte din aspectele perfectibile enumerate în întrebare sunt specifice şi disciplinei istorie. Provocările complexe mondiale ale începutului de secol XXI şi de mileniu III impun atitudini, comportamente, dialog, colaborare, soluţii, dezvoltarea de competenţe, activităţi extra-curriculare şi extra-şcolare etc. care trebuie să se regăsească obligatoriu în planurile de învăţământ, în programele şcolare, în manualele şcolare, în planificările calendaristice, în strategia de perfecţionare etc.. Acum, de exemplu, pentru istorie şi disciplinele socio – umane, există programe şcolare din 2009 şi manuale elaborate în perioada 1997 – 2003, reeditate anual, cu aceleaşi inadecvări şi greşeli. Soluţia? Regândirea, actualizarea, modernizarea, realismul conţinuturilor, a planurilor de învăţământ, a programelor şi manualelor şcolare, a activităţilor extra-curriculare şi extra-şcolare, a perfecţionării cadrelor didactice etc., astfel încât istoria – disciplină de învăţământ să-şi onoreze misiunea de studium rerum gestarum şi de magistra vitae.

M.: Eşti autorul a peste 125 de articole, studii, cărţi, recenzii, cronici istoriografice şi literare de carte. La ce să ne aşteptăm de la Dan Prodan în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică şi publicistică?

 P.: Dorindu-mi foarte mult să fiu sănătos, urmează: tipărirea vol. XIII, 2014, a anuarului Muzeului Judeţean Botoşani, Acta Moldaviae Septentrionalis, pe care l-am alcătuit şi l-am coordonat, în colaborare, începând cu vol. IV / 2005; imprimarea ediţiei a II – a, revăzută şi augmentată, a sintezei „decanului osmanisticii mondiale”, d-l Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, 1300 – 1600, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2015, în colaborare cu d-l Mihai Maxim, eu realizând traducerea textului englezesc în româneşte, notă tehnică, completarea glosarului, indicelui, bibliografiei adiţionale pentru anii 1996 – 2015; noua ediţie va fi lansată la Târgul de carte din toamna anului 2015; apoi, 4 – 5 articole trimestriale pentru periodice din jud. Botoşani: Luceafărul, Vatra Noastră Românească, Plai Dărăbănean, emisiuni TV la posturile botoşănene. În perspectiva anului 2016, finalizarea unor proiecte de cercetare începute şi aflate încă pe biroul de lucru.